Categorii

Parteneri

Cu poezia... (III)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cu poezia... (III)

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

*Am citit tot felul de definiții ale poeziei. M-am încercat și eu, deseori, să-i prind esența în cuvinte mai multe sau mai puține. Bine, e și stare, e și emoție, e și narație, fulgurație, incantație, e și esențializare, rigoare, e și mărturie direct sau razantă etc., etc. Totuși, mereu mi s-a părut că ceva scapă și îmi scapă. La vîrsta asta, cel mai tare cred că poezia adevărată e cea care îți provoacă la lectură mici... șocuri emoționale sau de cunoaștere, cum mi-au provocat mie, ca să dau doar un exemplu, versurile lui Trakl: „Mereu și mereu revii tu, melancolie,/ o, blîndețe a sufletului singuratic!”. Adică îți provoacă o revelație, în acest caz, că melancolia e blîndețe a... Or, „o revelație e o revoluție” (în chiar limba lui E.-E. Schmitt, „Une révélation est une révolution”, definiție care mi-a plăcut).
 
*Dar știe cineva sigur ce e poezia? Mă îndoiesc. Dacă ar ști, dacă ar avea o rețetă, ar scrie la orice oră capodopere. Or, nu poți, gîndindu-te la ea, decît să aproximezi azi o definiție, mîine alta. Azi o condiție, mîine alta: spui, de pildă, că trebuie cultură ca s-o scrii și apoi îți amintești, rușinat, că sute de creații folclorice sînt geniale.
 
*Într-o poezie bună, poezia stă ascunsă și nedepistabilă printre tropi, rime, ritm cum stă sufletul ascuns și nedepistabil printre organe sau gîndul printre neuroni. De aceea, mă amuză analizele care, vrînd să demonstreze valoarea unui text liric, îi numără tropii, silabele etc.
 
*Cu ceva timp în urmă, am văzut pe facebook următoarea afirmație a unui poet de vîrf din generațiile mai tinere despre poezia altui poet de vîrf, tot din generațiile mai tinere: „C. e cel mai intens – purtându-și strălucitor intensitățile & pathosul într-o vreme în care ele nu se mai poartă”, afirmație care m-a incitat la polemică. N-am comentat pe loc, nu eram într-un moment bun. Dar, dacă aș fi comentat, i-aș fi spus ceva de genul: poezia e scrisă de om și omul cunoaște toate intensitățile cu putință: îndrăgostirea – e o atracție intensă față de altcineva; dragostea – un sentiment intens pentru cineva; căsătoria (în majoritatea cazurilor) e dorința intensă de a fi cu cineva; bucuria, adusă de propriul copil, de o carte bună, de o reușită personală, de vederea naturii în floare ș.a., e un sentiment intens; tristețea cauzată de moartea cuiva drag, de eșecuri, deziluzii, nedreptatea e un sentiment intens; frica, groaza, teroarea, ura, senzația de abandon, entuziasmul etc. sînt sentimente intense. Cum dar să eviți intensitățile în poezie, fără să nu-ți trădezi ființa profundă și chiar propria identitate?
 
*La începuturi, cînd oamenii credeau în zei și poezia lor îi invoca în forme explicite, cerîndu-le protecția, mila, aducîndu-le laude și mulțumiri, nimănui nu i-ar fi părut ridicolă. De mult timp însă, probabil de cînd oamenii nu mai cred nici în zei, nici în ei înșiși ca ființe alcătuite după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, poezia e considerată de mulți ridicolă. Dar nu cumva asta e și una din condițiile ei, să-și asume ridicolul dezvăluind sau construind lumi despre care ceilalți, nevăzîndu-le, nepercepîndu-le, cred că nu există?