În atât de îndepărtatele timpuri ante-pandemice, când lumea nu trebuia să se autoizoleze acasă și nici să-și acopere fața cu masca, de parcă ar fi dorit să-și ascundă adevărata identitate, am asistat la o lansare de carte în spațiul consacrat al Librăriei din Centru a Editurii Cartier din Chișinău. Prozatorul Constantin Cheianu ne surprindea cu un nou roman: Dependența (un titlu à la Kundera sau Houellebecq, așa cum s-a remarcat). Apărea la mai puțin de un an după Ultima iubită a lui Cioran, care făcuse valuri în presa culturală și pe rețelele de socializare, confirmând tentația histrionică a autorului, talentul său de a-și schimba înfățișarea (împrumutând în acel roman chipul unui bucătar muncit de alcool, sex și de ideea sinuciderii sublimată în manieră cioraniană), dar rămânând el însuși de la o carte la alta.
Dependența a venit cumva în siajul precedentei narațiuni, de parcă autorul ar fi dorit să valorifice una din versiunile protagonistului din Ultima iubită…, pentru care își făcuse mai multe însemnări. Dar e mai mult decât atât, oricât de mari ne vor părea asemănările. E romanul unei dedublări, al unei scindări interioare.
Jurnalistul Dan Mătăsaru, protagonistul romanului, trăiește o criză existențială la vârsta de 55 de ani (după o primă răzvrătire a tânărului previzibil și cuminte care fusese până la 25 de ani), când nimic nu-l mai satisface. Gloria dobândită pe baricadele luptei cu mafia i se pare lipsită de sens, de vreme ce pledoariile și demascările sale vehemente nu se soldează cu vreo arestare de proporții în lumea crimei organizate și a clasei politice corupte, dar, mai ales, nu provoacă un cutremur al conștiinței colective. Dar… să-ți pese de așa ceva?! Tot ce contează e să te recunoască cetățenii pe stradă, să-ți zâmbească admirativ, complice, ba chiar și băieții de la serviciile secrete să-ți mărturisească aderența (bineînțeles, secretă și ea) la ideile și stilistica ta de luptător incoruptibil cu bandiții de la guvernare. Insatisfacțiile profesionale îi sunt compensate de o viață amoroasă bogată, provocările sexuale se succed poate nu la fel de frenetic precum în cazul bucătarului din Ultima ispită…, dar oricum intens, răvășitor, transfigurator. Imaginația erotică a iubitelor lui Dan Mătăsaru nu cunoaște limite. Cu una, Susana, o nimfomană incontinentă, Mătăsaru se iubește chiar și în cimitir, și scena pe care o descrie, proximitatea morții, fotografiile defuncților de pe cruci și monumente funerare ce par să contemple, uluiți, scena atât de… vitală, atât de „fierbinte”, e una dintre cele mai mari îndrăzneli narative ale autorului, forțând sensibilitățile mai pioase. Toate relațiile erotice ale lui Dan Mătăsaru, după ce izbucnesc furtunos, sfârșesc în rutină, dezgust și certuri violente, femeile îl părăsesc una câte una: Susana, Blonda, Sonia Vătavu... De ce? Este întrebarea care alimentează intriga romanului, așa cum viteza susține echilibrul biciclistului în mers. Ce are în el „defect”, respingător, Dan Mătăsaru, „cavalerul fără frică și prihană” al luptei anticorupție, de ce nu poate avea o relație de durată, o dragoste prin care să se împlinească?
Suntem prinși în acest proces mnemotehnic de căutare a unui răspuns expiator chiar de la primele pagini ale romanului, proces ce ne va aduce pe canapeaua psihanalistului. Astfel, tribulațiile și obsesiile adultului Dan Mătăsaru vor interfera cu imersiunile în trecut, spre traumele psihologice ale băiețelului de altă dată. Episodul săniușului din debutul romanului este printre puținele intervenții solare de acest fel, are un aer de pățanie șăgalnică din Amintirile lui Creangă. Pentru că mai tot ce scoate la iveală specialistul-psihanalist sunt secvențe dureroase.
Dănuț e un copil neiubit de părinți, după cum nici părinții nu se suportă între ei. Mama, o fire pragmatică, îl umilește la tot pasul. Despre tatăl, bețiv și violent, nu sunt prea multe de spus. Băiețelul e o fire timidă, introvertită, fundamental onestă. Taică-su îl trimite la furat piersici și mere, și apoi îl ceartă că nu s-a descurcat la fel de bine ca ceilalți. La piață, unde se duce să vândă legume, masa pe care o alege, luptând cu alți „alergători” ca și el, dornici să prindă un loc mai bun, nu convine niciodată maică-si și atitudinea ei de desconsiderare programatică îl rănește. Iată o adevărată frescă a epocii comuniste, o scenă de naturalism basarabean pe care am putea-o intitula „Plecarea sătenilor la piață, în oraș”. Dănuț:
„Autobuzul se oprește și, înainte să apuc să fac un pas, mă simt luat pe sus și împins cu putere spre vehicul. Reculul mă trimite înapoi. După care în dreapta. Apoi din nou înainte. Ușa din spate pe care am ochit-o se deschide cu un sâsâit, numai că degeaba. Mulțimea i-a proiectat pe un bărbat și o femeie pe cadrul ei cu tot cu căldări. Turtiți și imobilizați, nu sunt în stare nici măcar să ridice piciorul pe prima treaptă. „Băi oameni buni, urlă bărbatul, dați-mi voie să ridic piciorul măcar!” După secunde bune de înțepeneală, mulțimea se dă cu greu câțiva centimetri în spate. Femeia cu nodul broboadei ajuns la ureche și bărbatul cu cămașa strânsă colac la subsuori pătrund înăuntru. Namila cu două guri începe să înghită înecându-se îmbucături de oameni-căldări-valize. Unul din valurile venite din spate mă ridică și mă aruncă tocmai în gâtlejul fiarei. Purtat pe sus, nu mai simt greutatea căldării și mă trec fiori de gheață. Trag de ceea ce ar trebui să fie toarta și, da, este. Înseamnă că undeva, jos, o fi și căldarea…” (p. 94)
Având o conștiință precoce a ipocriziei și nedreptății în care trăiește, Dănuț imaginează două variante de compunere pe aceeași temă – „Copilăria”, „Familia mea”, „Mama mea”, „Vecinii noștri”, etc. –, una „frumoasă”, cerută în școală, adică mincinoasă, siropoasă, doldora de clișee, și cealaltă „adevărată”, în care spune ce crede despre școală, părinți, relații între oameni, cum e să fii copil printre adulți etc. Despre bătaie, de pildă, și-a construit chiar și o teorie în baza observațiilor și experiențelor proprii: „Bătaia este ceva ce arată că părinții țin la copii. Iată de ce numai ei au voie să te bată. Străinii nu. Câteodată pot și ei. Când faci vreo prostie, te poate plesni și un străin. După asta îți mai trage una și tata, ca să-ți fie de învățătură. Și te mai ceartă și mama. Și așa copilul înțelege că nu mai trebuie să le iasă din cuvânt.
Dar prostiile sunt așa că, încetând să o faci pe una, mereu apar altele (…). Le comiți și nici nu-ți dai seama. Și iar bătaie.” (pag. 106).
Romanul lui Constantin Cheianu m-a trimis, prin asociație, la un film al apreciatului regizor rus, Andrei Zviaghințev (un emul al lui Tarkovski), intitulat Neiubirea (Neliubov’). Acolo, la fel, este vorba despre un copil frustrat și martor mut al nesfârșitelor războaie dintre părinții săi divorțați. La un moment dat, fuge de acasă, nesuportând această tortură, și va muri sfâșiat de fiare sălbatice sau cel puțin așa va arăta corpul băiatului găsit după lungi căutări de o echipă de cercetași voluntari. Dănuț își revarsă frustrările, violența, verbală și fizică, cu care-l tratează părinții săi pentru orice greșeală neînsemnată, asupra altor ființe, la fel de nevinovate, dar mult mai lipsite de apărare – câinele său, pe care îl bate cuprins de un acces de furie oarbă. Cruzimea din familie, nocivitatea mediului îl acaparează, pune stăpânire pe copil, îi modelează comportamentul, și tot ne-dragostea mamei îi va determina la maturitate rebeliunea antisistem.
Marea pasiune a lui Dan Mătăsaru, sursa suferinței sale amoroase, este Sonia Vătavu – o jurnalistă justițiară ca și el, care-l domină cu personalitatea ei eclatantă: „Nu avea genul de frumusețe care îți sare în ochi, nu-i erau ideale nici nasul ușor coroiat, nici buzele subțiri, nici ochii adumbriți de aripa grea a pleoapelor, dar ansamblul acestora producea cunoscutul efect din portretele feminine ale lui Modigliani în care linii simple, frânte, neterminate revelează deodată chipuri fermecătoare într-o aură de delicată melancolie. Văzută în treacăt, putea să-ți scape acest șarm inefabil, dar era destul să te întreții câteva clipe cu ea, să-i simți privirea intensă, adâncă, marcă a inteligenței vii, lumina iradiindu-i de pe un chip plin de vivacitate, ca să rămâi pentru totdeauna cu impresia unei prezențe seducătoare.” (p. 77)
Toate nodurile problemelor lui Mătăsaru se dezleagă într-un capitol separat: în discursul psihanalistului. E un insert cumva forțat în pânza narațiunii, pentru că trădează sugestia, strecurată în stările duse la extrem ale protagonistului – extaz și depresie, dragoste și ură –, pentru o relatare denotativă, declarativă, exterioară cumva convenției artistice. „Dumneata nu te iubești”. Pacientul lui Cheianu poate se va simți ușurat, auzind acest diagnostic care închide romanul într-o banală anamneză medicală, cititorul însă nicidecum.
Intuind probabil această inadecvare, autorul oferă în Epilogul romanului o răsturnare spectaculoasă, o adevărată lovitură de teatru. Dan Mătăsaru va reuși să o convingă pe Sonia Vătavu, după un an de la despărțirea lor, să se întâlnească, să aibă o discuție lămuritoare. Locul ales e desișul unei păduri, la o margine de lac. Acolo, sub un pretext banal, o lasă singură în mașină. De fapt, eliberează scena pentru un alt personaj – lumpenul Schirliu, un individ hidos, reapărut ca un spectru din copilăria sa desfigurată, pe care l-a angajat c-un anumit scop.
„Schirliu o smulse brutal de pe banchetă și o zvârli la pământ sărind peste ea. „Daaa…”, vru să-mi mai strige o dată numele, dar un pumn în gură îi rupse strigătul. De aici încolo nu am mai putut vedea foarte bine totul din cauza vehiculului care îmi acoperea o bună parte din cele întâmplate. Dar și a lacrimilor care îmi țâșniră năvalnic. Cocoșatul în hanorac i se urcase cu genunchii pe piept și-i căra metodic pumni peste față. Degeaba încerca să se smulgă, să fluture din mâini și din picioare, să articuleze strigăte, cuvinte, nu-i ieșeau decât mârâituri sufocate. Sunetele de lovituri îmi cutremurau ființa, noduri peste noduri mi se opreau în gât, lacrimile îmi curgeau ca o ploaie peste frunzele galbene. Gândul că nu mai are nicio scăpare mă umplea de durere și voluptate. O milă pătrunzătoare îmi ardea pieptul, voiam ca totul să dureze cât mai mult, să nu sfârșească niciodată.” (p. 148)
Episodul asasinatului are, din punct de vedere psihanalitic, legătură directă cu portretul Soniei Vătavu, pe care l-am reprodus mai devreme. Această punere în abis, oroarea – șocantă, irațională, perversă – salvează credibilitatea personajului: el trebuia condus spre un deznodământ care să împace subconștientul explicat „științific” cu rigorile artei...
Introspecții, dedublări, contradicții, pulsiuni inhibate, descărcări pasionale într-o carte, Dependența, făcută să izbească în plex cititorul, să provoace sentimente puternice de aderență sau respingere. Hotărât lucru, Constantin Cheianu este autorul rupturilor interioare – e zona în care talentul său de povestitor asumat se manifestă cu acuitate.
_______
Constantin Cheianu, Dependența. Roman. Editura Cartier, 2020. 152 p.