Parteneri

Dan Alexe și România profundă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Dan Alexe și România profundă

imaginea utilizatorului Adrian Ciubotaru

Viața lui Dan Alexe este o carte în sine. Sau un film. Deși te aștepți să ai de-a face cu un tip serios și cuminte, dată fiind vocația sa de lingvist, Dan Alexe este mai curând eroul unei cărți de aventuri. De asemenea, deși pasiunea sa e filmul documentar, datele experienței urzesc mai curând trama unui film de acțiune.
Fost coleg de armată cu mucalitul Radu Paraschivescu și traducător din latina medievală, acest membru al „grupului de la Iași” pleacă din România în 1988 în urma publicării piesei Rămăieni la New York, în care denunță protocronismul. În Occident, practică ziaristica și filmul documentar. Trăiește o vreme în zonele fierbinți ale lumii: Caucazul ex-sovietic, Balcani și Afganistan. Este primul european care face un film despre Cecenia în 1992-1993: Ghazavat – Une promesse de guerre. Urmează o producție despre dervișii urlători din Balcani, Howling for God (1998), cu care ajunge la Cannes și Hollywood. În 2007, câștigă Marele Premiu al Musée de l’Homme pentru Cabal in Kabul (2007), film despre, probabil, ultimii doi evrei din capitala afgană, Isaac, care face negoț cu amulete magice, și Zabulon, care vinde musulmanilor rachiu de contrabandă.
Scrie mult, participă, în calitate de coautor, la volumele colective Les Tsiganes et le jazz dans le Finnegans Wake (1989), Géopolitique du Caucase (1996). Publică teatru în volumul îngrijit de fostul său coleg de la Iași, Luca Pițu, Lumea ca spoială și împovărare (2012). Își amână prima carte de autor pentru anul 2014, debutând efectiv cu o culegere de proză scurtă la Humanitas (Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase).
Dan Alexe e poliglot (știe inclusiv limbi fără circulație, extraeuropene), cititor inveterat, blogger (cabalinkabul.wordpress.com). Din scriitori, îl preferă pe James Joyce și crede că cel mai mare monument al limbii române este Biblia în tălmăcirea lui Gala Galaction, îndeosebi „Cartea lui Ezechiel”. Preferă să scrie „într-o limbă care e nu doar accesibilă, dar sună și natural”, singura lui „reușită”, după cum recunoaște într-un dialog cu Andrei Șerban.
Din portretul prefigurat mai sus, rezultă un ins împlinit, un self-made man care și-a gândit și trăit viața cum și-a dorit, un ex-centric în toate sensurile, un om liber de prejudecăți, ascultând în exclusivitate de propriile gusturi, cultivate cu grijă, și de constrângerile discrete ale actului de cultură.
Prea vizibil și prea altfel însă acest Dan Alexe pentru a fi apreciat nu numai de o mână de cosmopoliți de la București, ci și de patria-mumă! Totuși, nimic din tot ce am contabilizat mai sus nu l-ar fi expus oprobriului public – de cele mai multe ori, pedepsim succesul alor noștri trecându-l sub tăcere, prefăcându-ne că nu-l vedem –, dacă Dan Alexe nu publica, în 2015, Dacopatia și alte rătăciri românești la aceeași Editură Humanitas. Carte care l-a făcut imediat „inamicul public nr.1” al României profunde, al României mainstream.
 
* * *
Volum igienic, menit, aparent, să-i vindece pe români de recidivele tot mai frecvente ale protocronismului, Dacopatia… este, de fapt, o incursiune amplă în mai toată mitologia națională. Din cele opt capitole, doar al doilea este consacrat propriu-zis morbului dacizant, Dacopatie și Athos, mănăstirile românești athonite, unde Gigi Becali e venerat ca un sfânt, internetul este interzis, iar părinții predică întâietatea dacică laolaltă cu Logosul divin, fiind locul unde s-a și născut ideea cărții.
Celelalte capitole reprezintă studii culturale și lingvistice în care Dan Alexe încearcă să demonteze prejudecăți populare și științifice, să propună o altă interpretare, dintr-o perspectivă antropologică modernă, a unor basme arhicunoscute (Prâslea cel Voinic), a unor ritualuri tradiționale și obiceiuri colective (călușarii), să revizuiască etimologia unor cuvinte și expresii uzuale românești printr-un examen ceva mai curajos, dar și mai aprofundat al fondurilor lexicale comune în special limbilor balcanice.
Autorului nu-i scapă nimic, cu excepția mitologiei istorice, apanajul lui Lucian Boia. De altfel, Lucian Boia este un scriitor (în sensul cel mai larg al cuvântului) din aceeași familie spirituală cu Dan Alexe, și poate chiar din aceeași familie stilistică, dacă ne gândim la fraza alertă, care abordează chirurgical, adică metodic, dar și tranșant subiectul, îmbinând argumentația savantă și expunerea accesibilă. În cazul lui Dan Alexe, putem vorbi de un vocabular poliflor, mult mai pestriț decât cel întrebuințat de Lucian Boia, de o ironie mai evidentă și mai percutantă și de o apetență mai mare pentru ludic (reminiscență a amiciției cu Luca Pițu?), dar diferențele se datorează, în bună parte, obiectului de studiu: limba vorbită și obiceiurile curente, în Dacopatia…, discursul istoriografic și mitologiile naționale, în cărțile lui Lucian Boia.
Ținta principală a lui Dan Alexe sunt erorile de percepție colective, determinate de complexele românilor, în general, și de reflexele provinciale ale unei culturi marginale precum cea română, în particular. Problema cea mai gravă este, evident, reactivarea discursului protocronist, așezat între două extreme cronologice, dar și mintale: „am fost latini înaintea latinilor” și „fizicianul român Tesla”. Între acești poli ai smintelii naționale e o întreagă producție tipografică și audiovizuală luată de multă lume drept adevăr istoric și cultural absolut. Deși dacopatia a fost demantelată după Revoluție, Dan Alexe reia, pas cu pas, demonstrația, combătând cu noi contraargumente „dovezile” recente ale dacizanților (de exemplu, „plăcuțele de la Sinaia”). Totodată, ne spune și lucruri pe care puțini dintre noi le știam: protocronismul nu a făcut ravagii numai în cultura și în mintea românilor, ci și în alte părți ale globului. Astfel, aflăm că albanezii cred cu sfințenie în strămoșii lor „pelasgi”, care au fondat cam toate marile culturi ale Antichității mediteraneene: greacă, egipteană, etruscă. De la tribul pelasgo-valah al armânilor ar fi provenit chiar și armenii, așadar, tot niște rude rătăcite ale albanezilor. Troianul Enea, întemeietorul Romei și deci, în parte, al civilizației europene, ar fi fost kartvelian, nume conferit în Georgia popoarelor mediteraneene aflate în conflict cu popoarele indo-europene în epoca descrisă de Homer. Iar cum kartvelienii de ieri sunt georgienii de azi, este firesc ca Georgia de mâine să-și asume o „misiune spirituală” care va mântui universul – este chiar titlul cărții „demente” a lui Zviad Gamsahurdia, apărute în 1991, Sakartvelos sulieri missia. La fel, protocroniști sunt și cecenii/ingușii, ai căror strămoși ar fi fost sumerienii și hitiții (sic!). Spre deosebire de mania gruzinilor, ideea întâietății ceceno-ingușe are suport academic în Occident (Mariel Tsaroieva, universitară franceză de origină nahă, a făcut carieră la Sorbona cu această aberație).
O parte foarte consistentă a cărții este consacrată raporturilor dintre limbile română și albaneză. Capitolul Arnăuți și vorbe vechi decurge firesc din analiza critică a dacopatiei, întrucât orice trimitere la limba dacilor nu se poate face decât indirect, adică prin limba albanezilor, singura limbă balcanică parțial latinizată care a păstrat ceva din fondul ilir/ tracic. Comparând cele două limbi, Dan Alexe stabilește existența mai multor forme lexicale și elemente gramaticale comune care nu țin de substratul „tracic” și care ar fi putut apărea doar după colonizarea romană și influența exercitată de latina vulgară. De aici rezultă mai multe ipoteze, desigur, prea curajoase însă pentru Academie: dacă datarea formelor comune după Dan Alexe este corectă, aceasta presupune o coexistență albano-română prelungită după plecarea legiunilor imperiale, fie la nord de Dunăre, fie la sud. Nu mă pot pronunța asupra autenticității probelor aduse și metodologiei aplicate de autor, întrucât nu am competențe în comparativismul istoric, dar argumentația pare bine construită, iar presupunerile avansate, în bună parte, plauzibile. Cel puțin de luat în seamă de lingviștii cu epoleți, inclusiv de cei care au găsit timp pentru lucrări deloc convingătoare sub aspect științific, precum Dicționarul etimologic… al lui Mihai Vinereanu.
Pline de bun-simț și luciditate sunt analizele felului de a fi românesc, de la practicile gastronomice la cele sociale și familiale (vezi capitolele Geste și gesturi la români, Mitologii noi). La fel de cutezătoare și seducătoare ca și paralelismele albano-românești sunt etimologiile pe care autorul le propune într-o Samă de cuvinte (v. etimologia iraniană a „Prutului”), în Țiganiade (capitol dedicat, evident, origini rome a multor vocabule românești), o altă provocare pentru cei pasionați de istoria limbii, dar mai ales pentru specialiști. Necruțătoare, dar și meritate sunt verdictele pe care Dan Alexe le dă „culturii românești a neîncrederii în celălalt”, „hedenofobiei” naționale, stereotipurilor și miturilor politice care au pus stăpânire pe România în Balcaniade: identități de pripas, Mitologii noi.
 
* * *
Spuneam mai sus că Dacopatia… a generat reacții virulente mai ales în mediile vizate de autor. Învinuirile de amatorism științific au alternat cu cele de antiromânism, după tipicul locului. Fără a se sprijini, bineînțeles, pe dovezi, proliferând aceeași retorică vidă a contracarării atacului la „națiune” și „adevărul istoric”. Și confirmând, astfel, chiar teza fundamentală a cărții lui Dan Alexe: „Mitologia românească nu se poate autodecripta, nu e autoreflexivă. Ea opune totodată o rezistență tenace și agresivă tentativelor externe de decriptare. Decriptarea implică separare, desfacere, decorticare, împărțirea în atomi de sens, expunerea algoritmului funcțional dincolo de înțelesul fiecărui element al ansamblului. Or, mitologia românească nu poate admite asta, căci spargerea și împărțirea în elemente disparate de sens i-ar pune în pericol unitatea și continuitatea.”
 
Citind și recitind această carte vie, pătimașă, dar și lucidă, inteligentă, erudită, cu excesele și controversele ei inevitabile, nu pot să nu mă întreb: ce ar fi scris Dan Alexe despre Basarabia, despre miturile, graiurile, obiceiurile și năravurile din partea locului? Autorul nu atinge realitățile de aici, deși le cunoaște destul de bine. Mi-aș dori să devenim subiectul uneia dintre viitoarele sale cărți. O merităm.