Parteneri

Viaţa cuvintelor, cuvintele vieţii…

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Viaţa cuvintelor, cuvintele vieţii…

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei.  (Ps. 106 / 20)
 
 
Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbaţi mai des unele lucruri, unele veşminte, scoţându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă aţi trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul tocmai aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera mâinii a doua, parcă ar face viaţa umană ceva mai de lungă durată şi mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alţii)…
Nu vi se creează impresia?... Da, e o întrebare pur terestră, numai pentru oameni, pentru că ar fi absurd şi ridicol să adresezi o atare interogaţie divinităţii, îngerilor, eroilor din basme… Pentru că în sferele lor existenţiale, reale sau virtuale, second hand-ul pur şi simplu nu există. Acolo totul e mereu… nou, mereu proaspăt. Acolo, de unică folosinţă înseamnă pur şi simplu – etern. 
Acolo nimeni nu se gândeşte că excesul de cafea dăunează inimii. Pentru că acolo nu există nici inimă, nici cafea, elemente atât de vehiculat-banalizate printre oameni, de parcă aceştia nu ar mai avea ce vorbi altceva decât – inimă, cafea, cafea, inimă, atac de cord… De-mi vine să zic: second cord… Dar, în pofida a orice, e totuşi second hand… 
Deci, pornind de la starea second hand-ului ca una de schimbare, pământenii au un sentiment mai aplatizat sau mai intens despre ceea ce se numeşte curgerea vieţii. Indiferent în ce direcţie „curge”, bună sau nu prea… Oricum, cei mai mulţi muritori (unul din sinonimele pentru: oameni) încearcă să-şi tăinuiască spaima iminentă, substituită de impresia că, chiar dacă plutesc sus, pe puntea „Titanicului”, dânşii ar trăi o imensă fericire până şi după ce gheţarul a izbit fatala navă. Care nu mai este
E la nave va, ca în filmul lui Fellini… Pentru că „Titanicul” nu e şi… Ti-trainicul… În adâncurile oceanului el a devenit Titainicul…
Cam asta e cu impresia care mi se creează, vi se creează. Despre ce vorbeam. Despre ce scriam mai sus. De-ţi vine să te întrebi: Lumea – despre lume a spus, a scris mult, puţin?... Oricum, se pare că încă nu a spus şi nu a scris esenţialul, dacă tot mai spune (déjà entendu!)  şi scrie atât de mult. Non-stop. Despre neesenţial?... Posibil… Adică, despre viaţă, aşa cum îi este dată, cum o simte că ar curge, mai încet, mai intens… Ceea ce mie unuia îmi dă senzaţia de… aripi… şi de gheare… Sau, mai bine zis, mă duce cu gândul şi senzaţia chiar la tandemul aripi-gheare… Şi doar o altă senzaţie – că cineva îţi trece o lăbuţă catifelată pe spate, în lungul şirei spinării, îţi schimbă dispoziţia filosofică, din una neagră, pe dos, ca la Cioran, în una suportabilă, admitem, dacă nu te învredniceşte de culmea dispoziţiilor, zisă Nirvana… Adică, de aici încolo, un răstimp de simţire şi de gândire, starea firii tale, alias dispoziţia generală, nu mai depinde de prognoza meteo, de anotimpul sau pur şi simplu timpul, ca manifestare a fenomenelor naturii, de dincolo de geamul tău, de afară… De parcă ţi s-ar fi întâmplat o imprevizibilă, fantastică şi, fireşte, benefică rezolvare de probleme. Personale şi mondiale. Pe scurt, legate de viaţă.
Situaţia poate fi asemănată… Cu ce poate fi asemănată?... Dar, dragii noştri pământeni, asemănaţi-o cu orice doriţi!... Totuna veţi ajunge la second hand şi în comparaţii. Din care, bineînţeles, nu ar putea să absenteze noţiunile sacramentale, destul de banale – soare, stele, iubire, fericire, mare, plajă, pescăruşi, libertate… Până la plăcuta senzaţie pe care ţi-o dă pe plaja aurie chiar şi nisipul ce ţi s-a insinuat în slip… Pentru că omul e în stare de orice comparaţie, spuneam eu cândva şi pare-se că nu greşeam… Mda, omul e atât de neştiutor, încât devine… comparator de orice, ajungând hazliu de tot sau poate iresponsabil, atunci când, de exemplu, încearcă să pună în relaţie viaţa sa cu – pardon… nemurirea… 
Omul, nemurirea (lui)?... Da, se mai spune despre unii… adică ăştia sunt puşi în raport cu… nemurirea… Numai că eu cred că ar fi bine ca, la înmormântări, popii să aibă la purtător detectoare de minciuni la care să fie conectaţi cei care rostesc encomioane funerare… Geniu… nemuritor… Toţi să treacă prin detector… (Dar uite o întrebare absolut logică: De ce oamenii l-au numit, justiţiar, detectorul de minciuni şi nu, delicat, detectorul de adevăr, ceea ce înseamnă acelaşi lucru?...) Lume, lume, soro lume! – precum zice cântecul, – tu nu te poţi aştepta la nimic bun întru ameliorarea condiţiei tale morale, odată ce nu este aplicată o metodă care ar fi extrem de eficientă întru tratament etic: spunerea adevărului despre răposaţi sau barem trecerea lui sub tăcere în schimbul renunţării la necrologuri mereu false, false, false în accentele pe care parcă ar dori să le pună… 
Dar cel mai greu, chiar imposibil, îi este omului să-şi pună viaţa în raport cu o eventuală viaţă… normală, cum zice el însuşi – viaţă normală, fără a şti de fapt ce ar însemna asta.
Ei bine, cu ce ai compara o atare stare – că trăieşti, să zicem, o viaţă normală?
Pe cel care consideră că chiar trăieşte o astfel de viaţă eu l-aş asemăna cu semenul său şi colegul meu care consideră că a încheiat să scrie un nou „Război şi pace” şi care, de la acel moment încolo, are două căi: sau spre editură, sau spre ospiciu. Iar dacă oarecine ţi-ar da în cap cu piatra filozofală, nu e sigur că vei ajunge deştept şi nu la urgenţă.
De aia eu, trăgând învăţăminte din astfel de situaţii… cam mutaţii (mutante), chiar dacă sunt sigur că – în sfârşit! – am descoperit perpetuum mobile, nu spun asta nimănui, – nebunii de ei m-ar putea duce la psihiatru! Însă nu le voi oferi motiv pentru a juisa de plăcere. Nu, pur şi simplu nu spun nimănui că am descoperit perpetuum mobile. Fie ca acesta să perpetueze non-stop, lăsând în etern anonimat descoperitorul său. Descoperitorul – ca şi inventatorul, s-ar putea spune, în acest caz. Pentru că, în fond, ce altceva ar fi acest perpetuum mobile decât un second hand, între oameni, dar şi la scară universală, interplanetară? [Ca să revenim la cazul că omul e atât de neştiutor, încât devine… comparator de orice, ajungând hazliu de tot sau poate iresponsabil, atunci când, de exemplu, încearcă să pună în relaţie viaţa sa cu – pardon… nemurirea… cu un perpetuum mobile, cum ar veni. Însă în cazul omului existenţa ca perpetuum mobile e mai curând – perpetuum… mobilă (sicriul ca mobilă…)] Până şi lumina, ca cel mai pregnant şi incontestabil déjà vu, e un second perpetuum mobile hand… – aşa ceva. Pentru că aici este imposibilă o terminologie exactă. Şi nici nu va exista. Exactitate. Însă, din cauza aceasta, ar fi păcat să cădem în pesimism, când există multe alte inexactităţi, care ne pot da o rază de optimism. De exemplu, poezia. Ce a apărut deodată cu Primul Cuvânt care era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul… Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi… Cuvântul Cel dimpreună-fără-de-început cu Tatăl şi cu Duhul din Fecioară S-a născut pentru mântuirea noastră… Şi din cauza Cuvântului în jur e-atâta linişte, încât, domnule Strălucian… pardon, Lucian Blaga, se aud(e) cum zboară cuvintele înaripate… Testamentare… din Testamente… Înaripate…