Parteneri

Chişinăul vechi în tablourile lui Florentin Leancă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Chişinăul vechi în tablourile lui Florentin Leancă

Dialog pe marginea unei expoziţii
 
- Dragă Florentin Leancă, suntem la expoziţia ta deschisă la Ambasada Ungariei din Chişinău, cu tablouri pe o tematică ce rezonează în inimile tuturor românilor: „Chişinăul vechi”. Povesteşte-mi despre conceptul acestei expoziţii, cum ai lucrat la ea?
- Mi-am propus să surprind Chişinăul de altădată, în zona Ciuflea – Lacul Valea Morilor – Universitatea de Medicină, coborând până la râul Bâc şi mergând spre biserica Mazarachi, străzile Vasile Alecsandri şi Ismail. Cam acesta e perimetrul în care mi-am executat lucrările. Sunt pictate din natură, „camerale” ca format, făcute dintr-o suflare. Merg, străbat anumite cartiere ale oraşului, şi dacă îmi place ceva revin şi pictez acolo. Am expus 36 de lucrări, o singură natură statică, restul reflectă arhitectura veche: strada Bucureşti, curţile acestea mai ascunse, tăinuite, cu o aură deosebită, amintind vremuri apuse. Strada Ismail, cu faţadele ei coşcovite, în preajma Stadionului Republican. „Penitenciarul nr. 13” – cu „locatari” celebri şi în trecut, şi în prezent –, îmbinat într-un diptic cu atelierul unui confrate, Dumitru Pomârleanu. Am pictat această lucrare şi m-am gândit la o cunoscută parabolă în care unul povestea că înainte locuia vizavi de închisoare, iar acum locuieşte vizavi de casa lui. Evident că nu are nicio legătură cu graficianul Pomârleanu.
 
- Adică ai întors ocheanul!
- Exact. Îmi plac acest gen de case cu etaj, îmi amintesc de perioada interbelică, reprezintă Chişinăul adevărat, în întreaga-i splendoare. Doar că ulterior s-au instalat în aceste locuinţe foarte mulţi oaspeţi nepoftiţi.
 
- Cei veniţi pe tancuri, în iunie ’40…
- Da, au venit, le-au rechiziţionat, i-au dat afară pe locatari şi s-au băgat acolo ca barbarii. Proprietarii legitimi au fost deportaţi sau asasinaţi, iar „eliberatorii” au devenit stăpânii acestor imobile.
 
- Iar noi, în Republica Moldova, nu avem o lege privind restituirea lor către foştii proprietari.
- Cine ar fi îndrăznit să aprobe o asemenea lege? Urmaşii ştabilor kgb-işti care ne mai conduc şi azi?... Casele acestea au aşa o tentă istorico-identitară, un mesaj subiacent politic. Sau… acest peisaj la intrarea în Cimitirul Armenesc. Dincoace: o casă istorică ce stă să se dărâme, faţă în faţă cu Piaţa Centrală, dar nimeni nu ia nicio atitudine, măcar să o acopere cu o prelată, să nu plouă în interior. Nu are o placă pe ea, care să spună că e monument istoric protejat, deşi e o casă veche, foarte interesantă. Alături, pe trotuar, nişte femei vând diverse mărunţişuri, e un târg improvizat de vechituri, care însă nu are nimic pitoresc, ci doar strică imaginea arhitecturală a Chişinăului. Acolo e întotdeauna aglomerat, o viermuială de oameni, care cumpără, se tocmesc… mă şi gândeam unde să mă instalez ca să pot picta în linişte clădirea. Şi am aflat că luni e zi sanitară, nu vine nimeni, şi m-am dus luni şi chiar nu era nimeni care să mă împiedice. Aşază-te unde vrei, fă ce vrei.
 
- Nu ai avut nevoie de vreun permis din partea nu ştiu cărei autorităţi pentru a sta acolo câteva ore şi a picta.
- Din fericire, nu. Cineva de la Radio Europa Liberă tocmai filma în aceeaşi zi – „Capitala Chişinău, uitaţi-vă, un loc unde se vând cârlani tăiaţi lângă autobuze vechi, răblăgite, e plin de gaze de eşapament!”. Nu sunt deranjaţi nici vânzătorii, nici cumpărătorii, o înfrăţire în promiscuitate, iar poliţia e ultima care observă. Dintr-un anumit punct de vedere îi înţeleg şi pe comercianţii ambulanţi că nu au loc, dar ar putea autorităţile să mute autogara centrală. În nicio capitală europeană nu ai gară în centru, gările sunt la periferii. Ar fi cazul să se lărgească Piaţa Centrală pe seama autogării, pentru că oamenilor care vând trebuie să le propui o alternativă… Aici avem un peisaj de toamnă, de la atelierele pictorilor de pe strada Nicolae Dimo. Apoi în spatele Hotelului „Naţional” au mai rămas ceva căsuţe cu arhitectură veche pe strada Ciuflea. Am avut mai multe peisaje, dar în locul lor au fost construite blocuri. Am surprins pe strada Columna câteva case în stil brâncovenesc. Ganguri, mahalale ce par învăluite într-o linişte atemporală.
 
- Acolo istoria a încremenit!
- Da, e altceva, undeva sunt şuvoaie de maşini, aglomeraţie, îmbulzeală, dar în străzile acelea, cum e şi Moara Roşie, în apropiere de Ambasada Cehiei, parcă te-ai afla într-o „bulă a timpului”. Chişinăul pendulează între liniştea curţilor vechi, misterioase, şi infernul de pe străzile Ismail, Albişoara, Ştefan cel Mare sau larma din sectorul Botanica. Aici, pe străduţele acestea ferite, ai copaci înfloriţi, liliac, te poţi plimba cu familia, copiii… Sunt curţi foarte liniştite, cu căsuţe modeste, aduse la o dimensiune a umanului şi a suportabilului…
Dincoace e o lucrare mai recentă, din 2015, un târg de vechituri, pe strada Ismail, în popor i se zice „La pticikă” sau „Flea Market”, cum ar veni în engleză. Mergeam în troleibuz şi m-a impresionat jocul luminii pe acoperişuri, o întretăiere de linii, o compoziţie interesantă. Eu ţin foarte mult la ea, lucrarea se numeşte „Strada Chiţcani”. Şi mai vreau să fac o variantă a aceleiaşi străzi iarna, să văd cum arată acoperişurile astea cu zăpadă. Sunt nişte forme geometrice care îşi schimbă conturul.
„Strada Vlahuţă” este de asemenea un tablou născut spontan. Mă duceam cu şevaletul în spate să pictez biserica Mazarachi de lângă Bâc, cea de pe colină, ctitorită de Vasile Lupu. Era un soare puternic şi m-am oprit în umbră, să mă odihnesc puţin. Am pictat-o în jumătate de oră şi n-am mai ajuns la Mazarachi.
 
- Strada Vlahuţă, aşa cum apare aici, îmi aminteşte de faimoasa „stradă a Aurarilor” a lui Kafka, de la Praga, din spatele domului mare din Hrad, unde se află castelul prezidenţial. O ulicioară cu case făcute parcă din turtă dulce.
- Îmi place să surprind decalajul dintre rustic şi urban în arhitectura Chişinăului. Mai ales în ultimii ani vin oameni care încearcă să imprime în curţile interioare aerul de la ţară, prin porţi şi pridvoare, deşi casele la stradă arată cu totul altfel. E o diferenţă de stiluri şi de mentalităţi. Poţi face diferite adaptări, fireşte, dar ele trebuie să se armonizeze cu arhitectura zonei, e totuşi centrul Chişinăului.
 
- Florentin, vorbeşte-mi despre tehnica picturii tale şi despre materialele pe care le foloseşti.
- Toate lucrările sunt executate în ulei. Eu fac şi artă decorativă, fac şi imprimeu, şi goblen, dar acum lucrez mai mult cu vopselele de ulei. Cea mai timpurie din lucrările expuse aici e „Strada Tolstoi”, în 1999, în rest am vrut să arăt diferenţa dintre străzile centrale, arterele principale ale oraşului şi căsuţele ascunse în curţi.
 
- Am observat că pânzele tale par mai interesante, mai enigmatice cumva privite de la distanţă. Stilul acesta de pictură, în relief: tuşele pe pânză creează anumite diformităţi, după cum se aşază straturile de vopsea. Şi relieful acesta, privit de la distanţă, dă adâncime şi spaţiu.
- Există anumite reguli în pictură: ce este mai îndepărtat se pictează predominant în culori reci. E simplu, dacă te uiţi la cer şi la colinele din depărtare, totul pare învăluit în albastru. Ce este mai aproape de ochiul omului apare în culori mai calde, pentru că ele apropie. Aceste principii în pictura realistă trebuie respectate, altfel poţi să treci la artă abstractă, unde sunt alte principii de reprezen­tare, alte idei, un alt joc de forme. De pildă, Pieter Breugel cel Bătrân are un celebru peisaj de iarnă, cu schiori şi patinatori, în care, pentru a da mai mult spaţiu, a pictat o pasăre zburând în înaltul cerului.
 
- Da, tabloul „Întoarcerea vânătorilor” e fascinant, are o adâncime care te absoarbe…
- … atât de mult te absoarbe că parcă ai fi acolo, parcă ai fi la vânătoare împreună cu ei! Mulţi critici de artă au analizat şi au demonstrat că accentul cu pasărea în văzduh dă mai multă adâncime şi spaţialitate. E un reper care ajută ochiul să perceapă mai bine dimensiunile peisajului şi să aibă acel sentiment de contopire a fiinţei umane cu natura despre care vorbeşti.
 
- Ca să revin la ideea mea de mai înainte: apropiindu-te, desigur, vezi detaliile picturii, „desenul din covor”, vezi tehnica execuţiei şi impresia se schimbă. Ai aşa un soi de nedumerire, te întrebi ce-a fost mai adevărat din ceea ce ai simţit: contemplaţia de la distanţă sau contactul nemijlocit cu imaginea, la 30-50 de centimetri?
- Aventura privirii... Eu mi-am făcut studiile la secţia Artă Decorativă la AMTAP. Expoziţia aceasta, „Chişinăul vechi”, este gândită într-o anume cheie şi executată cu o anumită tehnică. Eu fac şi alt gen de pictură, mai abstractă. Tu ziceai de „desenul din covor”, dar eu lucrez cu ornamente în sensul direct al termenului. Sunt la etapa când vreau să îmbin o pictură de factură realistă, post-impresionistă, cu elemente naţionale care ar da o viziune autohtonă, nu doar românească sau moldovenească, ci ar aduce un specific local, chiar „basarabean”! Cuvântul acesta, „basarabean”, este mai potrivit. Sunt ornamente ţesute în covoarele noastre populare, de pildă un simbol ca „Pomul Vieţii”, folosit în diverse ceremonii: „Pomul Vieţii” creşte, se dezvoltă, îi culegem roadele… Vorbesc despre covor pentru că am ţesut covor, goblen, tapiserie. Am stative, dar acum nu mai fac goblen. M-a ajutat mult faptul că îmbin arta decorativă cu pictura, cu arta realistă. Spre asta merg, chiar dacă nu pot să spun clar cum va arăta această formulă. Nu e un stil academic-realist, ci un fel de impresionism moderat. Am în jur de 60 de lucrări din seria aceasta, „Chişinăul vechi”, dar vreau şi altceva, vreau să încerc şi alte stiluri, însă dacă descopăr în oraş ceva interesant, mă întorc la această tematică. Lucrarea „Calea Basarabiei”, de pildă, am făcut-o iarna, lângă Cimitirul Central, cum urci spre cinematograful Gaudeamus, pe strada Alecsandri, pentru că Basarabia veche este cu aceste căsuţe de-a lungul drumului…
 
- Eu i-aş mai spune şi „Calea Lactee”, având în vedere albeaţa care le învăluie, sau „Drumul robilor”. Una este egală cu cealaltă: Calea Basarabiei, destinul Basarabiei, Drumul Robilor…
- Da, i se poate atribui o încărcătură istorică şi filozofică. Eu am călătorit şi prin sud, am fost la Tatarbunar, la Cetatea Albă, am fost la Vâlcov, zis şi mica Veneţie – e în punctul unde Dunărea se revarsă în mare. Oamenii se duc acasă cu luntrea. Şi mulţi artişti plastici pictează acolo. Zona e mai aspră climateric, cresc mulţi pomi de gutui, iar la piaţa agricolă lumea vorbeşte şi româneşte. Există un specific arhitectonic al acestei localităţi – case lungi, la stradă, acoperite cu stuf, cu mai multe intrări, o tradiţie probabil încă de pe timpul turcilor, ştii, când îţi intra ienicerul pe-o uşă, tu ieşeai pe cealaltă şi scăpai… Casele acelea iarna ţin cald, iar vara răcoare. Chiar dacă pare arhaic, că sunt făcute din lut. Casele din Vâlcov m-au dus la ideea acestei lucrări, „Calea Basarabiei”.
 
- Au apărut mai multe site-uri care depozitează imagini cu clădiri vechi din Chişinău. Ai încercat să pictezi după fotografii de epocă sau preferi contactul direct cu obiectul inspiraţiei tale?
- Prefer inspiraţia directă, pictura după natură, nu „reproducerea reproducerii”. Să pictez după imagini e un artificiu, nu-mi face nicio plăcere, parcă aş trişa. În tablourile din această expoziţie am încercat să prind, să redau spiritul unor locuri. N-aş fi reuşit s-o fac prin intermediari.
 
- Mai vinzi din lucrări?
- Foarte rar. Pentru că nu le fac comerciale.
 
- Cum califici picturile din scuarul de la Orgă şi Teatrul Naţional din Chişinău: kitsch-uri?
- Ele sunt comerciale, de nivel foarte modest, dar dacă se vând înseamnă că cineva are nevoie de ele. Sunt oameni cu bani cărora le place să vadă cum se reflectă în apă o clădire sau o lebădă, sau o nimfă. E kitsch, fără îndoială, dacă te bagi acolo, luneci pe o pantă din care cu greu mai ieşi. E drept că expun şi câţiva profesionişti în acea piaţetă, ca să aibă din ce trăi, viaţa e grea. Aceste locuri cu picturi comerciale, unde se vând şi suvenire, le-am văzut şi la Moscova, şi la Sankt Petersburg, şi la Bucureşti – ele atrag turiştii. Dacă se fac asemenea lucrări, înseamnă că există o cerere. Un italian, dacă vrea să cumpere un tablou, va căuta un specialist pentru consiliere, îl va plăti, va merge cu el. Şi specialistul va întreba mai întâi cine este autorul, dacă e unul cunoscut. La noi e invers. Am încercat odată să-i spun cuiva care ieşise dintr-un „Jeep” scump, era şi cu lanţuri de aur la gât, şi parvenitul s-a supărat foc: „Adică mă faci prost, mă înveţi?” „Sunt pictor, am vrut să vă dau un sfat”. „N-am nevoie de sfaturile tale!”, asta mi-a zis şi a cumpărat ceea ce se vindea pe stradă.
 
- Diferenţa dintre civilizaţie şi o provincie scăpătată…
- Sigur că există şi galerii care expun lucrări profesioniste, cine vrea se duce acolo. E mai scump, dar valoarea costă şi prestigiul costă.
 
- Cam aşa e şi cu literatura. Nu vinzi doar opere „mari”, sunt şi cărţi dorite de publicul larg. Important e să se citească… Florentin, cum procuri materiale pentru lucru, se găsesc pe piaţă?
- Sunt importate, evident. Franceze, italiene, ruseşti… vopsele de ulei. Când am absolvit Colegiul de Arte „Alexandru Plămădeală” şi apoi Academia, m-am obişnuit cu cele ruseşti, lucrez şi cu vopsele franceze, şi italiene, dar mai rar, sunt scumpe. Pânza de in, la fel e foarte scumpă, costă mai puţin dacă e combinată cu alte fibre. În orice caz, un metru pătrat de pânză ajunge până la preţul unei perechi de pantofi. De ce nu s-ar face o fabrică de pânze la Chişinău, că parcă industrie textilă mai avem în Moldova?
 
- Spune-mi despre activitatea ta pedagogică.
- Am lucrat în două instituţii, la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, şi apoi la Şcoala de Artă „Alexei Şciusev” din Chişinău. Acum sunt doar la „Şciusev”, predau pictura, desenul, compoziţia…
 
- Florentin, te rog să-mi dai în final câteva date suplimentare despre expoziţie, cum ai reuşit să expui aici, la Ambasada Ungariei?
- Expoziţia s-a deschis pe 1 aprilie şi a durat până pe 14 aprilie. Domnul ambasador Mátyás Szilágyi e pasionat de artă, îi place pictura, vine deseori la aceste evenimente. A aflat despre lucrările mele din seria „Chişinăul vechi”, expuse la Casa Limbii Române. Le-a văzut, i-au plăcut, le-a fotografiat. Aşa am ajuns cu tablourile la Ambasada Ungariei. La vernisaj au venit mai mulţi artişti plastici, prieteni şi colegi de-ai mei, pentru că aici aceasta e regula: sunt invitaţi cei care au mai făcut expoziţii, au şi gazdele preferinţele lor. Au venit şi ambasadorii Turciei şi Georgiei, dar şi alte oficialităţi. A fost un eveniment de care sunt mândru şi mulţumesc Ambasadei Ungariei pentru generozitate. Sper ca acest exemplu de deschidere faţă de artă să fie urmat şi de instituţiile statului moldovean.
Aprilie 2016
 
Interviu de Vitalie CIOBANU