Categorii

Parteneri

Școala potențării misterului (Philippe Sollers, L' École du Mystère)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Școala potențării misterului (Philippe Sollers, L' École du Mystère)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Deși la începutul deceniului șapte al secolului XX Philippe Sollers avea deja editat un roman (salutat la apariție de François Moriac și Louis Aragon), urmând încă vreo duzină de alte cărți, el e cunoscut în lumea literară și, mai larg, în cercurile intelectuale mai ales ca fondator (împreună cu Jean-Edern Hallier) al faimoasei reviste Tel Quel (1960). Revista va deveni tribuna structuraliștilor și a poststructuraliștilor francezi. Lista colaboratorilor e parte a istoriei literare contemporane: Roland Barthes, George Bataille, Nathalie Sa­rraute, Michel Foucault, Jaques Derrida, Tzvetan Todorov, Gérard Genette, Julia Kristeva (soția lui Sollers), Claude Simon, Bernard-Henry Lévy, dar și „străini” ca Umberto Eco sau somități din alte domenii decât literatura, precum Jean-Luc Godard sau Pierre Boulez.
În principiu, doar primul său roman a fost scris în manieră tradițională. Celelalte sunt influențate de noul roman francez, de scrierile filosofice și narative chineze, de structuri dinamice abstracte, de Joyce. Un prieten, cititor de meserie, mi-a spus că e imposibil să-l citești pe Sollers, care parcă promite ceva, apoi face un talmeș-balmeș din proză și eseu, care... nu duc nicăieri. Pe contrasens, am citit fascinații pe urmele proaspetelor lecturi ale fanilor lui Sollers și, dacă are cititori ai acestui gen de scriitură, mixtă, fragmentară și neliniară, de ce ar aplica o altă formulă (de altfel, eseurile clasice, reflexive, evocatoare și ne-narative, le găsești azi pe rafturile de proză ale librăriilor franceze)?
Ca motto pentru proaspăt apărutul volum L' École du Mystère*, ar putea fi luate aceste reflecții care îmi aminteau – ca structură – de sentințele lui Rochefou­cault: „Cine cunoaște bucuria cerului, nu se teme nici de mânia cerului, nici de critica oamenilor, nici de rezistența lucrurilor, nici de reproșul celor morți.” Maxima e din Zhuangzi, filosofia antică chineză fiind unul dintre contraforții pe care se ține scriitura lui Sollers. Fac o precizare în legătură cu apariția romanului (de fapt, un roman-eseu, punând în abis aventura unei idei). Ediția princeps a fost tipărită, cu sigla Editurii Gallimard, în 2015, iar în 2017 aceeași editură scoate un tiraj (tipărit în Barcelona!) în colecția Folio.
Școala Misterului, zice autorul, este, evident, contrariul instituției școlare în plin naufragiu. Natura este aici singurul profesor, nu există coduri de reguli, licențieri sau recomandări de caracter clerical (apropo, spune Sollers într-un alt loc, francezii sunt cei care au inventat școala ca instituție publică, școala ca religie). Inima răspunde (sau nu) naturii universale, este o rezonanță aici (ganyng, în chineză). N-am nimic de învățat decât necesarul, la școală, dar Școala Misterului nu are nimic socialmente necesar și-i imposibil să-i descrii programul (el nu există). Învăț, asta-i totul. Eu învăț studiind, știu, dar mai ales dormind, visând, vorbind, înotând, sărutând. Nimeni nu-mi spune dacă e rău sau bine. Învăț.
Școala comună, oficială, deducem prin contrariu, îndeplinește o funcție socială, ea răspunde unei solicitări a societății, ea formează echipe și comunități. Școala Misterului, una naturală, este cea care creează individualități, servește omul concret, nu umanitatea și morala acesteia. O discuție din aceste zile în presa franceză viza acest aspect: Legea stabilește reguli de conviețuire, pe când morala impune viziunea unui grup tuturor celorlalți.
Pe lângă o dimensiune fizică, naturală, Școala Misterului (o abstracție, înțelegeți) are și o dimensiune metafizică. Ea începe cu un mister al memoriei copilului: o mesă catolică, o amintire, dar și un vis al participării la acest mister al credinței, însă nu ca un copil din cor, ci ca protagonist (sublimarea visului de Creator, deduc eu, fără să fiu psihanalist)... Anticipând, vom spune că romanul/eseul se și încheie cu evocarea misterului credinței (primul capitol al cărții se intitulează Mesa, ultimul – Rugăciunea).
Pe contrasens, personajul principal (e vorba de un roman – sau „roman” – totuși), Manon, o soră generalizatoare, dar foarte personalizată a naratorului, este într-o provocatoare relație de dragoste incestuoasă cu fratele ei. Este aici și un întreg mister al unui „ateism sexual”, dar subiectul trimite neîndoielnic și la arhetipurile culturale ale relațiilor incestuoase, interzise (și gândul mă duce nu doar la clasicul Oedip, ci și la arhetipurile autohtone, încă de la Soarele și Luna). Manon (și prenumele ei trimite la un model clasic, al abatelui de Prévost) este un autentic personaj bine individualizat, creație unică a Școlii Misterului. De alt­fel, incestul în sine nu este neapărat o enigmă, un mister mitologizant. Pe contrasens, naratorul va mai avea o relație incestuoasă cu Odette, mătușa lui, de două ori mai în vârstă decât adolescentul de 15 ani, dar aici relația va fi una profană, un soi de donație de sămânță... dar și de plăcere: „dă-mi plăcerea ta”.
Opúsul adevărat al lui Manon e un cu totul alt tip de femeie (dar ar putea fi, ca tip, și bărbat, ne dă de înțeles autorul într-un loc), Fanny, produs al școlii comune, produs de serie, existent într-o multitudine de exemplare. Este personajul care îi reproșează naratorului (aici autorul vorbește, ironic, și despre „misterul dragostei”: „eu o iubesc, și ea iubește... să mă contrazică la fiecare pas”) că acesta nu merge la cinema, că nu citește romane americane, că nu are chef să viziteze expozițiile, că este insensibil la poeziile care o emoționează pe ea, că este indiferent față de animale, că nu urmărește viața starurilor și a copiilor acestora. Această întruchipare a spiritului comun e anticipată de îndemnul autorului de a nu disprețui/ignora nicio istorie (particulară), considerând eventuala ei penurie drept bogăție ratată. E misterul lipsei de imaginație... al resemnării, al refuzului de a-și pune întrebări.
Credința și polemica cu divinitatea, acțiunile și semnificațiile acestora, viața și reflectarea ei – toate iau conturul unui mister. Până și acțiunile simple, repetabile (deși ideea pornește de la misterul lui „Cogito, ergo sum”): eu respir, eu exist, eu gândesc, eu simt, eu dorm, eu visez – ascund o taină, un cifru. „Toate fenomenele participă la o mare Mesă codificată, și eu mă transform subit în memorie.” Și, imediat, un argument al lui Mallarmé (pe pagina precedentă era invocat, cu argumentul „misterului negru”, Baudelaire, iar pe pagina următoare va veni dovada unei secte taoiste care se cheamă... Școala Misterului!): „poți merge înainte pentru că înaintezi în mister”.
Și dacă am pomenit mințile luminate, urmează și alte personaje-referințe culturale în eșafodajul demonstrativ-ilustrativ al lui Sollers: Spinoza (ironizând pe seama norocului de a se fi născut „într-o regiune și o epocă fără credință și lege, în plină descompunere religioasă și socială”, scriitorul francez se bucură de a nu fi fost expus unui herem, adică unei excomunicări radicale, precum condamnarea – stupidă în esența ei, pentru că nu se referea la ideile filosofului, ci la mofturile comunității – pronunțată de sinagoga din Amsterdam împotriva lui Baruch Spinoza); Heidegger (stupoarea de a-l descoperi pe marele gânditor sedus de Hitler, „acest vulgar posedat isteric”, naratorul o explică – psihologic/psihanalitic – „simplu”, prin poziția umilă pe care o avea catolicul Martin Heidegger într-o țară protestantă, dar și prin „oferta” führerului de a redresa umilința unei țări care pierduse războiul); Celine („unul dintre cei care se revoltă” și care, revenit din pelerinajul său prin mai multe țări, scrie „cărți admirabile, pline de zgomot și furie”).
Alături de persoane mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin impresionante ca personaje, precum Marilyne, ziarista americană care scrie despre și pentru cultura franceză, sau Tippi, actrița favorită a lui Hitchock. Marilyn, cercetătoarea americană, specialistă în studiile „gender" (se conturează, așadar, încă un „tip”), autoarea unei cărți care a avut succes în SUA: Cum francezii au inventat amorul, doldora de prejudecăți și locuri comune despre francezi (cei care primii „au valorizat femeia”, cei de la care „amorul e conceput ca un joc”). Ironizând și acceptând jocul (nu și opiniile), Sollers își propune să scrie o replică („un best-seller, peut-être?”) intitulată Cum americanii au dezinventat amorul.
La confluența biografiilor și a gândurilor lui Heidegger, dar mai ales ale lui Spinoza și ale lui Casanova (cititorul său), într-o aventură liberă, așadar eretică, a ideilor, conspectăm: „Dumnezeu se iubește pe sine cu o dragoste intelectuală infinită”. Sau: „Beatitudinea nu e o recompensă a virtuții, este virtutea însăși”. Sau: „Bucuria (Laetitia) este trecerea omului de la o perfecțiune mai mică la o perfecțiune mai mare”. Poate că un alt sinonim al acestei școli ar fi Școala jocului, a bucuriei (descoperirii), dar cu siguranță este o școală care nu distruge misterul, ci, blagian (sic!), îl potențează.
E uimitor cum se amestecă în acest om (Sollers) o gândire lucidă, mai curând de dreapta, cu un soi de anarhism stângist, care și-a găsit expresia în evenimentele din Franța din 1968, cu o revoltă a studenților, nemulțumiți de o stare de lucruri, fără să propună ceva în loc. Este interesant că la aniversarea a 50-a a revoltelor din mai 1968, căreia i-au consacrat spațiu mai multe publicații, acele revolte sunt interpretate și azi, când au devenit istorie, foarte diferit. Le Figaro Magazine, care dedică un număr special evenimentului, îl vede ca pe o filă de istorie ce trebuie depășită, pe când Le Magazine littéraire evocă evenimentul ca pe o manifestare a libertății. Pentru unii simbol al libertății, pentru alții anarhie oprită la timp.
Profesor la Școala Misterelor, Philippe Sollers nu își propune s-o înlocuiască în mod obligatoriu pe cea oficială. Școala lui e opțională prin definiție, în niciun caz impusă cuiva, dimpotrivă, această școală își are parcursul propriu pentru fiecare individ. Uneori e suficient să-ți pui întrebări care vin din firea lucrurilor și din înțelegerea ta, ca să ți se deschidă ușa în această școală a naturii. Așa cum este ea, nu cum ți-o arată cineva, fie și urmărind scopuri nobile.
_______
*Philippe Sollers, L' École du Mystère. Éditions Gallimard, 2017, Collection Folio, 176 p.