Dezbrăcată complet la plajă. Plasa de pe ea nu i-a acoperit absolut nimic.” Sau: „A. are un corp de invidiat, pe care l-a scos în evidență cu un costum minuscul, extrem de sexy”.
Nu, dragi cititori, nu v-ați înșelat. Nu ați greșit revista! Contrafortul nu și-a schimbat profilul (Doamne ferește!), iar titularul rubricii este același (om normal), pe care îl știați. Ceea ce tocmai ați citit – două extrase dintr-o revistă bucureșteană de cancan, Click – a fost ales dintr-o sumedenie de texte asemănătoare care apar în perioada estivală, cînd toată lumea merge la mare, se bronzează și se distrează. În timpul verii, multe reviste nu prea au ce să scrie. De aceea, publică articole de acest fel, „ușoare”, banale și repetitive, cu multe fotografii (indiscrete). Este un lucru firesc – și aproape inevitabil – într-un anotimp devenit sinonim cu vacanța și terapiile heliomarine.
Nu a fost însă așa dintotdeauna. Vara și „corpurile de vară” au ajuns ceea ce sînt de mai puțin de un secol. „Normalitatea” lor este, de fapt, rezultatul unor ample mutații sociale, culturale și mentale. Povestea acestor schimbări constituie substanța cărții al cărei comentariu l-am început în felul cum s-a văzut.
În Franța – dar probabil că nu numai acolo – costumul de baie și mersul la plajă își fac apariția după Primul Război Mondial. Un factor care le-a favorizat inserția în habitudinile sezoniere a fost valorizarea treptată a anotimpului estival. Multă vreme, vara avusese un prost renume. În lumea rurală ea a fost – ca și toamna – prețuită, ca un răstimp al recoltelor, acumulării rezervelor de hrană, dar și pentru că îngăduia o viață ceva mai ușoară. În mediile urbane, în schimb, diabolizarea ei a fost intensă, iar vina pentru asta o poartă, în primul rînd, știința medicală. Anotimp al căldurilor excesive, dăunătoare echilibrului umoral (ceea ce inducea stări proaste și îmbolnăviri), vara era incriminată și din cauza aerului adesea stricat de mulțimea miasmelor putride, care răspîndeau epidemiile. În Evul Mediu, sosirea verii marca începutul unui adevărat exod din orașe. Desigur, numai Papii, principii și regii își puteau îngădui luxul unor reședințe estivale (precum Castelgandolfo pentru Suveranii Pontifi). Dar, în împrejurări excepționale, o asemenea deplasare nu era „peste mână” nici pentru oamenii obișnuiți, ca povestitorii din Decameronul, alungați din Florența de o epidemie de ciumă. Expresia „a schimba aerul” – pe care o întrebuințăm astăzi (metaforic) fără să ne mai întrebăm care-i sînt originile – tocmai de aici vine: în sensul ei medical, ea se referă la calitatea „rea” sau „bună” a aerului și, după caz, la efectele sale nocive sau curative. Dar, să mă întorc la carte.
Teoria microbiană descoperită de Pasteur a potențat și mai mult spaimele estivale. Invizibili și ubicui, microbii au fost considerați și mai periculoși pentru sănătate. Nu întîmplător, prescripțiile igieniștilor recomandau evitarea, pe cît posibil, a locurilor prea calde și umede, care favorizau infecțiile (noțiune introdusă de noua disciplină creată de medicul parizian). Nici igiena nu a adus, prin urmare, vreun serviciu anotimpului estival, cultivîndu-i profilul sumbru pe care i-l crease medicina hipocratică. Pe scurt, pînă tîrziu, către a doua jumătate a secolului al XIX-lea, percepția verii a rămas una profund negativă.
Valorizarea sezonului estival s-a datorat mai multor factori. Cel dintîi au fost vacanțele școlare. Din motive de igienă și sănătate publică și în urma unor intense dezbateri între medici, educatori și politicieni, ele au sfîrșit prin a fi fixate mai întîi la începutul lunii iulie, fiind apoi coborîte cu o lună mai devreme, în iunie, unde au rămas pînă astăzi. În Franța, noul calendar s-a încetățenit la finele secolului al XIX-lea și în primii ani ai celui următor, concomitent cu apariția unor noi teorii igieniste, care au început să recomande, pentru refacerea energiilor corpului, ieșirea periodică din atmosfera irespirabilă a orașelor și călătoria în locuri prielnice reconectării trupului la fluxurile din natură. Reîncărcarea „bateriilor”, cum spunem adesea (sau, cu expresia franceză, se ressourcer), tocmai la acest lucru se referă: la refacerea periodică a proprietăților naturale, firești, ale corpului, consumate de viața artificială din bloc și de pe stradă. Devenită sezon al vacanțelor, vara a ajuns anotimpul ideal pentru tot ce putea să însemne călătorie de refacere. Tratatele medicale și-au schimbat, și ele, concepția despre efectele soarelui și ale căldurii, întrecîndu-se în a le descrie binefacerile pentru organism. A mai contribuit la acest lucru și activismul asociațiilor filantropice, care au reușit să impună patronatului principiul unor perioade (plătite) de întrerupere a lucrului pentru muncitori, dar și cristalizarea unei culturi a loisir-ului, esențialmente urbană și burgheză, debarasată de viziunea utilitaristă rurală asupra anotimpurilor. Cum am spus și mai sus, o gamă întreagă de schimbări sociale, culturale și mentale (cele din urmă privitoare mai ales la noțiunea de „timp”) și-au dat, cum se spune, mîna, pentru a face din sezonul estival ceea ce acesta este și astăzi.
În Franța, vacanțele de vară s-au generalizat în perioada interbelică. Tot atunci, Coasta de Azur – în genere „Sudul” – le Midi – a ajuns principala destinație pentru turiști, schimbîndu-și statutul inițial de centru hivernal. Concomitent, și-a făcut apariția și „corpul estival” (sau „de vară”, cum îl numește Christophe Granger). Ca să înțelegem mai bine semnificația sa aproape revoluționară, să ne aducem aminte că trupul acoperit (chiar bine acoperit) fusese, timp de secole, una din caracteristicile procesului numit de Norbert Elias al „civilizării”. De bună seamă, nu vestimentația, ci disciplinarea corpului (adică a gesturilor și postùrilor) a fost aceea considerată de sociologul german ca definitorie pentru noul cod al manierelor sociale numit, cu începere din secolul al XVI-lea, „civilitate” (de unde ne-a venit cuvîntul „civilizație”). Dar nici hainele nu pot fi omise din acest proces. Acoperirea cît mai completă a nudității a fost una din prescripțiile esențiale ale creștinismului, încă de la începuturile sale, transformîndu-se și un habitus social fundamental (tocmai pentru că fusese mai întîi un cod religios). Cultele protestante au împins și mai departe obsesia înveșmîntării (considerabil atenuată, ba chiar diluată în perioada Renașterii), acoperind corpul în așa fel încît să interzică privirii orice contact cu formele sale. Pudoarea burgheză a continuat pe aceeași linie, învelind și mai temeinic trupul (mai ales pe cel feminin) în corsete, fuste ample și rochii pînă la gît. Complet nerecomandabilă (cum altfel?), devoalarea goliciunii, fie și numai sugerată, era absolut contrară „bunelor maniere”.  Expus vederii a rămas numai părul; ocazional și brațele.
„Corpul de vară” – devenit din ce în ce mai normal cu începere din anii ’50-’60 ai secolului trecut, nu însă fără mari rezistențe din partea autorităților locale și a generațiilor vîrstnice – a rupt brutal cu lunga tradiție rezumată mai sus. „Canonul” său fizic și vestimentar stă, pînă astăzi, sub regimul unei triple „diminuări”: în greutate („corpul de vară” este slab), în consistență (este suplu și atletic – prin urmare, fără burtă!) și în vestimentație (vechiul costum de baie gît-genunchi fiind înlocuit cu bikini, tanga și monokini). Nu trebuie uitat, desigur, nici bronzul, ridicat, și el, la standardul unei condiții inconturnabile (după ce, pînă la Primul Război Mondial, fusese indicat, în clinici și sanatorii, numai pentru afecțiuni pulmonare).
Mai importante însă decît aceste particularități sînt conotațiile sociale ale „corpurilor de vară”. Autorul are perfectă dreptate să afirme că semnificația lor decurge din ceea ce ne îngăduie ele să întrevedem din schimbările socio-culturale și mentale oglindite de apariția lor. Prin naturalețea, spontaneitatea și „lizibilitatea” care le caracterizează, „corpurile de plajă” evocă nu numai alte conduite decît cele „de salon”: mai relaxate, directe și libertine (temperate, totuși, de persistența constrîngerilor gestuale și oculare, autoimpuse de „civilizație”). Ele sînt tipice și pentru apariția unor societăți mai egalitare și laicizate, în care barierele, deși rămân în picioare, nu mai sînt atît de rigide ca înainte.
Exceptînd ceea ce am spus despre „procesul civilizării” și relația dintre vestimentație și nuditate, acesta este, pe scurt, conținutul cărții lui Christophe Granger. O carte cît se poate de serioasă, de istorie socială, dar care poate fi, totuși, citită și la plajă...
_______
Christophe Granger, La saison des apparences. Naissance des corps d’été. Éditions Anamosa, 2017