Categorii

Parteneri

Datoria morală a istoricului (Bronislaw Baczko, La responsabilité morale de l’historien.)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Datoria morală a istoricului (Bronislaw Baczko, La responsabilité morale de l’historien.)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Filosof și istoric polonez, elvețian prin naturalizare, Bronislaw Baczko a fost unul dintre cei mai importanți cercetători ai imaginarului din istoriografia europeană a ultimului sfert al veacului trecut și primului deceniu al secolului nostru. De fapt, el a fost chiar mai mult: un deschizător de drum, în contul căruia trebuie pusă joncțiunea dintre acest domeniu și istoria Revoluției Franceze. Pînă la Baczko, evenimentul din 1789 și filosofia Luminilor care – cum se spunea odată – l-a „pregătit” fuseseră explorate dintr-un unghi mai curînd teleologic, ca expresii ale unei gîndiri secularizate, dominată de rațiune și ideea progresului. Istoricul polonez a pus un „bemol” acestei viziuni raționaliste despre secolul al XVIII-lea, arătînd cît de mult datorau evenimentele acestuia imaginarului utopic, unde trebuia căutată, de fapt, rădăcina lor. Emblematic în acest sens a fost volumul Lumières de l’utopie (Paris, Payot, 1978), dar nici cele care i-au urmat (îndeosebi Les imaginaires sociaux: mémoires et espoirs collectifs, 1984 și Comment sortir de la Terreur: thermidor et la Révolution, 1989 – singura tradusă și în românește) nu au fost mai puțin semnificative din același unghi: toate au scos apăsat în evidență această latură a ideologiei Luminilor, care a dominat, de altfel, întreaga istoriografie a Bicentenarului.
La data publicării volumului despre utopie, Baczko se afla, deja, de patru ani la Universitatea din Geneva, după un popas de șase ani în Franța, la Clermont-Ferrand, unde ajunsese în 1968, după ce fusese alungat din țara natală. Faptul că istoricul a luat atunci calea exilului, după ce fusese scos de la catedra sa varșoviană, nu era întîmplător. După interstițiul de relativă liberalizare dintre 1956 și 1968, cînd comuniștii de la Varșovia toleraseră o oarecare deschidere spre Occident și o mai mare libertate de expresie, în 1968 regimul începuse să strîngă din nou „șurubul” ideologic, închizînd una cîte una porțile întredeschise în anii anteriori. Era, cum bine își amintesc generațiile mai vîrstnice, anul invaziei sovietice în Cehoslovacia – a doua după aceea din 1956, care zdrobise revoluția maghiară. Intervalul de relaxare ideologică de care aminteam s-a situat între aceste două date. Sînt anii în care istoricii polonezi au stabilit legături durabile cu confrații francezi din a treia generație a școlii „Analelor” (atunci făcea și Jacques Le Goff prima sa călătorie la Varșovia, unde s-a și căsătorit), iar filosofii (printre care celebrul Leszek Kolakowski și Bronislaw Baczko însuși) au început să discute critic marxismul, după ce, în anii imediat postbelici, unii dintre ei îi fuseseră zelatori impenitenți (Baczko chiar ...stalinist, de-a dreptul!). Eseul istoricului și filosofului polonez, la care mă refer aici, face parte dintre scrierile sale din această scurtă perioadă de liberalizare.
Publicat mai întîi în 1967, într-un Festschrift dedicat filosofului Tadeusz Kotarbinski (1886-1981) – ca un fel de reparație morală pentru un articol vitriolant la adresa lui, scris de Baczko în perioada sa stalinistă –, republicat doi ani mai tîrziu în revista „Diogène”, el reapare astăzi, pentru a treia oară, prefațat de Michel Porret și într-o colecție (dirijată de filosoful Philippe Artières) concepută să repună în circulație scrieri oarecum uitate, dar demne de a fi reamintite.
Recitit la 50 de ani de la prima apariție, acest text (de numai 15 pagini) pare a fi fost conceput astăzi. Ce afirmă Bronislaw Baczko în – nu ezit să o numesc așa – această adevărată profesiune de credință?
Autorul pornește de la o constatare de principiu, în răspăr (ca, de altfel, întregul eseu) cu dogmele marxiste ale acelor ani: cunoașterea trecutului este intrinsec relativă. „Istoricul – scrie el – este implicat în chiar obiectul cercetărilor sale; în parte, chiar el îl creează. Alegerea problemelor pe care le supune atenției în legătură cu perioadele istorice [pe care le studiază] nu este fortuită și nici haotică...”. Cînd își formulează întrebările – continuă Baczko – cercetătorul „adoptă un punct de vedere care are el însuși o dimensiune istorică”. Pe scurt, el „nu este observatorul imparțial și imuabil al unui trecut și al unui prezent pe care le domină”, ci un om al timpului său, de care nu se poate desprinde, orice ar face.
Pe lîngă asta, „unele aspecte ale situației în care se găsește sînt, în mod fundamental, echivoce”. „Cultura epocii sale” acționează asupra istoricului ca un ecran care face ca obiectele de studiu să-i rămînă „mai mult sau mai puțin străine”. În același timp însă – scrie autorul – el trebuie să facă efortul de a se apropia cît mai mult de culturile trecutului și de modurile de gîndire ale oamenilor de odinioară, pentru a le înțelege nu în funcție de reperele de astăzi, ci în felul lor de a fi. Istoricul „încearcă, pe de o parte, să păstreze distanța, atît față de trecut, cît și de prezent, dar, pe de altă parte, să se situeze în ambele epoci”. Acesta nu este însă singurul echivoc al poziției sale de cercetător al trecutului. El se confruntă cu încă o dilemă, „care îi face situația [și mai] dificilă: să interpreteze trecutul în funcție de criteriul cauzalității sau să-l aprecieze după cel al responsabilității?”. Transformîndu-se în judecător al faptelor pe care le cercetează, istoricul își încalcă datoria de imparțialitate și, odată cu ea, face caduc orice efort de a se apropia de modul în care gîndeau și acționau oamenii de odinioară. Dar, nici omiterea acestei judecăți nu este mai bună, pentru că – afirmă Baczko – evitarea judecăților morale, mai ales cînd este vorba de crimele trecutului, „le răpește personajelor [acestui trecut] orice responsabilitate a acțiunilor lor”, iar acest lucru implică ceva la fel de grav: neglijarea „diferitelor posibilități și opțiuni pe care le-au avut oamenii de odinioară” pentru a face altfel sau a nu face ceea ce au făcut. În fond – sugerează autorul din nou
în flagrantă contradicție cu dogmele
marxist-leniniste ale acelui timp – omul este o ființă liberă și răspunde pentru actele sale. Nu se poate ascunde în spatele unor presupuse „legi istorice”. „Istoria nu transferă responsabilitatea morală pe seama unui proces anonim”, ci trebuie să devoaleze „aspectul istoric al opțiunilor și soluțiilor, atît individuale, cît și colective”. În acest mod – scrie Baczko – ea contribuie la formarea conștiinței responsabilității pe care se cuvine să o aibă oamenii atunci cînd fac alegeri pentru viitorul lor”. Nu „legile” fac, prin urmare, istoria; istoria este făcută de oameni, dar nu prin „adaptarea” la aceste „legi” (cum afirma un bine-cunoscut precept marxist), ci prin libera alegere a posibilităților de acțiune care li se oferă într-un anumit context istoric.
Nu este însă mai puțin adevărat că reconstituirea și interpretarea faptelor trecutului determinate de aceste acțiuni rămîne – cum remarcam mai sus – relativă. Dacă lucrurile stau așa, atunci ce devine adevărul istoriei? Care din imaginile trecutului pe care ni le restituie cercetarea este mai credibilă, mai demnă de a ne face să spunem că așa a fost? Aici intervine ceea ce Bronislaw Baczko numește „responsabilitatea morală a istoricului”. Altfel și mai simplu spus, buna sa credință pe care trebuie să i-o inspire gravitatea extraordinară a actului devoalării trecutului. Cunoașterea istorică este profund subiectivă, dar – afirmă autorul – „istoricul... nu se poate situa în relativitate: în cercetarea sa, el nu poate face o alegere «parțială» între adevărat și fals.... Conștiința caracterului relativ al istoriei scrise nu implică scrierea ei arbitrară. Istoricul știe că faptele nu îi sînt date, că el ia parte la constituirea lor și că în alegerea problemelor și formularea întrebărilor intervin propriile sale valori”. Dar – spune autorul – „el nu trebuie să tragă de aici concluzia că are dreptul să manipuleze faptele și să-și exercite profesiunea fără nici cea mai mică frînă morală. Singura încheiere legitimă pentru el – conchide Baczko – este să-și recunoască responsabilitatea în alegerea problematicii și necesitatea unui autocontrol rațional asupra întrebărilor pe care le adresează trecutului, atît din punctul de vedere al utilității cognitive, cît și al funcției lor morale și sociale”.
Cu condiția să aibă „aceeași valoare epistemologică” (adică să respecte metodologia cercetării istorice) și să fie orientate de sentimentul responsabilității morale, reconstituirile diferite ale trecutului „nu scad valoarea istoriei ca știință”. „Semnificațiile multiple ale istoriei se manifestă și prin pluralitatea viziunilor posibile despre trecut”, afirmă în încheiere, memorabil, Bronislaw Baczko.
Scrise cu exact jumătate de secol în urmă și diametral opuse, pînă la ultima virgulă, dogmatismului marxist al epocii, aceste cuvinte își păstrează intactă actualitatea.
_______
Bronislaw Baczko, La responsabilité morale de l’historien. Texte envoyé par Michel Porret, collection «Tirés à part», Publications de la Sorbonne, 2016