Există cărți și autori care dictează drumuri și genuri literare, sparg tipare, depășesc granițe. Sunt apoi și o sumedenie de titluri care încearcă să reproducă rețeta de succes, unele întrecând cu brio modelele și înaintașii. Dar există și o minoritate literară inclasabilă, departe de mode și de afinități stilistice, care are o voce a ei, aparte, deloc influențată de felul în care se scrie într-o anumită epocă. Astfel pot fi citite cărțile lui Guzel Iahina, scriitoare tătăroaică din Kazan, care a surprins publicul și criticii deopotrivă cu un roman excepțional, Zuleiha deschide ochii, dar o carte cu o scriitură cât se poate de clasică. Copiii de pe Volga este cel de-al doilea roman al său, publicat la Editura Humanitas în traducerea minunată semnată de Luana Schidu. Volumul a fost recompensat cu Marele Premiu Ivo Andrić și Bolșaia Kniga, în 2019.
Puțini cunosc îndeaproape istoria coloniilor germane de pe Volga, stabilite aici prin secolul al 18-lea. La îndemnul Ecaterinei cea Mare, numeroși etnici germani și-au găsit refugiul în Imperiul Rus, pe malurile Volgăi, stabilind colonii, orașe și rețele sociale vaste. „Copiii mei”, cum îi numea țarina. Primul Război Mondial a constituit un punct de inflexiune în istoria locurilor și a localnicilor, în vreme ce al Doilea le-a desăvârșit declinul și trista soartă. Guzel Iahina încearcă în Copiii de pe Volga un soi de reconstituire a ultimelor decenii de viețuire germană pe aceste meleaguri, o cronică amănunțită și impresionantă, cronică a unei sorți anunțate.
Povestea e consemnată prin ochii ageri ai protagonistului, Jakob Ivanovich Bach, profesor în liniștitul sat Gnadental. Prozatoarea urmează sârguincios o schemă narativă simplă, paradoxal, apropiată de funcțiile basmului notate de Vladimir Propp. Întâi de toate, avem de-a face cu o amplă expozițiune, în care vedem radiografiată atât viața tihnită a Gnadentalului, cât și pe cea modestă, fără ambiții sau planuri mărețe, a profesorului de țară Bach. Singurele elemente care anticipează cumva malaxorul narativ care va urma sunt descrierile apetenței lui Bach față de furtuni. Sunt pagini în care naturalismul și realismul magic își dau mâna în mod firesc. „De fiecare dată – în general asta se întâmpla de două sau de trei ori pe an, primăvara și toamna devreme –, când cerul de deasupra Gnadentalului era năpădit de un liliachiu dens și aerul se încărca atât de tare de electricitate, că ți se părea că până și o fluturare din gene ar fi putut scoate scântei albastre, Bach simțea cum crește în trupul lui un clocot straniu. Dacă era sângele care din cauza unei anumite compoziții chimice reacționa puternic cu undele câmpurilor magnetice sau mici crampe musculare iscate de intoxicarea cu ozon, el nu știa. Dar trupul îi devenea brusc străin: scheletul și mușchii pur și simplu nu-și mai găseau locul sub piele și o umflau, amenințând s-o străpungă, inima îi pulsa în gât și în vârfurile degetelor, în creier îi bâzâia ceva, chemându-l”. (p. 19)
Punctul de cotitură în istoria personală a lui Bach (și, după cum vom vedea, și în cel al comunității) îl reprezintă cererea unui misterios și avut personaj, Udo Grimm, de a ține lecții private cu tânăra și timida lui fată, Klara. Guzel Iahina are intuiția formidabilă de a amesteca aici subtil un pact faustic cu o prinsoare ce amintește de Pygmalion al lui George Bernard Shaw. Tânărul profesor se îndrăgostește – previzibil – de eleva sa (deși nu a văzut-o vreodată), iar aceasta, timid și indirect, începe să nutrească sentimente tot mai profunde față de el. Când Udo Grimm își părăsește casa și ținutul pentru a lua drumul Germaniei, Klara izbutește să fugă și, necunoscând pe altcineva, se refugiază în casa și în brațele fostului ei tutore. Momentul e îndeajuns de scandalos pentru comunitate încât profesorul să fie destituit, iar cei doi să se vadă nevoiți a se refugia pe celălalt mal al Volgăi, în locuința mai veche a lui Udo Grimm. Episodul respingerii de către societate a proaspătului cuplu este extrem de intens, aducând aminte pe undeva de scenariul filmului Dogville al lui Lars von Trier. „Vestea despre tânăra Fraulein care apăruse ca prin minune noaptea în Schulhaus și îl vrăjise în asemenea hal pe Bach, încât acesta hotărâse să i se împotrivească pastorului însuși, a zdruncinat blândul Gnadental. Acum Schulmeister-ului i se socoteau toate: și plimbările de seară fără țintă, și înclinația fermă spre singurătate, și rătăcirile bezmetice pe furtună – tot ceea ce înainte se ierta și se uita a fost scos din adâncurile memoriei și rostit”. (p. 67)
Klara și Bach fug de săteni și încep să-și construiască o viață a lor, ritmată de anotimpuri, muncile câmpului, vreme și vremuri. Fără multe vorbe, cei doi își construiesc un microunivers în care răzbat ecouri din Knut Hamsun și Rodul pământului. Numai că Gnadentalul de odinioară se prăbușește, la fel și vechea lume cu convențiile ei, iar Bach începe să dea nume fiecărui an în parte: Anul caselor nimicite, Anul vițeilor nenăscuți, Anul celor flămânzi, Anul copiilor morți etc.
Consemnarea felului în care istoria se rostogolește peste vieți mărunte este deopotrivă înduioșătoare și poetică. Aceasta este, de altfel, o particularitate a acestei cărți. Dacă în Zuleiha deschide ochii Guzel Iahina își arăta clasa și formarea de scenarist, în Copiii de pe Volga e rost de mult mai multe descrieri și lirism. Nimic nu e însă gratuit, ci reprezintă un soi de recuzită stilistică atent calibrată cu narațiunea, personajele, tensiunea epică. „Bach o strângea la piept pe fetiță – mică, aproape imponderală – și simțea atâtea lucruri diferite și importante, ca niciodată înainte: curgerea sevei copacilor de la rădăcină spre tulpini și crengi, tremurul frunzelor tinere sub tegumentele mugurilor, încălzirea pământului pe movile și freamătul somnoros al semințelor, bulbilor sau tuberculilor din ele. Toată această viermuială neobservabilă cu ochiul liber – șovăire, respirație, ropot, vibrație – totul reverbera în el, totul îl emoționa, de parcă nu s-ar fi întâmplat în jurul lui, ci înlăuntrul lui. În nări simțea deodată o abundență de arome: umezeala apei, mirosul înțepător al primelor ierburi din poieni, dulceața mlaștinilor putride, iuțeala mușuroaielor de furnici care se dezghețau. În urechi, i se înghesuiau necrezut de multe sunete, pielea lui simțea mângâierea vântului în fiecare cută și por...” (p. 338)
Copiii de pe Volga are câte puțin din toate: cronică socială, poveste de dragoste, filă de istorie a germanilor de pe Volga, jurnal politic (nu voi dezvălui însă despre cine-i vorba, abia pe la jumătatea cărții Istoria Mare dă buzna peste firul epic depănat până atunci). Dar dincolo de toate, avem de-a face cu o carte zbuciumată și tare frumoasă. Ca apele marelui fluviu ce veghează discret, din umbră.
_______
Guzel Iahina, Copiii de pe Volga. Traducere din limba rusă de Luana Schidu. Editura Humanitas Fiction, București, 2020, 448 p.