Recunoştinţa faţă de cuvinte, care, de cele mai multe ori, mă scot din… noaptea minții. Plăcerea teribilă de a le întoarce pe toate fețele, singure sau în combinații. Le scriu, le șterg, le rescriu, le schimb locul în propoziții, atentă la nuanța nouă, la palpitul inedit al altei vieți, la parfumul proaspăt căpătat grație vecină­tă­ților. Vecinătăți pe care le caut eu sau care mi se impun. Da, se impun prin toate metodele – de la insinuarea tăcută, pînă la șantajul emoțional, de la presiunea tandră, pînă la terorismul clișeului intrat în sînge, de la clin d’œil-ul complice, la oferirea unei voluptăți mentale indicibile. Gust aerul din jurul cuvintelor cu limba, ca șerpii.
*Toate pot fi „madlene” (capabile deci să trezească, să acceseze memoria): lucruri, fiinţe, mirosuri, imagini, cîntece sau doar secvenţe muzicale. Şi cuvinte! Cuvîntul madlenă – desemnînd prăjitura al cărei gust l-a dus pe Proust în trecut – îmi va aminti spontan de autorul capodoperei În căutarea timpului pierdut, cum termenul necuvintele îmi va aminti de Nichita Stănescu, codru de Eminescu, mierlă de Trakl, leuştean de Brumaru etc. Aceste vocabule sînt pentru totdeauna ale lor, iar pentru mine – şi sigur pentru mulţi alţii – ele au devenit „madlene”. Şi nişte cuvinte-cheie care mă trimit la lumea lor.
*Cuvintele unei limbi sînt un bun comun, oricine le ia şi le umple cu propriul conţinut, unii însuşindu-şi-le astfel definitiv şi pentru toţi, alţii doar pentru universul subiectiv. Pentru mine, cuvinte precum grădină, plopi, fîntînă, cerdac, pînză de păianjen, mierea-ursului, liliac, regina-nopţii, clematită, lampă, ş.m.a. sînt umplute definitiv de conţinuturile copilăriei. Cînd le aud, înainte de orice mi se impun cu forţă imaginile grădinii părinteşti cu arborii şi florile ei, ale tufei de clematită blue angel de pe un dereg al cerdacului, ale lămpii cu petrol, la lumina căreia s-a derulat toată viaţa mea de copil etc. Lor li s-au adăugat mai tîrziu şi altele. Iată două din ele:
- odată, am auzit de la o fostă colegă de liceu următoarea întîmplare: pe nepoata ei, Tereza, bona catolică a învăţat-o să se roage, spunîndu-i că, dacă o face din toată inima, Dumnezeu îi va îndeplini orice rugăminte. Într-un ajun de Crăciun, fetiţa – stînd în genunchi în camera ei – cerea Domnului păpuşa mult dorită. Şi promisă cu ceva timp în urmă de părinţi. Trecînd prin faţa camerei copilei şi auzindu-i ruga fierbinte, mama i-a spus să stea liniştită, că păpuşa va veni după-amiază prin curier. Bucuroasă, Tereza s-a întors către icoană: Doamne, scuză-mi deranjul, dar nu mai trebuie să te ocupi Tu de asta!;
- de la frate-meu, cîndva grănicer într-un sat de pe malul Prutului, am reţinut o istorioară hazlie. Un locuitor al acelei localităţi pescuia mult peşte din rîu şi-l vindea bine. Făcea asta cu acordul tacit al soldaţilor pe care îi omenea, desigur, cum se cuvine. Într-o vară, vine el la pichet straşnic înţolit, cu cămaşă şi costum nou, dar desculţ! Bine, omule, i-au zis băieţii, aşa nu se poate, de ce nu-ţi cumperi şi pantofi? „Da’ ce, îs prost să dau o căruţă de bani pe pantofi? Nu mai bine dau un firfiric pe un ac cu care să-mi scot schinii din tălpi?” De la aflarea acestor două poveşti, cuvintele „deranj” şi „ac” se umplu în primă instanţă în mintea mea cu conţinutul din ele.
*Cuvintele au mare greutate pentru scris (şi pentru relaţiile dintre oameni, oho!, dar asta e altă poveste). Ca să relev cît de important e, în viziunea mea, să le găseşti pe cele potrivite la momentul potrivit, mă voi folosi de o analogie. Cînd vreau să dibuiesc pe net un articol, o informaţie anume, dacă nu nimeresc cuvîntul/ cuvin­tele-cheie, „realitatea virtuală” nu mi se deschide. Acelaşi lucru mi se întîmplă cu punerea în pagină a unei întîmplări care m-a tulburat: dacă ratez cuvîntul/cuvintele-cheie, am convingerea că nu reuşesc să decriptez esenţa acelei întîmplări şi nici nu pot să recreez emoţia care m-a împins la scris. Astfel că o mare parte din travaliu e direcţionată către găsirea acelor cuvinte-cheie. Obligatorii parcă şi pentru text, dar parcă şi pentru cititorul despre care cred că nu va putea pătrunde cu adevărat în realitatea descrisă de mine şi nu va trăi cu adevărat emoţia ei, chiar dacă o presimte, în absenţa lor. A acelor cuvinte-cheie.