Ca modalitate de reprezentare a puterii suverane, corpul constituie unul din subiectele de predilecție ale antropologiei politice. Începînd cu Ernst H. Kantorowicz (fondatorul en titre al domeniului) nenumărate studii au explorat diversele aspecte și semnificații ale acestui simbol, transformîndu-l, încet-încet, într-un cîmp de cercetare de sine stătător. Ce s-ar mai putea spune nou, în această privință, după toate cîte s-au scris, de la celebra Cele două corpuri ale regelui, pînă astăzi? Cîtuși de puțin descurajat de impozanta bibliografie pe care a trebuit să o... încorporeze și nici intimidat de ilustrele nume care, de-a lungul anilor, au creat-o, Stanis Perez ne demonstrează, prin cea mai recentă dintre cărțile sale (aceea de care tocmai mă ocup), că subiectul nu și-a epuizat încă interesul.
Specialist în istoria modernă a Franței (cuprinsă între secolul al XVI-lea și Revoluția din 1789), Perez – care nu face parte din „establishment”-ul universitar francez, ci din foarte complicatul sistem de cercetare al „Hexagonului” – a publicat pînă acum două cărți de antropologie medicală istorică și una consacrată medicilor și dezvoltării profesiunii medicale. Preocuparea sa pentru istoria corpului de aici vine. Anul trecut, cercetătorului francez i-a apărut un volum despre „corpul regelui” (Le corps du roi. Incarner l’État de Philippe Auguste à Louis-Philippe, Paris, Perrin, 2018). În continuarea (și completarea) acestuia, el examinează acum „corpul reginei”.
Foarte documentată și bine scrisă, cartea este, neîndoielnic, interesantă și utilă, mai ales prin perspectiva de ansamblu pe care o propune (trecutul Franței, din Evul Mediu pînă în secolul al XIX-lea). Din punctul meu de vedere, însă, ea nu este pe deplin mulțumitoare. Ca și în precedenta, m-aș fi așteptat puțin la altceva. Voi spune imediat ce anume, dar, mai întîi, să rezum interpretarea autorului.
Pentru Stanis Perez, reprezentarea „corpului reginei” trece prin patru perioade distincte. Prima (dintre secolele XII-XIV) este și cea mai grea de reconstituit, din cauza informațiilor lacunare. Cu toate acestea, din literatura „oglinzilor” (care, precum tratatul lui Gilles de Roma, Li livres du gouvernement des rois, acordă o anumită atenție și educației tinerelor prințese), din biografia lui Ludovic al IX-lea, de Jean de Joinville, sau – mai înainte – din unele evenimente conjugale cu implicații politice (repudierea Isabellei de Hainaut de către Filip al II-lea August, legătura aceluiași cu Agnès de Méranie și a doua sa căsătorie cu prințesa daneză Ingeborg, fiica lui Knut cel Mare) se pot deduce „standardele” corporale la înălțimea cărora trebuia să se ridice orice personaj de un asemenea rang: frumusețe (cum altfel?), feminitate (bineînțeles!) și fecunditate. Ultima era, indiscutabil, cea mai importantă, deoarece de ea depindeau succesiunea ereditară și, în ultimă instanță, continuitatea dinastică. Aici, în această virtute reproductivă (strîns legată de celelalte două însușiri, care facilitau consumarea căsătoriei), se cuvine căutată însemnătatea – fără exagerare, excepțională – a „corpului reginei”. Gravitatea ieșită din comun a cazurilor de sterilitate, generatoare de mari crize politice, nu poate fi înțeleasă decît în cadrul aceluiași raport. Atributul fecundității și-a păstrat intactă însemnătatea și pe parcursul următoarelor două perioade: secolele XIV-XVI (cînd, grație cunoștințelor anatomice și portretisticii renascentiste, reginele încep să facă obiectul – cum spune autorul – unei atenții în creștere) și XVI-XVIII (interstițiu marcat – afirmă Perez – de estomparea corpului reginei, absorbit de cultul corpului regal, care, așa cum au observat mulți din predecesorii autorului, definește absolutismul monarhic în Franța). Sterilitatea Louisei de Lorena, soția lui Henric al III-lea, constituie o dovadă peremptorie a serioaselor implicații pe care le putea avea o deficiență de acest fel, intervenită în plin război civil. Ea a condus, cum se știe, la schimbarea, în 1589, a dinastiei și numai abilitatea politică ieșită din comun a noului rege (Henric de Navarra, devenit Henric al IV-lea) a făcut posibilă continuitatea Statului monarhic. Puțin mai tîrziu, maternitatea îndelung așteptată a Anei de Austria a creat, inițial, temeri serioase, tot în problema succesiunii la tron, curmate odată cu nașterea viitorului „Rege Soare”.
În aceste peripeții, un detaliu merită puțină atenție. Accidentele sau disfuncțiile intervenite în – dacă pot spune așa – „mecanismul” reproductiv al corpului feminin regal (ca cele relatate mai sus, dar autorul mai enumeră și altele) au fost, invariabil, imputate numai reginelor. Contemporanii și-au interzis sistematic să considere că ele ar fi putut fi cauzate și de neajunsurile corpului masculin. Întîrzierile în consumarea căsătoriei (deloc puține, de-a lungul secolelor) au fost, toate, puse numai pe seama femeilor, lipsei lor de atractivitate sau cine știe căror deficiențe anatomice ascunse. Foarte rar și pe seama bărbaților. Iar cînd acest lucru totuși s-a întîmplat (cazul lui Ludovic al XVI-lea, subiectul involuntar al unei întregi literaturi deocheate, care îi satiriza prezumata impotență), soarta însăși a monarhiei franceze a fost pecetluită: desacralizarea corpului regal și degradarea lui simbolică prin deriziune au constituit prologul răsturnării acestei instituții în 1789. Nici corpul reginei nu a scăpat de acest tratament. Stanis Perez arată că valorizarea corpului feminin regal și respectul de care a avut parte funcția sa maternă au lăsat locul acum (în secolul al XVIII-lea) unei destructurări simbolice accelerate, caracterizată, în cazul Mariei Antoinette, prin satirizarea așa-zisei conduite depravate a reginei (absolut neplauzibilă), provocată, pasămite, de performanțele mai mult decît modeste ale augustului ei soț. Este a patra perioadă identificată de istoricul francez în evoluția modului de reprezentare a corpului feminin regal. Prin contrast, ea scoate și mai puternic în evidență însemnătatea simbolică a funcției materne și reproductive a reginelor – rămasă intactă și în veacul următor, după valul distrugător al Revoluției, cum ne-o arată actul repudierii Joséphinei de Beauharnais (prima soție a lui Napoleon), incapabilă să asigure tronului imperial un moștenitor așteptat de toți.
De bună seamă, de-a lungul secolelor, corpul reginei nu a putut fi niciodată un „corp politic”, în sensul capacității de a încarna și figura Statul. „Consacrate, dar niciodată sacralizate”, reginele nu au fost nicicînd imaginate în felul în care a fost reprezentat corpul regal. Rolul lor reproductiv și matern – evocat și de atingerile oncționale, numai pe piept și frunte – le-a condamnat, în consens cu ierarhia asociată celor două sexe în mentalitatea premodernă și modernă, la o poziție subalternă în imaginarul politic. Exclamația exasperată a Mariei Leszinska, soția lui Ludovic al XV-lea (un rege celebru prin aventurile sale amoroase): Eh quoi! Toujours coucher; toujours grosse et toujours accoucher (p. 372) rezumă perfect condiția ingrată a feminității regale. Autoritatea reginelor, cîtă a fost, a izvorît, invariabil, din capacitatea lor de a perpetua o descendență familială. Altfel spus, a fost una derivată (autorul o consideră – prea binevoitor, aș spune eu – ca fiind una „specifică”).
Cum spuneam și mai sus, m-aș fi așteptat să găsesc în cartea lui Stanis Perez ceva mai mult decît observații oarecum previzibile (și, în fond, destul de banale) de acest fel. Ca și în volumul anterior, despre corpul regelui, reconstituirea operată de istoric este precumpănitor evenimențială și prea puțin analitică. Foarte rare sînt corelațiile care ar fi fost de făcut (sporind interesul cărții) cu simbolurile, concepțiile și paradigmele de gîndire la care trimit diferitele aspecte ale corpului feminin regal. Bunăoară, se înțelege perfect de ce acest corp era conceput, în primul rînd, prin prisma capacității sale de procreație (cu implicații politice). Dar, simbolistica acestei capacități este mult mai complexă decît o spune Perez și nu se reduce numai la asigurarea descendenței. Ea vine, ca să spun așa, de departe, din vechea paradigmă a asocierii feminității cu fertilitatea (și, implicit, cu pămîntul și tot ceea ce ține de el) – expresie, la rîndul ei, a unei imagini specifice despre constituția umorală și funcțiile sexului așa-zis „slab”, care, grație științei medicale antice și medievale, dar, nu mai puțin, și fiziognomoniei, s-a „osificat” într-o paradigmă de gîndire, care a străbătut secolele. Să admitem că, insistînd asupra acestui lucru, istoricul francez s-ar fi abătut prea mult de la subiect. Dar, legătura dintre latura maternă a corpului reginei și cultul Fecioarei (foarte important în religia catolică) n-ar fi trebuit omisă, mai întîi pentru că – o știm de la Georges Duby și istoricii „Analelor” – dezvoltarea acestui cult, începînd cu secolul al XIV-lea, a fost esențială în reabilitarea (cu unele limite, desigur) a femininului în Evul Mediu și, în al doilea rînd, pentru că, printr-o operațiune complexă de reciclare și metabolizare, el a contribuit și la nașterea imaginarului națiunii, a cărui esență – se cunoaște – este tot maternă, virginală și feminină, fapt ilustrat, în secolul al XIX-lea, de o bogată iconografie. Reginele au profitat de expansiunea cultului marian, care a oferit feminității o prestanță necunoscută înainte.
Ar mai fi de dat și alte exemple asemănătoare (ca, de pildă, accentul prea slab pus de autor pe ritualul de încoronare a reginelor, considerat de el, în spiritul unei atitudini asumat anticeremonialiste, prea puțin semnificativ pentru subiectul pe care îl tratează). Ceea ce am spus este însă suficient pentru a conchide că, deși se recomandă drept o istorie a „corpului reginei”, volumul lui Stanis Perez – interesant, folositor și bine scris, cum am remarcat – pare, mai curînd, o „istorie a reginelor”, decît a trupului lor.
_______
Stanis Perez, Le corps de la reine. Engendrer le Prince, d’Isabelle de Hainaut à Marie-Amélie de Bourbon-Sicile. Paris, Perrin, 2019