Volumul pe care îl comentez astăzi – o spun din capul locului – începe bine, dar sfîrșește prost. Pentru medieviști, tema sa (corpul și sufletul) este, neîndoielnic, interesantă. Însă modul în care o actualizează, în ultimul capitol, autorul nu mai are nimic de a face cu Evul Mediu. Nici cu istoria. Aduce cu utopia.
Tratarea subiectului reproduce, parcă, traseul biografic și intelectual al autorului. Fost elev al Școlii Normale Superioare din Saint-Cloud, pe unde au trecut mulți dintre cei ce formează astăzi „crema” istoriografiei franceze, membru al Școlii Franceze de la Roma, doctorand al lui Jacques Le Goff, pe urmele căruia a călcat cu o teză despre imaginarul Infernului, Jérôme Baschet a ajuns, la începutul anilor ’90, profesor la École des Hautes Études en Sciences Sociales, bastionul instituțional al „noii istorii” franceze. Dacă s-ar fi oprit aici, cariera istoricului ar fi fost una perfect normală pentru orice emul al Școlii de la „Annales”. Înaintea lui, cam acesta fusese parcursul tuturor membrilor acestui cerc select: după trecerea doctoratului (obligatoriu cu un „patron” al „noii istorii”), mai toți au sfîrșit prin a preda în această instituție de elită, de unde nu s-au mai mișcat pînă la pensie. Jérôme Baschet a ieșit, însă, din acest tipar convențional. Din 1997, în paralel cu activitatea la EHESS, istoricul a început să predea și în Mexic, la Universidad Autonoma de Chiapas din San Cristobal de Las Casas, adică în „fieful” mișcării zapatiste, care a creat o mulțime de probleme guvernelor mexicane în deceniul trecut. Pentru cei mai tineri dintre cititori, reamintesc că această mișcare populară s-a declanșat în 1993, revendicînd o largă autonomie și mai multe drepturi pentru populațiile indigene. Armata Zapatistă de Eliberare Națională (numită așa după numele lui Emiliano Zapata, un insurgent local) a ocupat mai multe orașe din regiune, printre care și San Cristobal de Las Casas. Insurecția zapatistă a durat mulți ani, iar represiunea guvernului mexican (sprijinit de SUA) a suscitat o vie emoție internațională. „Zapatismul” a devenit un adevărat fenomen, nu numai cultural (pentru că mișcarea regrupa o mulțime de etnii locale), ci și politic, deoarece, născut dintr-un reflex de supraviețuire economică și ca o reacție profund identitară, punea în lumină consecințele pe care accelerata globalizare economică a timpului risca să le aibă asupra micilor comunități. Ceea ce îi făcea pe „zapatiști” și mai interesanți era că mișcarea funcționa ca un soi de democrație țărănească directă, nestructurată, fiind și un exemplu de contracultură politică, aptă a supraviețui și în absența statului. Din toate aceste motive, „revoluția” zapatistă a devenit un veritabil stindard de luptă pentru toți „alter-mondiștii” și adversarii capitalismului internațional, care au îmbrățișat insurecția țăranilor din Chiapas ca pe o cauză demnă de apărat.
Acesta este, în linii generale, contextul în care Jérôme Baschet a ajuns în Mexic. Interesat de „zapatism”, istoricul a scris despre el un mic studiu în stilul „stîngist” al curentelor globaliste și anticapitaliste la care se pare că a aderat, dar experiența mexicană i-a schimbat și optica de cercetător al medievalității. El a început să examineze acest interstițiu într-o perspectivă comparatistă globală, pentru a situa mai bine Occidentul în raport cu celelalte civilizații și a detecta analogiile și diferențele dintre ele. Procedînd astfel, Baschet nu întreprindea numai un demers conceptual, ci și ideologic. Ceea ce voia el să demonstreze, în contra eurocentrismului tradițional, era că civilizațiile din afara Europei nu numai că nu erau mai prejos față de „bătrînul continent”, dar și că examinarea istoriei occidentale avea numai de cîștigat prin cercetarea ei comparativ cu celelalte. Este un demers urmat și în cartea de față, dar cu rezultate numai pînă la un punct valide. Să mă explic.
Succint rezumată, teza lui Jérôme Baschet este următoarea: întreaga civilizație occidentală, de la vechii greci pînă în epoca modernă, poate fi interpretată prin prisma raportului dintre corp și suflet. Această relație nu a fost una dualistă, ci duală: corpul și sufletul au fost concepute ca entități complementare, nu antagonice, chiar dacă tendința de a le separa nu a lipsit (ca în gnozele dualiste), iar dispunerea lor simbolică a fost întotdeauna ierarhică (în favoarea sufletului). În Evul Mediu dualitatea suflet-corp a ajuns la forma cea mai clară de expresie, întreaga epocă definindu-se printr-o „dinamică antidualistă” care a făcut ca relația corp-suflet să fie gîndită „într-o manieră din ce în ce mai pozitivă” (p. 8). Creștinismul a conceput, așadar, ființa umană ca o „unitate psiho-somatică”, fapt demonstrat atît de emergența în limbajul antropologic al perioadei a termenului de „persoană” (persona) – care a înlocuit, începînd cu secolul al XII-lea, mai vechiul homo – cît și de figurările iconografice ale sufletului (ca un trup în miniatură), apărute în contextul fixării în imaginarul colectiv a reprezentării „locurilor de dincolo” și a „Înfricoșatei Judecăți”, ilustrative pentru o reflecție teologică din ce în ce mai elaborată despre soarta post-mortem a sufletelor (aceste aspecte fac obiectul celor trei capitole ale părții a doua a cărții). Binomul ierarhic trup-suflet nu a definit însă, în Evul Mediu, numai ființa umană. El s-a întruchipat și într-o serie de dualități derivate (regnum – sacerdotium, „temporal” – „spiritual”, „masculin” – „feminin”), devenind o schemă explicativă fundamentală a articulării ierarhice a tuturor acestor entități. (Pentru detalii, trimit la ultimele două subcapitole ale primei părți a volumului.)
Cum se prezintă raportul corp-suflet în restul lumii și cum apare, din acest unghi, civilizația europeană în comparație cu mapamondul? Este interogația care dă și titlul primului capitol din partea a treia a cărții. Concepțiile antropologice din afara Europei, scrie Jérôme Baschet, se încadrează în două tipologii majore. Primul tip este cel al „antropologiilor fragile” (mezoamerindiene și vest-africane), „marcate de o puternică dispersiune – chiar de o dizolvare a componentelor persoanei în momentul morții”. Acestora li se opun concepțiile chineze, care atribuie „identității singulare a defunctului” o „permanență relativ lungă”, ceea ce le situează mai aproape de „reprezentările [antropologice] creștin-ecleziale” (p. 265-266), dar nu într-atît încît să le umbrească acestora specificitatea; o specificitate, afirmă Baschet, conferită de conservarea dualității corp-suflet ca modalitate fundamentală de inserție și „descriere” atît a lumii materiale (în timpul vieții), cît și a celei extra-mundane (după moarte). Spre deosebire de civilizațiile non-europene, în cea creștină, acest cuplu a fost, indiferent de lumea în care a evoluat (a viilor sau a morților), de nedespărțit.
Dualitatea ierarhică dintre corp și suflet a luat sfîrșit, afirmă autorul, odată cu Descartes. Distincția operată de filosoful francez între suflet (res cogitans) și corp (res extensa) semnifică marea ruptură prin care modernitatea a reconfigurat radical concepția despre ființa umană într-un sens dualist. Separat de suflet (considerat, de acum înainte, definitoriu pentru profilul ființei umane), trupul a fost „izgonit” în lumea naturală, fiind învestit cu o identitate proprie. Această separație a sfîșiat și rețeaua multiplelor configurații relaționale care caracterizaseră înainte vreme prezența în lume a omului, dînd naștere individului auto­centrat și autonom, cu alte cuvinte, individualismului, generator al tuturor tarelor de mai tîrziu ale modernității: alienarea, egoismul, singurătatea etc.
Dacă Jérôme Baschet s-ar fi oprit aici, ar fi fost (ca și în cazul carierei sale în cadrul EHESS) foarte bine. Dar nu! El continuă, propunînd, în remarcile finale ale cărții, un „relaționism post-naturalist” al persoanei, care are toate datele celei mai pure utopii. Ce presupune acest „relaționism”? Nici mai mult, nici mai puțin decît regîndirea individualismului modern. Îi dau cuvîntul autorului: „Este vorba – scrie el – de a desface nucleul dur [al acestui individualism] – concepția despre persoana auto-fondată și a-relațională, superioritatea axiologică a individului în raport cu colectivul – [...] cu ajutorul noțiunii de transindividual, care gîndește individul pornind de la individuație, înțeleasă ca proces permanent, implicînd o încărcătură pre-individuală care nu dispare niciodată în cadrul individului” [sic!]. Această „individuație personală” ar urma să fie pusă în legătură cu „individuația colectivă” [sic!] din care face parte (?), ceea ce ar duce la refacerea conjuncției pierdute dintre individual și colectiv printr-o relație care le-ar valoriza, simultan, pe amîndouă (p. 313-314). Lasînd deoparte orice comentariu (pentru că mi se pare de prisos), voi încheia spunînd că, dacă nu ar fi fost acest post-scriptum, cartea lui Jérôme Baschet ar fi avut numai de cîștigat. Derapajul ei final umbrește însă interesul indiscutabil al întregului subiect.
_______
Jérôme Baschet, Corps et âmes. Une histoire de la personne au Moyen Âge. Paris, Flammarion, 2016