* Poezia e un drum spre miezul bietei făpturi umane.
 
* Poezia e secreţia eului meu celui mai profund, mai intim. Prin aceasta, ea e cea mai fidelă „foaie de tempera­tură” a celei care sînt.
 
* Sufletul omului are şi el un sunet, ca şi arama, ca şi cristalul, ca şi fierul... Scriind poezie, încerc să aud sunetul sufletului meu şi îmi doresc să-l fac să semene celui scos de un pahar de cristal cînd îl loveşti delicat cu un cuţit.
 
* Bucuria, tristeţea, angoasa, plictisul, singurătatea, iubirea, ura sînt „personaje” ale poeziei. Ca să le faci portretul, îţi trebuie, fireşte, o bună cunoaştere a lor. Nu poţi scrie, să zicem, despre bucurie sau fericire fără o competenţă în ele, fără a te instala în ele suficient de mult timp cît să le înţelegi.
 
* „Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puţin armonioasă…”, Ion Barbu, „Cuvînt către poeţi”, 1941.
 
* Multe poezii le-am scris pornind de la un vers, o expresie, un cuvînt. Care devin un fel de… coarne ale taurului, tras încet-încet cu lasoul dintr-un hău. Primul vers e foarte important. Şi foarte primejdios, totodată, pentru că, de multe ori, se poartă ca un dictator: impune ritmul poeziei şi te obligă, adesea, la un curs pe care nu l-ai dorit. Te con­strîn­ge cumva. Şi îţi trebuie forţă să i te opui, nelăsîndu-te dus orbeşte spre ceea ce îţi dictează el.
 
* Unii poeţi români spun că poezia ţine de tinereţe. În ce mă priveşte, nu cred în ideea că ar exista o vîrstă anume a poeziei şi alta a prozei, că poezia se scrie la tinereţe şi proza la maturitate. T. S. Eliot a publicat cartea de poeme Patru cvartete pe la vreo 55 de ani, iar Rilke proza Confesiunile lui Malte Laurids Brigge pe la vreo 35, ca să dau doar două exemple. Poţi scrie o proză matură foarte tînăr fiind, dacă ai avut norocul să te înveţe cineva cum să citeşti textele altora, tot la fel de bine cum poţi scrie o poezie foarte bună la senectute. Poţi scrie şi pornind de la jubilaţia unei clipe sau a unei vîrste, fireşte. Însă pentru mine o poezie e esenţa unei stări, a unui fenomen, a unei întîmplări, pe scurt, a unui peisaj… uman. Poţi prinde această esenţă şi intuitiv, spontan, la indiferent ce vîrstă deci;  însă şi, mai ales, printr-un proces de analiză, posibilă cu atît mai mult graţie raţiunii, experienţei de viaţă, de limbaj.
 
* Scriu proză sub presiunea preajmei, adică a lumii din afară; scriu poezie sub presiunea adîncului, adică a lumii dinăuntru, mult mai dominatoare decît cea exterioară.
 
* Poezia, aşa cum o înţeleg eu, conţine mult în puţin: cu cît o poezie spune mai multe în mai puţine cuvinte, cu atît are şanse să fie mai bună, să aibă un mai mare impact; de pildă, versurile lui Trakl: „mereu şi mereu revii, tu, melancolie/o, blîndeţe a sufletului singuratic” conţin în ele o încărcătură pentru care un eseist, sau un filozof, are nevoie de multe pagini ca să o egaleze ca mesaj. Nu şi ca să transmită aceeaşi emoţie.
 
* Poezia e spaima /care-ţi izbeşte violent / sîngele în artere / cînd / brusc trezit în miez de noapte / ai impresia / că te priveşte cineva / prin ferestre.
 
* Cu poezia e ca şi cu agricultura: nu trebuie să pierzi momentul, trebuie să o faci atunci cînd se cere ea făcută.