Parteneri

De ce îşi pune omul întrebări?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De ce îşi pune omul întrebări?

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tățesc femeia?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?

17. Ce calități apreciați la un bărbat?

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?

20. Vă place să dați sau să primiți?

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști,  cei care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic?

22. Ce compozitor vă place cel mai mult? 

23. De ce își spune omul povești? 

24. Vă e frică de singurătate?

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – ați dori să colaborați?

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?

33. De ce își pune omul întrebări?

 

Teo Chiriac

1. Răbdarea e trăsătura de caracter la care ţin în mod special şi care aş dori să mă reprezinte, înainte de toate, în faţa ochilor proprii. Cu răbdarea (şi cu pixul) am trecut nu doar marea (şi nu doar una singură: numai cea Moartă cât face!), ci şi Oceanul. Dar, precum ştiţi şi Dvs., pentru a trece şi pârâul (alias Stixul), nu sunt suficiente nici răbdarea şi nici pixul. Ca bărcuţa bătrânului Caron să poată trece apa neagră şi să ajungă la malul celălalt, e nevoie de smerenie. (Iar smerenie fără rugăciune şi credinţă fără fapte nu prea există, ne vor spune sfinţii noştri părinţi.) Aşa sau altfel, nu putem trece nepăsători peste cuvintele părintelui Argatu: „Răbdarea e zidul, rugăciunea – varul cel curat”.

Deşi „îmi scutur spicul” printre licenţiaţi în litere, recunosc şi regret că nu cuvintele (chiar dacă, uneori, „cuvintele pot fi mai puternice decât câteva divizii de tancuri”), ci faptele şi credinţa înnobilează sufletul nostru iubitor de… sfinţenie.

Şi, pentru a vă pune răbdarea la încercare (nu suntem noi adevăraţii campioni ai răbdării?!), îmi permit să deschid o paranteză şi să mai zăbovim puţin în preajma ei, ca şi când această trăsătură de caracter, pusă alături de un mare ideal, ar fi mama şi tata tuturor virtuţilor… (Aşadar, să rabzi atunci când colegii tăi mai mari redactează în alfabet chirilic o istorie făcută şi desfăcută de alţii, să rabzi atunci când colegii tăi de generaţie redactează într-o superbă limbă română istoria făcută şi desfăcută de alţii, să rabzi şi atunci când colegii mai tineri, dotaţi cu un dezvoltat simţ al umorului, pufnesc în hohote de râs văzând cum trece pe lângă ei istoria (aceeaşi: făcută şi desfăcută de alţii), împleticindu-se, cu fusta-i prinsă, pe la spate, în guma chiloţilor de „baikă” sovietică, zic, să rabzi aceste suplicii câteva generaţii la rând şi să nu cazi în leşin, în prostraţie sau cel puţin în ispita celebrităţii înseamnă să dai dovadă de o trăsătură de caracter inimaginabilă, demnă doar de suferinţele biblicului Iov…)

Chiar nu cunosc, deocamdată, cea mai nepotrivită calitate (poate totuşi hibă, neajuns, cusur?) pe care mi-ar atribui-o alţii. Însă viitorul, în acest sens, îmi aparţine.

 Evit cu bună ştiinţă ieşirea mea în faţă, apariţia mea „orbitoare” în centrul atenţiei publice, doar pentru a mă afla şi eu, vezi Doamne, în treabă. Suntem un colţ (uitat) de ţară cu cei mai mulţi preşedinţi, vicepreşedinţi, miniştri, viceminiştri şi viceprim-miniştri (doar simpla enumerare a acestor funcţii mă oripilează) pe cap de locuitor; ca să nu mai trecem în revistă armia de politicieni, formatori de opinie, analişti politici şi economici, experţi în diverse domenii, unele încă inexistente pe la noi. Ei, care abia de mai fac faţă problemelor familiale sau celor de la locul de lucru, sunt gata oricând să vină cu sfaturi „salvatoare” pentru  întreaga comunitate europeană.

Eu cred că e mult mai simplu să conduci o ţară abstractă, plină de cetăţeni mai mult decât abstracţi, şi de aceea atât de iubiţi de conducătorii lor, decât să întreţii material şi moral o familie reală, formată din oameni reali, cu necesităţi şi probleme reale.

Iar odată ajuns în centrul atenţiei (sau, cel puţin, pe culoarele preşedinţiei, parlamentului, guvernului, primăriilor, partidelor, mass-mediei, indiferent de culoare politică şi grad de
(in)dependenţă), din proprie dorinţă sau graţie unui concurs (ne)fericit de împrejurări, ajuns în poziţii de frunte, dintr-o dată te vei trezi şi tu în faţa marii oglinzi publice, pieptănându-ţi orgoliile cu minuţie şi înfrigurare, din ce în ce mai însingurat şi mai plin de cusururi. Iar la insistentele întrebări: „Oglindă, oglinjoară, cine e cea/cel mai frumoasă/frumos femeie/ bărbat din ţară?”, oglinda publică îţi va răspunde, mai devreme sau mai târziu, cu vocea copilului din poveste care va spune, spre uimirea contrafăcută a tuturor, că regele n-are haine, că regele e gol.

2. Unii s-au grăbit deja să spună că nu e posibil, invocând motive de ordin fizic, metafizic şi religios ori apelând la principiul goethean al polarităţilor: bine-rău, lumină-întuneric, frumos-urât ş.a., ca fenomene originare. Eu zic da, e posibil să trăim numai în adevăr: orice om are adevărul în el; trebuie doar să i-l aminteşti, să-l scoţi la lumină. (Cine şi în ce mod trebuie să i-l amintească, cum şi în ce chip să-l scoată la lumină – iată două întrebări pentru un viitor chestionar.)

Acum, ca să limpezim cumva lucrurile, aş vrea să re-formulez întrebarea astfel: Credeţi că e posibil să trăim numai în minciună, să excludem adevărul? Unii iarăşi se vor grăbi să spună că nu, nu e posibil să trăim numai în minciună şi vor pune la bătaie în acest sens argumente incontestabile. Eu zic da, e posibil, lucru pe care îl demonstrăm lumii întregi timp de aproape două secole, mai cu seamă atunci când vine vorba de credinţă, de identitate, de onoare…

Adevărul este însăşi memoria vie, personală şi colectivă (memorie lângă memorie,  precum seminţele într-o pălărie de floarea-soarelui, precum stelele semănate, una lângă alta, pe bolta cerului). Minciuna e adevărul uitat, e lipsa de memorie, e amnezia criminală. E ca şi când expresia sângele apă nu se face ar uita cu timpul de ea însăşi, şi-ar pierde sensul pe un drum de ţară, iar sângele s-ar preface dintr-o dată în apă, în votcă, în benzină sau în gaz lichefiat.

Unii, ca să nu uite cu totul senzaţia durerii paterne, recurg adesea la autoflagelare, pe când alţii, pentru a-şi reaminti faţa maternă a suferinţei, se apucă de scris memorii. Punând semnul egal între adevăr şi memorie, voi menţiona cu tristeţe că, în lipsa acestora, şi unii şi alţii nu sunt decât copiii din flori ai Istoriei; că, şi unii şi alţii, se nasc şi pier aproape eroic într-o lume amnezică.

3. Când vreau să scriu ceva „memorabil”, dictat de tulburătoarele mişcări ale sufletului, mă apucă întotdeauna o boală grea şi dureroasă (bunica o numea troahnă), o boală fără febră, fără frisoane şi vărsare de muci, o boală însoţită îndeaproape de presentimentul morţii – un fel de moarte repetată, necesară, transformatoare, un fel de metamorfoză interminabilă între starea de larvă şi cea de fluture. Iar când fluturele, în sfârşit, îşi desface aripile şi prinde să zboare, când moartea mea existenţială ia forme aberante de „fericire” şi „extaz”, atunci se face că mă trezesc pe câmpul de luptă al cuvintelor, cu Roland Barthes pe post de brancardier, acordându-mi primul (şi, cu siguranţă, ultimul) ajutor posibil: „Să scrii înseamnă să faci să se clatine înţelesul lumii…” În perioada de convalescenţă, perioadă care în cazul meu poate dura cât tot restul vieţii, mă întreb dacă o fi clătinat cineva înţelesul lumii prin scrierile sale, astfel încât să aibă „dreptul” nu doar la  Nobel, ci şi la „adevărata” fericire (glorie?) postumă… Asemeni acestui fluture de o zi, înălţându-se în zbor deasupra câmpului de luptă (mesei de scris), cu aripile sale fâlfâitoare clătinând resorturile nevăzute ale luminii.

4. De obicei, preţuim lucrurile obţinute după mari eforturi (fizice, morale, spirituale) şi, brusc, pierdute pentru totdeauna. În general, eu nu văd o contradicţie flagrantă între libertatea umană şi datoria (+ dragostea) faţă de patrie. Mai mult, aceste noţiuni nu se exclud, ele fiind mai curând interdependente. Sensul lor se va schimba însă în funcţie de loc, timp, evenimente istorice.

În sprijinul acestei afirmaţii, să ne imaginăm, spre exemplu, care ar fi răspunsul dat la această întrebare de un ostaş român, retrăgându-se, dezonorant, cu lacrimi în ochi, de pe pământurile strămoşeşti, fără nici un foc de armă, după fatala greşeală a Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940… Să ne imaginăm, de asemenea, răspunsul unui român basarabean, arestat de bolşevici pe timp de noapte şi urcat cu toată familia sa, sub ameninţarea armelor, în trenurile morţii aşteptând în gări, şi, alături de zeci de mii de gospodari din satele vecine, exilat pentru tot restul vieţii la capătul lumii, dincolo de Cercul polar. Atunci, în anii ‘40 – ’50 ai secolului trecut, patria lui, pierdută poate pentru totdeauna, era casa, ogorul, satul de baştină, crucea de pe turla bisericii; patria lui erau părinţii, neexilaţi şi ei doar pentru că zăceau pe patul de moarte, soţia, copiii, tradiţiile, obiceiurile, sărbătorile luminoase, limba în care iubea, cugeta, se ruga lui Dumnezeu. Acele valori şi cutume, deopotrivă simple şi sacre, care au însemnat patria salvatoare din sufletul său de atunci, nu mai sunt proprii patriei din sufletul fiului sau nepotului său, atât de liberi azi? Şi dacă sunt, cine şi le mai asumă, cine le mai respectă, cu sfinţenie, ca pe un contract semnat cu trecutul, prezentul şi viitorul?

Acum se vorbeşte şi se scrie mult, la noi şi în lumea de aiurea, despre ţara-mamă şi despre patria istorică, despre libertăţile grupurilor minoritare, despre garantarea drepturilor individului la limba maternă, la libera exprimare, la libera circulaţie (omul e o fiinţă nomadă?!), despre globalizare şi efectele ei etc.… Ar fi interesante, în acest context, şi opiniile concetăţenilor noştri din, spre exemplu, Corjova sau Tighina.

Apropo, dacă românii ar ocupa (ocupă) ultimul loc în UE în ceea ce priveşte ataşamentul faţă de ţară, dacă ar fi (sunt) consideraţi cei mai puţin patrioţi în comunitatea statelor europene, i-ar face oare acest „exclusivism” mai liberi, le-ar acorda şanse în plus de a se realiza profesional şi cultural, ar ieşi ei mai „împliniţi sufleteşte” din malaxorul globalizării, care, în viitorul previzibil, poate lua nişte turaţii ameţitoare, absorbante?

5. Mi-aş dori o discuţie, imaginară bineînţeles, cu poetul german Johann Wolfgang Goethe. Locul întâlnirii, imaginară şi ea, ar fi, poate, oraşul Karlsbad, unde şi-a petrecut vara în anul 1818. Tema discuţiei? De-ar fi doar una singură… Oricum, nu neapărat despre rolul său în mişcarea  Sturm und Drang sau despre Suferinţele tânărului Werther, roman devenit în scurt timp bestseller (Napoleon îl citise de şapte ori, după cum îi mărturisise chiar el în timpul unei întrevederi la Erfurt, în 1808); nici chiar despre Faust I (Faust II apare, postum, în 1833), poem prin care sufletul omenesc s-a exprimat profund şi definitiv.

Având în vedere că virtualul meu interlocutor e un poet cu statut de geniu (prin Faust, Goethe se va situa alături de marii creatori ai lumii, precum Homer, Dante sau Shakespeare), l-aş ruga să-i vorbească, poate unicului său cititor de la-nceputul mileniului trei, despre, bineînţeles, geniu, demonic şi dumnezeiesc în creaţie, în săvârşire şi faptă; l-aş ruga, de asemenea, să mă dumirească, anonimul şi mioriticul de mine, în ce măsură există demonici fără geniu şi genii fără demonic, cine stabileşte limitele dintre aceste noţiuni şi stări de spirit, şi, mai ales, cât de creştineşti i se par încercările unor eroi ai zilelor… mele (preocupaţi nu atât de „salvarea” naţiunii, cât de o nouă „teorie a geniului”) de a-şi manifesta lipsa de har şi de bun-simţ prin mijlocirea demonicului?

În final, pentru a-mi exprima într-un fel optimismul, mi-aş lua inima-n dinţi şi i-aş recita Maestrului un fragment din mai noul meu poem, inspirat de realităţile imediate, care începe, oarecum eminescian, cu: „Azi mulţi nebuni şi niciun Hamlet/ Azi demoni mulţi şi niciun geniu –/ Mai stau cu nea Mişu la masă/ Cu Gicu, Arca, Eugeniu/ Bem spir(i)t curat a lehamete/ Aşteptând poeţii de rasă…/”

Recunosc, de altfel, că uneori mă surprind şi eu terorizat de spusa lui Goethe către Eckermann, secretarul său: „Cu cât e mai superior, cu atât omul stă mai mult sub înrâurirea demonilor.”

6. Numiţi, vă rog, scriitorul (nu personajul) care a încheiat un asemenea „pact” şi, mai cu seamă, prezentaţi-mi rodul tranzacţiei sale cu nefârtatul. Or, se ştie că pentru a construi ceva durabil, monumental, inclusiv o operă literară, e nevoie de o mare putere ziditoare (muncă + har + timp), şi nu de una malefică (spirit viclean + cruzime + forţă distructivă).

7.  „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor…” 

Albert Einstein, savantul nr. 1 al secolului XX, în care admiratorii săi au văzut însăşi „conştiinţa lumii”, a recunoscut odată, dezamăgit de rezultatele cercetărilor sale: „Totul e să cunoşti gândurile lui Dumnezeu, restul sunt detalii.”

Nu ştiu ale cui gânduri le-o fi „citit” marele fizician descoperind faimoasa ecuaţie E = mc2… Dar – acum ştim cu toţii – restul au fost Hiroshima şi Nagasaki, Cernobâl şi Fukushima.

8. Nu sunt expert în religiile monoteiste ca să-mi dau seama cum anume nedreptăţesc ele femeia şi, respectiv, cât de tare ar trebui să mă deranjeze acest fapt. În schimb, ori de câte ori se iveşte ocazia, îmi amintesc cu emoţie de frumoasa regină din Saba, un personaj reflectat atât în textele creştine, cât şi în cele iudaice. Cunoscută în tradiţia etiopiană sub numele de Makeda (şi sub numele de Balkis în tradiţia islamică), regina din Saba a venit la Ierusalim să-l cucerească pe înţeleptul Solomon. Întâlnirea dintre ei a dat naştere unei frumoase poveşti de dragoste. Pilda valoroasă care se desprinde din dragostea lor este că, atunci când este vorba despre iubire, ambele persoane oferă celuilalt tot ce au mai bun. Solomon a dăruit înţelepciunea sa, în timp ce regina din Saba a dăruit bogăţiile sale. Din darurile oferite de regină au fost făcute obiecte pentru Templul Domnului din Ierusalim.

Datorită iubirii ei, despre regina din Saba este scris, admirabil, şi în Biblie, şi în Coran, forţa miraculoasă a dragostei unind astfel cărţi, neamuri şi religii. În plus, acest subiect a fost abordat şi de unii maeştri ai penelului din arta vestică: Claude Lorrian (1604-1682) în tabloul Îmbarcarea reginei din Saba în port, Francken Frans cel Tânăr (1581-1642) în Regele Solomon şi regina din Saba ş.a.

9. Incredibil, veţi spune, dar se pare că eu am acceptat deja o asemenea călătorie. Nu însă în spaţiu (există oare spaţiu fără timp?), ci în timp-spaţiu. Am cunoscut (setea de cunoaştere şi limitele cunoaşterii nu sunt simple cuvinte) tainele Universului, împreună cu mai vechii Copernic, Galilei şi Newton, dar şi cu mai noii Albert Einstein, Steven Weinberg şi Stephen Hawking. Incredibil e şi faptul că – imaginaţi-vă şi aşa ceva – omul de la dispeceratul interplanetar  fiind „românaş de-al nostru”, a comis la start o „eroare umană”, schimbând macazul (sensul) timp-spaţiului: de aceea, poate, fiind în trecere prin această viaţă foarte grăbită, am avut şansa de a-mi (re)vedea părinţii, rudele şi prietenii; în plus, am găsit timp să răspund, telegrafic, şi la chestionarul Dvs.

10. Într-una dintre vieţile anterioare, iar vieţile mele anterioare au fost nenumărate (toţi avatarii mei purtând acelaşi nume: Teo + derivatele sale), am trăit, îmi amintesc cu lux de amănunte, în Italia, pe malul râului Arno din Florenţa, ultimul loc de refugiu al lui Dante Alighieri. Iar locul cel mai luminos din Florenţa sunt Porţile Paradisului din Cristelniţă (Baptisteriul), alcătuite din panouri de bronz pe care sunt redate scene din Vechiul Testament. (Deseori, în faţa acestor Porţi s-a oprit, profund emoţionat, şi F. M. Dostoievski. Gândurile sale despre frumuseţea care ar putea salva lumea – cine ştie? – poate anume atunci l-au străfulgerat.) Se ştie însă cu toată certitudinea că, prin Marele Florentin, începe naşterea poeziei europene moderne…

Ştiu că n-o să mă credeţi (nici nu insist, nu e cazul), dar, odată, l-am întâlnit prin oraşul nostru de baştină pe însuşi autorul Divinei Comedii. E adevărat că ceea ce mi se întâmpla în acele momente părea a fi mai mult decât halucinant: intrând (parcă prea uşor) în transă, într-un fel de stare de conştiinţă paralelă, îmi apărea tot mai insistent în minte imaginea de condamnat a lui Dostoievski bântuită de şirul crizelor sale de epilepsie; apoi, la capătul acestor accese care se înteţeau, îmi apăru în faţa ochilor (ca o lumină la capătul tunelului) figura bătrânului Dante care, lovit parcă şi el de un fulger, îşi pierduse temporar cunoştinţa în Cântul III al Infernului.

Imaginaţi-vă acum că toate astea se întâmplau în momentul în care, aflând din chiar gura bătrânului prăbuşit despre inexistenţa unui Paradis al poeţilor, îl ajutam să se ridice, implorându-l să mă însoţească, pe post de Maestru, în călătoria prin cercurile Infernului meu, – tărâmuri care, iată, se prezentau a fi o continuare firească, testamentară, a Infernului domniei sale şi, mai nou, a celui dostoievskian...

11. Secolul al XV-lea, în toiul Inchiziţiei, când la Universitatea din Bologna vine un tânăr student să înveţe astronomia şi matematica; atunci când, deodată, Europa începe să gândească.

12. Înainte de a intra în tabloul vreunui pictor celebru, ar fi bine să-mi iau şi măsurile de precauţie pentru a putea evada de acolo, din interstiţiile tabloului, după ce eventual voi răspunde la întrebare... Or, eu cred că există şi tablouri omnivore (spre exemplu, Baia turcească de Ingres; nu simţiţi cum vă fură, vă absorb opulentele sale frumuseţi, privindu-l?).Uneori mă şi întreb dacă nu cumva tablourile mele preferate sunt omnivore...

Şi acum răspunsul la întrebare: aş vrea să intru în Sfântul Ioan la Patmos de Bosch. Compoziţia, vă amintiţi bine, îl înfăţişează pe Sf. Ioan pe insula Patmos din Marea Egee, scriind Apocalipsa. Mi-aş dori să pot să „intru” în acest tablou chiar pe la începutul scrierii textului, în momentul-revelaţie, în momentul-descoperire, când Sfântul scriitor auzi înapoia sa acel glas puternic, asemănător cu tunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă…” Mi-aş fi dorit, de asemenea, să cunosc cele şapte „fericiri” (mai ales, cea care începe cu „Fericit este cel ce citeşte…”) ale profeticului poem, cu un final mai puţin fericit, din păcate…

13. Aş prefera un şir de guverne naţionale, pro-europene, de sacrificiu. Adevăraţii reformatori s-au bucurat de succes doar în postumitate.

14. Cea mai mare impostură a lumii sunt, de fapt, mai multe: politice, ideologice, de partid. Consecinţele: împărţirea lumii în buni şi răi, în victime şi călăi, în biruitori şi învinşi, în vii şi morţi.

Aşadar, câţi impostori atâtea imposturi, şi fiecare impostor cu a sa „operă” sau „capodoperă” impostoare. Căci nu doar dictatori, guverne sau ţări – uneori impostoare sunt secole şi epoci întregi. Secolul XX, spre exemplu, cu cele două războaie mondiale, cu lagărele de exterminare în masă, cu milioanele şi milioanele sale de martiri a fost groparul spiritualităţii europene, a fost groapa comună a idealurilor umanităţii.

Încă un asemenea secol (Doamne fereşte!) şi vom ajunge cu toţii fosilele unei civilizaţii din trecutul geologic imemorabil al acestei planete.

15. În ziua de 28 iunie 1914, când studentul naţionalist sârbo-bosniac, Gavrilo Princip, l-a asasinat la Sarajevo pe Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului austro-ungar. Aş fi făcut orice pentru a opri sau a schimba direcţia de zbor a glontelui ucigaş trimis de Mâna Neagră (o societate secretă, fondată de naţionaliştii pro-sârbi, din care făcea parte tânărul asasin). Acea împuşcătură a declanşat Primul Război Mondial, acea împuşcătură a ucis mai mult de 9 milioane de oameni pe câmpurile de luptă, iar pe lângă acestea, şi mai multe milioane pierzându-şi viaţa, de foame şi frig, în spatele liniilor frontului.

Imposibilitatea soluţionării crizelor postbelice a contribuit la „naşterea” fascismului în Italia, a nazismului în Germania, a comunismului în URSS şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, care a provocat alte zeci şi zeci de milioane de morţi, fiecare moarte fiind precedată de suferinţe sufleteşti şi trupeşti inimaginabile. După care, în 1945, odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, începe era atomică…

În ciuda faptului că, după cum menţiona un bun prieten al meu, agresivitatea naturii umane se declanşează oricum, mai devreme sau mai târziu, împingând omenirea spre un etern conflict suicidal, eu aş fi intervenit, cu preţul propriei vieţi, stopând sau amânând acest conflict. Chiar dacă intervenţia mea ar fi fost doar un apelativ vremelnic.

Ştie cineva cât preţuieşte un răsărit de soare, ultimul? Dar cele peste o sută de milioane?

16. Perfecţiunea feminină (ca şi cea masculină) e suma unor calităţi fizice, morale şi spirituale, niciodată atinsă într-o viaţă de om, fie ea şi una matusalemică. Simplu vorbind, perfecţiunea are o dimensiune materială, vizibilă (hrana de toate zilele a privirilor noastre hulpave), şi una spirituală, insondabilă prin mijloace raţionale, greu accesibilă ochiului nostru material şi materialist. Să revin însă la întrebarea Dvs.

Perfectă mi se pare femeia care (mă) iubeşte. Din acest punct de vedere, doar mama mea întruneşte toate calităţile proprii unui model. La vârsta ei de 82 de ani, în afară de iubire, credinţă şi luminozitate, aproape nimic nu mai atestă prezenţa sa fizică în această lume. Precum steaua din cer, care nu prin puţina-i şi îndepărtata-i materialitate ne copleşeşte, ci prin lumina ei caldă, nesfârşită.

Ar fi mai bine, poate, să vă povestesc un scurtmetraj despre o simplă femeie de la ţară: mama mea, Valentina, copilă de 12 ani (vârsta de azi a fiicei mele, Andreea), în braţe cu sora ei, Tatiana, de 12 luni, plângând de foame (ambele rămase orfane de mama lor, Anastasia), găseşte o iconiţă cu chipul Maicii Domnului în sertarul unui dulăpior uitat în ograda unei familii deportate în Siberia, în vara anului 1941. Iconiţa făcătoare de minuni a fost şansa mamei şi a surioarei ei. Ruga fierbinte a copilei de a-i ţine surioara în viaţă şi de a avea o bucăţică de pâine a fost auzită de Maica Domnului. Căci au urmat câteva minuni. Prima minune: peste câteva zile, surioara ei Tatiana a fost adoptată de o familie fără copii, supravieţuind foametei; a doua minune: mama, având voce frumoasă, a fost invitată să cânte în corul bisericesc; minunea a treia: la vârsta de 18 ani, mama se mărită cu tata Gherasim, cel care va face prima oloiniţă din sat, apoi prima moară de porumb, după care, în anii ’70, va construi cea mai mare moară de valţuri rurală din triunghiul geografic Bălţi, Soroca, Orhei; a patra minune: mama a născut şi a crescut doi copii, pe Anatol şi pe mine, şi niciunul dintre noi nu va deveni o haimana; a cincea minune: în ciuda „cântecelor de sirenă”, intonate de tovarăşii de la „raicom”, tata nu va intra niciodată în partidul comunist; a şasea minune: nici în cele mai cumplite vremuri de prigoană şi ateism ştiinţific, biserica din sat nu-şi va închide uşile; a şaptea minune: toată viaţa, mama l-a iubit pe tata şi ne-a iubit pe noi, copiii lor; toată viaţa, tata a ales grâul de neghină, din grâu măcinând făină pentru pâinea noastră cea de toate zilele şi pentru prescura de duminică, iar din seminţele de floarea-soarelui a făcut ulei pentru candela mereu aprinsă, în semn de recunoştinţă, la iconiţa Maicii Domnului.

17. Simţul umorului, demnitatea, bărbăţia, răbdarea. Am în vedere răbdarea unui individ coerent, dinamic, eficient, răbdarea unui individ având în faţă o ţintă, un scop, un ideal, şi nu răbdarea umilitoare a disperatului care, în lipsa sentimentului propriei demnităţi, îşi pune la bătaie, cu patimă şi uitare de sine, când un obraz, când celălalt.

18. Privindu-mi existenţa ca (la) teatru, cu roluri distribuite ca într-o piesă, „rolul” cel mai nepotrivit ar fi acela al unui actor anonim jucându-şi, simultan, viaţa şi moartea în faţa unui public idiot, instalat confortabil în spatele unor măşti când triste, când zâmbitoare şi atât de iscusit lipite pe feţele lor impasibile, încât se pare că feţele şi măştile li s-au contopit până la sânge. Seară de seară, ele se uită la tine, cu prefăcută admiraţie, în timp ce tu îţi joci simultan viaţa şi moartea; ele se uită la tine, se uită până când, la ora închiderii stagiunii, din fiinţa ta nu rămâne decât masca funerară a unui obraz care nu mai spune absolut nimic despre spiritul ce l-a înnobilat cândva.

19. Nu, categoric – nu! Vorba precursorului: „Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău/ E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău.”

20. Îmi face plăcere să dau (cadouri, bani, sfaturi), dacă bugetul, inspiraţia şi bunul-simţ îmi permit. Deşi nu mă costă nimic, mi-e foarte greu să-i dau sfaturi unui prieten. Uneori, un sfat bun poate valora cât o avere, alteori – un sfat prost – te poate costa o prietenie.

21. Iisus din Nazaret.

22. Anatol Chiriac, pentru efortul continuu de a păstra în muzică ceea ce are ea mai de preţ – melodia. Iar melodia, spunea unul dintre granzi, este apanajul geniilor. Sunetele muzicii sale mi-au pregătit urechea, încă din adolescenţă, pentru muzica naţională şi cea universală. Mai târziu, am reuşit să mă conectez la „muzica sferelor”, ascultată, din când în când, de urechea mea interioară.

23. Spunându-şi poveşti, omul speră să găsească Piatra înţelepciunii (vă amintiţi, bineînţeles, povestea cu acelaşi titlu de Hans Christian Andersen), să şi-o aşeze drept în frunte, să scapere piatra şi, la lumina ei puternică, să citească în Cartea adevărului, ca să-şi dea seama ce anume se spunea în legătură cu viaţa de după moarte.

24. Mi-e frică de singurătatea absolută, de singurătatea Creatorului de până şi de după Facere, de singurătatea egală cu moartea, cu inexistenţa, cu uitarea. Celelalte singurătăţi, cu sau fără prezenţa oamenilor dragi, îmi sunt reconfortante, mă liniştesc şi mă fortifică.

Dar trebuie să vă spun că eu sunt un mare singuratic. Cum arată un acesta? „Ca o fântână-adâncă e un singuratic. Uşor e să arunci o piatră-n ea; însă odată-ajunsă în străfund, spuneţi-mi, cine-ar aduce-o îndărăt? Feriţi-vă deci să-l jigniţi pe singuratic! Dacă-aţi făcut-o însă, atunci ucideţi-l pe loc!

Aşa grăit-a Zarathustra.”

25. Îmi place poezia Poezie. Prefer poezia care mă emoţionează până la lacrimi, poezia care mă dezgustă până la greaţă, poezia care mă înalţă până la disperare. Îmi place poezia revelaţie, poezia însufleţire, poezia-maşinărie-de-tocat-viaţa-şi-moartea. În ceea ce mă priveşte, ambalajul în care se prezintă „sacra tocătură” la festinul spiritului chiar nu mai contează. Sunt deschis pentru formule de poezie dintre cele mai diverse, precum diverse şi neaşteptate sunt formele de manifestare a duhului omenesc.

26. Scriind cândva (şi o voi scrie, neapărat!) odiseea postmodernă a călătoriei mele în timp-spaţiul (gândirii), călătorie acceptată într-un timp imemorial şi despre care am vorbit deja în răspunsul meu la întrebarea nr. 9, aş colabora, în răgazul dintre două războaie stelare, cu regizorul George Lucas; de asemenea, pentru a crea realităţi virtuale şi efecte vizuale utilizate în Matrix, aş solicita colaborarea unor Andy şi Larry Wachowski; cu Andrei Tarkovski din Solaris şi Stalker şi Emil Loteanu din Luceafărul şi Lăutarii aş încerca să şterg cât mai inspirat linia dintre ficţiune şi realitate, dintre lumea non-virtuală şi „lumea din vis”; de altfel, coborând din spaţiile astrale mai aproape de cele telurice, pământeşti, tot pe Tarkovski şi Loteanu i-aş prefera, pentru nostalgia slavă şi lirismul carpatin oglindite şi în alte filme la care au semnat regia.

27. Aveţi în vedere, bineînţeles, tentaţia puterii decizionale, oferită de o funcţie de conducere în administraţia publică locală sau centrală, puterea „magică” ce îţi acordă posibilităţi de a influenţa oameni, de a schimba destine. O astfel de putere, vă rog să mă credeţi, nu m-a tentat niciodată. În plus, blestemele foştilor supuşi te ajung oricum şi ele din urmă, când ţi-e viaţa mai dragă. Ştiu, de asemenea, că puterea banilor şi a funcţiilor înalte (noţiuni devenite încă din vechime sinonime absolute) îţi poate „îmbunătăţi” cumva imaginea, faţa, look-ul, dar nu şi resorturile sufleteşti …

Acum, ajuns aproape de vârsta înţelepciunii, constat cu mirare adolescentină că ceea ce îmi lipseşte cu desăvârşire este chiar înţelepciunea. Şi aceasta, deoarece nu am convertit la timp puterea banilor şi a funcţiilor, deţinute uneori pe nedrept, în invincibila putere a spiritului, a iubirii, a credinţei. Vă amintiţi cum îi mustra Iisus pe ucenicii Săi: „dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acesta: „Mută-te de aici colo”, şi s-ar muta; nimic nu va fi cu neputinţă” (Matei, 17:20).

Având o asemenea putere, aş lăsa munţii şi mările să stea la locurile lor de naştere; de asemenea, cerul şi stelele. În schimb, aş încerca să mişc minţile şi sufletele „lunaticilor” din preajmă cât mai aproape de lumină.

28. Nicolaus Copernic (tânărul student din răspunsul meu la întrebarea nr.11) pentru eroismul în gândire, pentru ideile sale extreme din volumul „Despre revoluţia aştrilor cereşti”(1543). Galileo Galilei a muncit o viaţă întreagă pregătind actul de reabilitare a lui Copernic; a fost însă forţat de feţele papale să se lepede în mod public de sistemul heliocentric, fundamentat de înaintaşul său cu 90 de ani în urmă. (Şi logic, şi moral, soarele a avut tot dreptul, faţă de pământ, să se plaseze acolo unde a fost întotdeauna: în centrul sistemului nostru planetar).  De altfel, cel care merită reabilitarea posterităţii (ceea ce mă grăbesc să fac aici) e Galileo Galilei însuşi, inventatorul telescopului, descoperitorul unor noi corpuri şi fenomene cereşti, cel care, în ultimii ani de viaţă, după abundente lăcrimări, orbise definitiv de ochiul său drept, – ochiul ce avea să descopere înspăimântătoare frumuseţi ale universului, văzute până la el doar de ochiul lui Dumnezeu.

29. Conştiinţa de neam unic, unitar şi unificator, lăsat pe pământ de Providenţă şi, totodată, asumarea responsabilităţii în faţa Providenţei, în faţa istoriei şi a fiecărui destin individual, destin purtând în spate, din generaţie în generaţie, un important cumul de cultură şi civilizaţie... Am devenit grandilocvent, retoric, înduioşător? Ei bine, poporului meu i-aş dori pur şi simplu un mare ideal şi o mai bună memorie, pentru a nu uita niciodată că reprezintă o comunitate umană, superioară tribului şi că această comunitate, simbolic vorbind, e grădina valorilor noastre perene, şi nu un No man’s land, unde se cultivă şi se comercializează, la preţ redus, brambureala, înşelăciunea, vrăjeala obscenă.

30. Scriu, de obicei, în ceasul al doisprezecelea. Scriu puţin, terorizat de fantomele Exigenţei; şi cu toate astea, consider că am scris prea mult. Scriu stimulat de cărţile valoroase şi de „sufletu-mi nemângâiet”.

31. Dar nu sunt doi, câte unul pe fiecare umăr?... Îngerul alb, de pe umărul meu drept, cel ce-mi înregistrează în analele cereşti toate faptele spiritului, mă grăbesc să-l „hrănesc” cu „da”, iar pe cel negru, de pe umărul stâng, cel ce-mi monitorizează cu străşnicie şi diabolică satisfacţie rătăcirile trupului şi ale minţii, încerc să-l înfometez până la inaniţie, „hrănindu-l” numai cu „nu”.

32. Un început, mai bun, al acestei lumi.

33. Ca să-şi omoare cumva timpul „liber”. Uneori se opreşte, să zicem, pe malul lacului din zona de agrement a sectorului Ciocana. Aşezat pe o bancă roasă de carii, aruncă pietricele în apă şi, în timp ce valurile formate de căderea pietrelor se răspândesc pe suprafaţa apei, în loc să se relaxeze, creierul său continuă să gândească. Cine sunt eu, de ce exist, de unde vin şi încotro merg? – aceste întrebări, de câte ori au tot fost puse, sunt şi ele precum pietricelele şlefuite pe care omul nostru le aruncă din când în când în apa lacului, în care se oglindesc norii curgând în grabă pe bolta lunecoasă. Cercurile mici de pe apă, răspândindu-se în cercuri mai mari, se-ntrepătrund, se suprapun, se întreţes, apoi dispar şi ele, topindu-se în oglinda înfiorată a lacului...