Categorii

Parteneri

Continuitate și creștere valorică – Festivalul „Cronograf”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Continuitate și creștere valorică – Festivalul „Cronograf”

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ

Festivalul Internațional de Film Documentar „Cronograf” de la Chișinău (acolo unde „realitatea devine artă”), din 12-18 mai, și-a consumat a 13-a ediție. E o performanță a organizatorilor − Virgiliu Mărgineanu și Leontina Vatamanu −, care merită din plin elogiile noastre. Sunt puține inițiativele culturale basarabene care au continuitate și cresc valoric de la un an la altul.
Am asistat la o festivitate de deschidere foarte frumoasă, elegantă și de bun-gust, pigmentată cu discursuri, dar și cu intervenții muzicale ale grupului „Univox”, care acompaniau inspirat imaginile de pe ecran. O inaugurare bine gândită, cum rareori vezi în R. Moldova. Sala a fost arhiplină, pentru că și filmul care deschidea Festivalul era anunțat ca unul de senzație – „Omul care a salvat lumea” („The man who saved the world”). E o peliculă din seria „docuficțiune”, producții care s-au infiltrat fără scandal, aș spune chiar armonios, în festivalurile de film documentar.
 
Când Universul „glumește” cu noi
 
Povestea ce implică un rus și Rusia în general, evident, nu putea fi decât cutremurătoare. În contextul scandalului mondial, generat pe 1 septembrie 1983 de doborârea de către sovietici a avionului de pasageri sud-coreean (zborul KAL 007, New York-Seul), la un Centru sovietic de supraveghere a rachetelor balistice cu încărcătură nucleară sunt recepționate semnale în serie că americanii au lansat un atac asupra țintelor din Rusia. Este declanșată alarma, întreaga echipă se agită, sunt activate procedurile conform protocolului de criză și începe numărătoarea inversă, până la replica nucleară pe care ar urma să o dea URSS. Lumea e în prag de catastrofă, dezastrul pare iminent și decizia finală stă pe umerii locotenent-colonelului Stanislav Petrov, șeful echipei de supraveghere aflată de cart în acea zi dramatică − 26 septembrie 1983. De confirmarea sau de infirmarea informației privind lansarea rachetelor americane, pe care el va trebui să o transmită superiorilor săi pe linie ierarhică, depinde dacă Uniunea Sovietică va declanșa atacul de răspuns împotriva Americii.
Ofițerul rus ignoră sistemele de avertizare, mai ales că nu are nici confirmarea vizuală, pe radar, a atacului american, și decide că este o alarmă falsă. Intuiția și, mai ales, scrupulele sale, care sfidează regulamentele militare rigide, ne-au salvat de la o confruntare nucleară care ar fi distrus lumea și viața pe pământ.
Filmul prezintă cifre exacte despre numărul și capacitatea de distrugere a armelor nucleare existente – un tablou apocaliptic care nu lasă loc de iluzii că după un asemenea război ar mai exista supraviețuitori. „Eroul”, aclamat și îmbrățișat de colegii săi transfigurați de frică și tensiune, este muștruluit de superiorul său, generalul pe care îl tot suna în noapte, trezindu-l din somn și raportându-i atacul american cu rachete. Generalul îl ceartă pentru că nu a completat riguros, minut cu minut, jurnalul de cart. Nu știm dacă de la această neglijență, cu totul ridicolă, i se trage sfârșitul carierei de ofițer a lui Stanislav Petrov, dar el va abandona serviciul militar.
Ca spectator, cucerit și bulversat de acest subiect, te întrebi care a fost cauza acelei defecțiuni de calculator pe 26 septembrie 1983 de la Centrul sovietic de supraveghere nucleară? Cum s-a putut ajunge la acea bornă decisivă în istoria omenirii, despre care majoritatea dintre noi habar n-am avut?... Pentru că totul atârna de un fir de ață. Răspunsul lui Stanislav este că defecțiunea nu a fost găsită, nu a putut fi explicată și, pentru a mai stinge din stupoarea fetei care îi pune această întrebare, adaugă, misterios, că probabil a fost… o glumă a Universului, o glumă pe care a făcut-o cu noi, oamenii. Bună „glumă”, nimic de zis, și măreț sistem de apărare, conceput de om, împotriva unor asemenea „ghidușii” sinistre! De altfel, fostul ofițer e convins că un război atomic sau măcar un accident devastator, din cauza enormei concentrări de arme nucleare în lume, este oricum inevitabil…
Cum filmul realizat de danezul Peter Anthony are și un important filon de ficțiune, de joc artistic, aflăm că biografia personajului central, eroul rus, e mai complexă. Stanislav are o relație conflictuală cu maică-sa, cu care nu mai comunică de ani de zile, și asta din cauză că, așa cum crede el, aceasta a ținut mai mult la fratele său mai mic și l-a neglijat pe el, pe Stanislav. În plus, eroul nostru își pierde soția iubitoare, care moare de cancer. Și acest deznodământ tragic îl trimite în alcool și singurătate, cum îl descoperim și în primele cadre ale filmului. Americanii știu despre fapta lui, îl găsesc, îl elogiază, iar regizorului danez, după ce a încercat patru ani de zile să-l convingă să accepte să participe la un documentar de acest fel, îi mai trebuie încă zece ani pentru a face filmul. Stanislav e un tip scorțos, suspicios, încercat de viață și de prea multe ori trădat de ea, încât dialogul, relația cu el e un adevărat chin pentru tânăra translatoare angajată de producători.
Finalul acestei povești ne relatează despre vizita peste Ocean, în Statele Unite, a lui Petrov. Eroul rus este primit la ONU, premiat și elogiat, și are șansa să-l întâlnească și pe actorul său preferat, Kevin Costner.
Tot în America Stanislav Petrov vizitează baza unor rachete americane, din acelea despre care se crezuse că fuseseră lansate asupra URSS. Un moment prielnic pentru o dispută Est-Vest între fostul ofițer rus și un angajat american de la acea bază și, în același timp, o pledoarie pentru pace și înțelegere. „N-avem de ales, spune Petrov, ori vom trăi ca frații, popoarele noastre, ori vom dispărea ca dinozaurii”.
După vizita în America, impresionantă și fascinantă pentru un fost militar care nu evadase niciodată din viața cenușie din Uniunea Sovietică, eroul revine în Rusia și trăiește drama morții fratelui său mai mic. E iarăși un moment prielnic, îi spune tânăra translatoare care l-a însoțit în America, să o viziteze și să se împace cu maică-sa. Stanislav cedează în cele din urmă acestor insistențe și merge s-o revadă pe cea care i-a dat viață. Scene emoționante la întâlnirea din apartamentul bătrânei și vizita lor la cimitir, la mormântul fratelui. O îmblânzire, o înțelepciune de viață – „trebuie să avem grijă unii de alții” – pune stăpânire pe sufletul altădată rugos al fostului militar. Înainte de a rezista atacului nuclear, pe care omul, în iresponsabilitatea sa, l-a inventat, trebuie să-ți stăpânești „demonii” din tine, să poți trăi omenește și în pace cu ai tăi…
Dincolo de subiectul senzațional pe care îl tratează, filmul lui Peter Anthony ilustrează perfect ceea ce am numit la începutul acestei cronici genul „docuficțiune”. Convenția dintre regizor și protagonist, încheiată în vederea unui asemenea film, este dublă. Mai întâi, avem acceptul personajului central de a participa într-o narațiune documentară. Apoi: avem acceptul ca secvențe din povestea, din biografia lui, ce nu mai pot fi prinse, cronologic, în film (protagonistul se află la o altă vârstă) să fie jucate de actori profesioniști. Produsul care rezultă face destule infidelități filmului documentar cu care ne-am obișnuit, dar capătă în schimb un plus de „adevăr artistic” și devine mai memorabil, concurând impactul unei opere de ficțiune.
 
Dansând cum ai respira
 
Cel mai bun film de la „Cro­nograf”-ul din acest an, după părerea mea, a fost pelicula israeliană „Domnul Gaga” în regia lui Tomer Heymann. Deși nu a obținut Trofeul Festivalului, filmul a fost răsplătit cu un Premiu Special al Juriului și, important, a cucerit Premiul Simpatia Publicului. Era și greu ca spectator, care ai urmărit o cavalcadă de documentare în aceste șase zile – catastrofe, drame, investigații politice, conflicte interetnice, portrete de colaboraționiști misticoizi etc. –, să nu-ți îndrepți privirea spre frumusețea, originalitatea și profunzimea acestui film. „Domnul Gaga” este un film despre dans, despre muzica corpului și despre construcția de sine.
Filmul deapănă istoria unui renumit coregraf din Israel, Ohad Naharin, „un geniu artistic care a redefinit limbajul dansului modern”. Un nume mai puțin vehiculat și cunoscut la noi, dar care poate fi pus alături de marii creatori și reformatori ai dansului contemporan, cum au fost Maurice Béjart și Pina Bausch.
Ca de fiecare dată, o istorie de succes are drept motiv declanșator o mică dramă de familie. Copilul Ohad a învățat și mai apoi a fost nevoit să danseze pentru a-și ajuta fratele geamăn – introvertit, complexat –, care se deschidea doar în preajma unei ființe care dansează. Ulterior, dansul a devenit o pasiune, încurajată de părinții lui Ohad și cultivată într-o școală din Tel Aviv.
Biografia protagonistului pare a fi scoasă dintr-un roman de aventuri. Ostaș în armata israeliană, pe front, unde a activat într-un cerc artistic, un scurt stagiu la vestita companie de dans „Batsheva”, o aventură în America, la New York, unde a cunoscut mari nume ale genului și unde și-a găsit și dragostea vieții sale, Mari Kajiwara – vedetă a dansului la acea oră… S-a întors în patrie, în Israel, pentru că la New York, așa cum mărturisește el, nu se simțea acasă, și transformă compania „Batsheva” în ceva ce nu s-a mai văzut. Stilul pe care îl impune, numit „Gaga”, vine și dintr-o experiență personală dureroasă − un accident care aproape i-a paralizat trupul, când a fost nevoit să învețe să-și descătușeze mușchii atrofiați, să folosească dansul ca pe un mijloc de vindecare. E ca și cum ai da viață unui bloc de marmură sub dalta unui sculptor.
N-a fost ușor. Cei câțiva spectatori ai trupei „Batsheva”, condusă de Ohad Naharin, erau niște oameni vârstnici, care părăseau sala la mijlocul spectacolului. Apoi a venit succesul − săli arhipline și cronici elogioase. Dar și o mare încercare de caracter, pentru coregraf și trupa sa. La aniversarea a 50-a a statului Israel, spectacolul lui Ohad a fost cenzurat de cercuri conservatoare din țară. S-a implicat și președintele statului, sugerând coregrafului o mai decentă „înveșmântare” a dansatorilor, dar trupa a refuzat compromisul. Marele scandal ce a urmat, impresionantele proteste ale societății civile au făcut din Ohad Naharin un erou al Israelului, un cavaler al spiritului liber, nonconformist.
Filmul, deși descrie o biografie, este foarte antrenant, îl urmărești cu sufletul la gură. Secvențele din spectacolele de dans montate de Naharin de-a lungul anilor sunt absolut fascinante, de o frumusețe și o vitalitate care te fac să-ți promiți să te miști și să trăiești altfel. Un învingător ce completează brava istorie a statului Israel, creat și edificat împotriva tuturor ostilităților care îl înconjoară. Dar mai presus de toate, „Domnul Gaga” e un imn dedicat spiritului creator, eliberat de dogme și clișee, omului care își sfidează limitele.
 
Palmares „Cronograf” 2016
 
Marele Premiu şi Trofeul la Secțiunea Principală – „Vise fără stele”, regie Mehr­dad Oskouei (Iran);
Premiul pentru Regie – „Efect de domino”, regie Elwira Niewiera și Piotr Rosolowski (Germania, Polonia);
Premiul Special al Juriului, Premiul Simpatia Publicului – „Domnul Gaga”, regie Tomer Heymann (Israel);
Trofeul și Premiul I la Secțiunea cadRO – „Sălbatic”, regia Dan Curean (România-Danemarca);
Premiul II la secțiunea cadRO – „Siberia în rochie de vară”, regia Bogdan Ștefan (Canada);
Premiul III la secțiunea cadRO – „Flori în umbră”, regia Olivier Magis (Belgia, România);
Premiul I şi Trofeul Secţiunea producţii locale – „Nu am, moarte, cu tine nimic”, regia Olga Lucovnicova.