Categorii

Parteneri

Cu poezia… (II)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cu poezia… (II)

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

* Poetul foloseşte cuvinte, cuvintele tran­sportă sensuri. Vecinătatea intenţionată a două cuvinte poate da naştere unui… arc voltaic: „Imaginaţia are enorm de-a face cu logica. Dacă ai două concepte tari, din ele se poate naşte o legătură. (…) E ca şi electricitatea, atunci cînd pui una lîngă alta două sarcini, una pozitivă şi alta negativă. Ideea la care ajungi e de fapt un salt”, spune Dürrenmatt, într-un interviu din 1980.
Dar cuvintele nu doar transportă sensuri, ci le pot şi... manipula: ca dovadă, uneori poetul ajunge neintenţionat la o anumită imagine, sau anumită idee, pe care abia apoi şi-o conştientizează şi şi-o asumă. Vecinătatea întîmplătoare a două cuvinte poate la fel de bine naşte şi ea un arc voltaic.
 
* Vecinătăţile lingvistice sînt la fel de importante, de decisive, ca şi cele dintre culori, să zicem. Un substantiv ca amurg spune şi singur ceva, e drept, doar că un ceva neutru, impersonal: asfinţitul soarelui. Însă dacă adaugi lîngă el adjectivul violet, substantivul amurg se impregnează şi de toate vibraţiile… culorii în sine, şi de rezonanţa ta subiectivă la această culoare şi la rumorile unui astfel de amurg (care anunţă ploaia, sau care are ceva inefabil, sau care e sumbru etc.); cuvîntul amurg se impregnează, pe scurt, de „culoarea” cuvîntului violet. Cum se impregnează o femeie care stă pe un scaun de trestie cu ceva din graţia, din delicateţea şi rafinamentul acelui scaun.
 
* Poezia se face cu cuvinte, nu cu idei  –  spunea Mallarmé. E şi nu e adevărat. Că e adevărat nu mai trebuie demonstrat, poezia – ca gen literar – nu există în afara cuvintelor. Că nu e adevărat o demonstrează destule poezii de avangardă, făcute din cuvinte care rimează, ritmează, se combină chiar după logică gramaticală etc., dar deasupra lor stă nonsensul, neantul semnificării. Iată Cîntec-ul Dada al lui T. Tzara, în traducerea lui Taşcu Gheorghiu:
e mişcător/ burtă-n flori/ nu mai fu-n dada cu dor/ beţi apă de la rândunel/ spălaţi-vă-acadelele-n cişmea/ dada/
dada/ mâncaţi viţel

 
* Mulţi specialişti numără tropii, cuvintele, vocalele, consoanele etc. din poezia unor Eminescu sau Bacovia pretinzînd a demonstra că din acestea derivă farmecul sau profunzimea lor. Sau că, de pildă, senzaţia de litanie tragică vine, la Bacovia, în principal, de la repetiţii de cuvinte. Să comparăm atunci „Plouă, plouă, plouă/vreme de beţie” (Bacovia, Rar) şi „Plouă, plouă, plouă/babele se ouă” (cîntec de copii). Avem acelaşi cuvînt – plouă  –  şi aceeaşi repetiţie monotonă în versul prim. Al doilea vers (ei, şi celelalte, fireşte…) însă rotunjeşte atmosfera inconfundabil bacoviană în Rar; în cîntecul de copii, absurdul versului al doilea, altminteri perfect încheiat gramatical (subiect plus predicat verbal, acordat în număr şi persoană cu subiectul, nu?), te face să rîzi, astfel repetiţia din primul vers dovedindu-şi, în sine, neputinţa de a crea o atmosferă apăsătoare, „poetică”  etc.
 
* Credeam că nu există cuvinte prohibite pentru poezie. Totuşi, cînd am publicat primul volum, în 1982, redactorul mi-a spus să elimin dintr-o poezie cuvîntul frigider. L-am eliminat, nu foarte convinsă. Şi, Dumnezeu ştie de ce, de atunci fug ca dracu’ de tămîie de el! Ceea ce e cam ciudat, fiindcă, fireşte, eu cred că… orice cuvînt, chiar cel mai scabros, e bun pentru poezie. Dar nu plasat în orice context, nu oricum, ci clădindu-i-se mai întîi un cuib adecvat în text.
 
* Orice fapt de viaţă, orice întîmplare co­ti­diană, cît de banale şi aflate la îndemîna tuturor, pot intra, se pot transforma în poezie. La fel cum piatra sau marmura, disponibile pentru oricine are o daltă în mînă, se pot transforma în sculpturi. Însă aşa cum un sculptor bun face din piatră şi din marmură o operă de artă, în timp ce altul le sparge în nişte gogoloaie fără nici o formă, un poet plin de forţă va face din întîmplarea minoră una memorabilă, iar poetul lipsit de har va reduce la o peltea şi cea mai dramatică întîmplare. Prin urmare, cred că în poezie nimic nu e neadecvat, dar totul depinde de puterea poetului. Mi-e clar că lipsa de forţă şi de expresivitate a poetului transformă micile întîmplări cotidiene în fapte ‘minore’, şi nu faptele minore omoară o poezie. Banalul, insignifiantul, cenuşiul, rutina au multă forţă în ele, de vreme ce sînt atotprezente, ne domină şi nu le putem păcăli, alunga din viaţa noastră.
 
* Cred că valoarea unei poezii se simte, în felul în care se simte iubirea cuiva. Doar că pentru a spune „simt că mă iubeşte” nu-ţi trebuie nici o pregătire…