Fenomenul Pitești a redefinit limitele (in)umanului. Nu multe momente cunoscute din istoria totalitarismului – și, de fapt, a întregii umanități – „concurează” cu monstruozitatea acestui plan de reeducare. În Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade (v. traducerea Danei Ligia Ilin, Humanitas, 2015), nu aflăm, între trimiterile la România, și una despre torturile care au avut loc, din 1949 până în 1952, în închisoarea piteșteană; cel mai probabil, e doar pentru că istoricul american Matthew White – specialist în cercetarea atrocităților – nu cunoștea Experimentul Pitești în timp ce lucra la masivul său studiu. Unul dintre supraviețuitorii experimentului, Mihai Buracu (1930-2011) – deținut politic eliberat după ce dintr-o condamnare de 2 ani a ispășit... 5, absolvent ca șef de promoție al Filologiei ieșene, poet, publicist, senator –, vorbește în Eu sunt scribul (Filos, 2012) despre „locul celui mai cumplit experiment satanic” (p. 74), despre „un Turn Babel cu vârful în jos” (p. 79). „Niciunde oamenii nu și-au dorit mai mult să moară ca la Pitești”, scrie Sorin Lavric în prefața volumului (p. 20). Paginile aceleiași prefețe, rezumând 17 suplicii prin care au trecut Buracu și colegii lui de suferință, sunt mai mult decât suficiente ca să rămâi cu o amintire grea, de neșters. Raportate la experiența deținuților din Pitești, cuvintele – oricât de clare – se dovedesc insuficiente, își confirmă distanța abisală față de realitatea pe care sunt chemate s-o exprime. „Indecența tăcerii” îl forțează pe Mihai Buracu să scrie – „Pentru noi, cei veniți de acolo, e singurul mod de a supraviețui, fiindcă suntem martorii și producătorii unui mesaj hărăzit a nu fi descifrat vreodată.” (p. 81)
La 70 de ani de la începutul calvarului, apare primul film artistic despre Fenomenul Pitești – Între chin și amin, în regia lui Toma Enache (aceluiași cineast i se datorează și primul film în aromână – Nu sunt faimos, dar sunt aromân –, lansat în 2013). Difuzată în cinematografele românești de la începutul lunii octombrie, pelicula va ajunge, pe 18 noiembrie, și la Chișinău. Producția nu a fost finanțată de Centrul Național al Cinematografiei din România.
Proaspăt întors de la Viena, tânărul compozitor Tase Caraman (Vali Popescu) este arestat de ziua lui de naștere împreună cu fratele său mai mic, Iancu (Ciprian Nicula). În drum spre închisoare, Iancu spune că motivul reținerii ar fi o lucrare muzicală – neterminată – a lui Tase, Odă lui Dumnezeu. Din momentul încarcerării, comportamentele fraților vor fi divergente. Treptat, dar tot mai zelos, Iancu se conformează experimentului: nu pregetă, în cadrul unui blasfematoriu și scatologic „ritual”, să rostească opusul poruncilor din Decalog; îi bate la comandă pe deținuți (inclusiv pe fratele său); semnează – în „buna” tradiție piteșteană – declarații în care își denigrează trecutul și relatează infamii – de nereprodus aici – ale rudelor sale. Este recunoscut drept un caz reușit de reeducare, devine un apropiat al șefului închisorii (Constantin Cotimanis), ajunge să își ispășească pedeapsa în condiții mai puțin dure și chiar i se promite eliberarea. Dar nu-și îndeplinește ultima misiune, fapt care îl va costa enorm. Tase, în schimb, nu cedează presiunilor fizice și psihologice tot mai mari. Deși trece prin momente de supremă deznădejde, nu se dezice de credința în Dumnezeu și, cu excepția faptului că, din când în când, cântă la contrabas Balada lui Ciprian Porumbescu în biroul directorului închisorii, nu se supune indicațiilor care îi sunt dictate agresiv. În momente de maximă tensiune, protagonistul rememorează episoade frumoase din idila sa cu Lia (Ana Pârvu), iubita pe care ar fi luat-o de soție. Dincolo de contrastul cu linia dominantă de subiect, secvențele respective sunt marcate de un sentimentalism care i-ar pu­tea nemulțumi pe spectatorii mai puțin ingenui. Las la discreția dumneavoastră aprecierea tonului din următoarele replici –
El: „Mi-aș dori să oprim timpul în loc. Să fim mereu așa – liberi și fericiți. Cel mai liber om e cel care locuiește în inima cuiva.” Ea: „Și tu locuiești în inima mea...”
Nu întâmplător am amintit în primul alineat sintagma „indecența tăcerii”, vehiculată de Mihai Buracu. Ea nu poate fi separată de responsabilitatea reconstituirii. E ceea ce sugerează însuși Toma Enache la începutul filmului, când, în fața Asociației foștilor deținuți politici din România, cineastul îi transmite scenariul unui bătrân (posibil supraviețuitor al închisorii comuniste). Să faci un film despre Fenomenul Pitești înseamnă un act de curaj care merită în sine apreciat, o tentativă zguduitoare de a forța – și de a extinde – limitele empatiei. Nu cred că e un proiect pe care îl gândești visând că vei realiza odată cu el capodopera. Adevăratele mize ale acestui demers îmi par a fi în altă parte: în onestul, atentul și puternicul memento pe care îl poate propaga narațiunea cinematografică (de dorit, fără un patetism facil, care ar intra în cacofonie cu tensiunea inerentă – și, oricum, greu tangibilă – a faptelor istorice). Pe cât de emoționantă – și necesară în ordinea memoriei colective – este anvergura intenției lui Toma Enache, pe-atât de mari sunt riscurile acestei întreprinderi și exigențele față de ea. Nu putem ignora punctele în care filmul se desparte de adevărul documentat istoric. Scenariul nu câștigă de pe urma acestor neconcordanțe. Dimpotrivă.
Se știe că Experimentul Pitești a început pe 6 decembrie 1949 (Virgil Ierunca atrage atenția asupra forței simbolice a momentului – Sărbătoarea Sfântului Nicolae). În film, Tase Caraman și fratele său, Iancu, sunt arestați în scena imediat următoare discuției dintre șeful închisorii piteștene și trei înalți funcționari militari ai partidului, discuție în care se decide pornirea experimentului de reeducare; doar că ne aflăm... cu 3 săptămâni înainte de începutul Postului Mare. Infidelitatea față de începutul veridic al experimentului nu se oprește aici. Schema violentei reeducări a fost pusă în funcțiune prin intermediul pușcăriașului Eugen Țurcanu – torționarul cel mai notoriu –, care a avut o comunicare strânsă cu administrația închisorii și chiar cu șeful Securității, Alexandru Nicolschi. Nici urmă de Țurcanu și de Nicolschi în film. Nu e clar de ce Toma Enache nu l-a transformat în personaj pe deținutul cu cea mai mare autoritate asupra torționarilor. Eventuala pudoare față de prototipul istoric real ar constitui un fals argument. Există precedentul personajului Eugen Țurcanu din romanul Patimile după Pitești (Cartea Românească, 1990) de Paul Goma. Nu mai puțin concludentă e prezența lui Țurcanu în amintirile lui Mihai Buracu din Eu sunt scribul și în Fenomenul Pitești (Humanitas, 1990) de Virgil Ierunca. Totodată, Între chin și amin nu ilustrează, în reprezentarea de ansamblu a infernului carceral, diferența specifică a închisorii piteștene. Torționarii (în film, proeminenți sunt patru) nu colindau celulele strict pentru „ședințe” de reeducare, ci erau plasați permanent în aceeași celulă cu restul pușcăriașilor, într-o formulă care îi forța și pe aceștia din urmă să se tortureze între ei. Remarcile lui Virgil Ierunca sunt edificatoare în acest sens: „De-a lungul experienței de la Pitești, categoria martorului inocent a fost pur și simplu suprimată.” (p. 10) Experimentul s-a bazat și pe ideea că
„...din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare.” (p. 18) Iată un decisiv aspect psihologic pe care filmul nu îl exploatează la adevărata intensitate.
Dincolo de problematicul raport dintre scenariu și adevărul istoric pe care – cel puțin la nivelul intenției declarate de Toma Enache – Între chin și amin încearcă să-l repună în lumină, construcția narativă este inconsistentă și puțin credibilă tocmai în unele momente-cheie ale acțiunii. Cum se îndrăgostesc Tase și Lia? El cântă (încearcă să compună?) la contrabas în picioare, la marginea unui câmp cu flori, pe când ea se plimbă cu bicicleta prin același câmp și, la un moment dat, cade. Apoi tinerii intră în vorbă. Sau: cum se face că Tana (Kira Hagi), sora fraților Caraman, pătrunde într-un cufăr din biroul directorului închisorii, de unde iese și îi vorbește aspru fratelui ei transformat în torționar, cât timp șeful penitenciarului își părăsise cabinetul pentru câteva minute? Dar poate exemplul cel mai frapant ține chiar de supraviețuirea personajului. După ce a scăpat cu viață în urma nenumăratelor bătăi (inclusiv pe cruce), după ce a reușit să nu semneze declarațiile care i-au fost impuse, Tase urmează să fie ars de viu în prezența șefului închisorii, doar că intervine o defecțiune a crematoriului. Să fi avut temutul șef o bruscă iluminare, să fi hotărât el salvarea vieții celui mai incomod și mai rezistent dintre deținuți? E-adevărat, am putea și să acceptăm faptele pur și simplu, pe urmele personajului principal, a cărui voce de narator o auzim vorbind (retrospectiv) despre propria-i experiență-limită ca despre o minune.
Între chin și amin ar fi un suport didactic mai potrivit pentru ora de religie decât pentru cea de istorie. Moralismul peliculei prevalează asupra acuității sale realiste, ba chiar naturaliste (deloc neglijabilă, aceasta din urmă). Experiențele protagonistului după eliberare sunt expresia unui act – pe cât mai e posibil – reparator al justiției providențiale.
La vizionare, publicul basarabean și-ar putea aminti de Tema pentru acasă a lui Nicolae Dabija. În rândul aceluiași public, unii (printre care mă număr) vor simți nostalgia după o perspectivă de tipul Oleg Serebrian.
Primul film despre Fenomenul Pitești rămâne între o realizare importantă și... (aleg să nu formulez termenul opus; în locul lui, să păstrăm un moment de reculegere cu gândul la cei schingiuiți).
_______
Între chin și amin. Film artistic. Regie Toma Enache (2019). Producție independentă.