Parteneri

Centenar Czesław Miłosz: O biografie

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Centenar Czesław Miłosz: O biografie

O biografie
 
Czesław Miłosz, poet și romancier polonez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1980. În motivația juriului care i-a acordat Premiul Nobel se notează: „a ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiția precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde”.
S-a născut pe 30 iunie 1911, în satul Szetejnie, Lituania, ca fiind primul fiu al soţilor Weronika din familia Kunat şi Aleksander Miłosz. Copilăria timpurie a reprezentat pentru viitorul poet o perioadă de călătorii extraordinare şi o perioadă de întâmplări neobişnuite, care se vor regăsi ulterior în creaţia sa. 
A debutat ca autor în 1930, la Vilnius, într-o revista universitară. În 1936 a început să lucreze la postul de radio polonez din Vilnius, dar în anul următor a fost concediat din cauza vederilor sale de stânga. S-a angajat apoi la postul național din Varșovia, iar la începutul războiului a fost trimis pe front în calitate de reporter. După ocuparea Poloniei s-a întors la Vilnius, de unde a fost în scurtă vreme obligat să fugă din calea trupelor sovietice: a întreprins o îndrăzneață și periculoasă călătorie peste liniile sovietice și germane, revenind în Varșovia ocupată de naziști. A rămas aici până în 1944, lucrând ca om de serviciu la Universitate și colaborând la diverse publicații clandestine. După război a acceptat să intre în diplomație și a fost numit atașat cultural la ambasada din Paris a Poloniei comuniste (1946–1950). Ajuns pe lista neagră a regimului, în decembrie 1950 i-a fost confiscat pașaportul, însă două luni mai târziu i s-a permis să plece la Paris, unde a cerut azil politic. În 1953 a primit Premiul literar european.
Interdicția de publicare a cărților sale – care au circulat însă în samizdat – a fost ridicată abia după ce a primit Premiul Nobel. În 1960 a fost invitat să ocupe un post de profesor de slavistică la University of California (Berkeley). Aici a compus o celebră istorie a literaturii poloneze, în care condamnă toate alunecările ideologice și compromisurile politice ale scriitorilor polonezi din țara proprie. A predat la universitate până în 1984, când s-a pensionat. În 1981, după 30 de ani de exil, s-a întors în Polonia: a avut parte de o primire triumfală la Gdansk, s-a întâlnit cu Lech Wałesa, iar primul său volum de versuri publicat cu binecuvântarea oficialităților a dispărut din librării în câteva zile, pentru a fi apoi din nou interzis, odată cu decretarea legii marțiale.
În 1989 Miłosz vizitează din nou Polonia şi din nou în momentul unor mari transformări. I se acordă titlul de doctor honoris causa al Universităţii Jagiellone din Cracovia. Din acest moment va veni în Polonia din ce în ce mai des, până ce Cracovia devine următoarea sa casă, care va concura acum cu cea din Berkeley. În acelaşi an Miłosz primeşte un alt titlu de doctor honoris causa, de data aceasta al Universităţii Harvard. Un eveniment important în viaţa sa va fi, de asemenea, revenirea după 52 de ani în Lituania, în anul 1992. Primeşte titlul de doctor honoris causa al Universităţii Witold Wielki (Witold cel Mare) din Kowno (de asemenea, în anul 1992 i s-au conferit aceleaşi titluri la Universităţile din Bolonia şi din Roma). De atunci va mai reveni în câteva rânduri în Lituania.
Ultima decadă constituie o perioadă de muncă creatoare neobişnuit de intensă. Fiecare carte a lui Czesław Miłosz e un eveniment şi un succes pe piaţa editorială poloneză. Ca dovadă este și Premiul NIKE, ce i s-a acordat în anul 1998 pentru Căţelul de lângă drum.
Pe 14 august 2004 Czesław Miłosz se stinge din viaţă la Cracovia.
 
 
Czesław Miłosz despre Est, Vest, nihilism, memorie şi sacralitate. Un interviu din 1985
 
Din multele interviuri pe care Czesław Miłosz le-a acordat presei, în special după primirea Premiului Nobel pentru Literatură (1980), l-am ales pe acesta, realizat de Nathan Gardels în august 1985 la Berkeley, California, şi publicat în februarie 1986 în The New York Review of Books.  Transpare din aceste pagini personalitatea uriaşă, complexă a lui Miłosz, preocupat de problemele lumii contemporane, de istorie şi tradiţie, fără a uita vreo clipă de Polonia natală, care trăia dramatic ultimii ani ai regimului comunist. (C.)


Estul
Nathan Gardels: La această oră creaţia dumneavoastră poetică se bucură de mare popularitate în Polonia. De ce credeţi că poezia este preţuită atât de mult în patria Dumneavoastră?
Czesław Miłosz: În momente de cumpănă, poezia devine o expresie a speranţelor şi aspiraţiilor poporului, precum şi a identităţii sale. În astfel de timpuri, ea constituie cea mai elocventă voce a libertăţii. De fapt, în Polonia poezia a fost apreciată timp de secole. Dar poate că există şi nişte explicaţii mai pragmatice pentru acest fenomen. În Europa ocupată de nazişti, poezia a fost cea mai la îndemână armă a rezistenţei morale, pentru că un poem putea fi copiat şi transmis de la om la om. Proza era prea lungă şi prea dificilă pentru acest scop. Astfel există diverse raţiuni, atât istorice cât şi practice.
 
- În Polonia de azi se pare că societatea civilă şi cultura aparţin forţelor de opoziţie – Solidarităţii, Bisericii Catolice şi poeţilor –, în timp ce guvernul este controlat de partidul comunist. În contextul în care legea marţială anunţată în 1981 a impus puterea statului, consideraţi oare că legitimitatea acestei puteri este subminată de cultura aflată în opoziţie?
- Permiteţi-mi să abordez această chestiune în felul următor. Importanţa mişcării sociale din Polonia, a Solidarităţii, rezidă în faptul că ea nu este doar un fenomen polonez. Mai curând expresia uneia dintre problemele fundamentale ale secolului XX: rezistenţa în faţa decăderii societăţii şi dominaţiei statului. În Polonia din perioada Solidarităţii, datorită unor forţe istorice, a avut loc un fel de renaştere socială şi o insurgenţă împotriva statului.
Contrar previziunilor lui Marx, aceasta constituie problema de bază a secolului XX. În loc să-şi piardă din forţă, statul, asemenea unui crab, a ingurgitat toate resursele societăţii, de fapt, chiar a nimicit societatea. Fiind o mişcare a muncitorilor, Solidaritatea s-a opus acestei stări de fapt. Nu pot să ştiu în ce măsură şi alte societăţi oprimate de stat se vor deştepta în viitor. În orice caz, evoluţia din Polonia reprezintă un model încurajator.
 
- Credeţi că fenomenul dominaţiei statelor proliferează, în loc să se diminueze?
- Autoritatea statelor se află în ascensiune fiindcă în ipostaza iniţială a accederii la putere regimurile se justifică prin cele mai nobile aspiraţii umane. Tendinţa spre egalitarism, care se manifestă ca un factor important în întreaga lume, favorizează instaurarea regimurilor totalitare, sub pretextul eradicării foametei şi mizeriei pentru cei care nu mai au nimic de pierdut în afară de lanţurile lor. Aceşti factori contribuie la transformarea statului într-un sistem omnipotent şi monopolist. Astfel în mod firesc apar condiţii favorabile pentru revoluţii, ca în cazul Americii Latine. Ele izbucnesc din raţiuni obiective şi, presupun, chiar din disperare.
 
- În Statele Unite, unii intelectuali conservatori au atacat noţiunea de „echivalenţă morală”, care speculează ideea că ambele supraputeri sunt la fel de culpabile sub aspect moral în ceea ce ţine de politica internaţională, fiindcă acţionează la fel. Sovieticii au Polonia, iar Statele Unite au Chile. Mulţi scriitori latinoamericani opinează că există o mare asemănare între războiul americanilor în Nicaragua şi cel al Uniunii Sovietice împotriva poporului afgan. Anumiţi scriitori din Europa de Est, ca de exemplu Milan Kundera, par să fie de altă opinie. „Atunci când se vorbeşte despre suferinţa popoarelor, scrie Kundera, nu trebuie să uităm de dimensiunea temporală. Într-o dictatură fascistă, toată lumea ştie că într-o zi acest regim se va sfârşi. Toţi privesc spre capătul tunelului. În imperiul din est, tunelul nu are sfârşit, cel puţin din perspectiva unei vieţi de om. Din acest motiv nu-mi place când Polonia este comparată cu Chile. Da, tortura şi suferinţa sunt aceleaşi, dar dimensiunile tunelurilor sunt absolut diferite. Şi aceasta schimbă totul.” Sunteţi de acord cu părerea lui Kundera?
- Da, dar cred că aş avea de adăugat câte ceva. Raţionamentul corect şi evaluarea realistă sunt foarte importante. Dilemele morale derivă, bineînţeles, dintr-un anume fel de propagandă sentimentală. Trăim în era propagandei. Nu ar trebui să neglijăm diferenţa fundamentală dintre cele două sisteme. Nu poţi să compari o lămâie cu un triunghi.
Paralelismul are o tradiţie foarte veche în gândirea occidentală. Cred că planul divizării lumii între America şi Uniunea Sovietică, a cărei victimă este astăzi Europa, caracterul său unitar fiind anulat de această ruptură, a derivat în mare măsură dintr-o astfel de gândire paralelistă.
Este necesar să abordăm această chestiune în raport cu anumite realizări ale civilizaţiei ce riscă să dispară. De exemplu, sunt de părere că separarea puterilor legislativă, executivă şi judiciară este una dintre cele mai importante izbânzi democratice. Nu avem nici un motiv să ne fie ruşine de ele, chiar dacă unii le califică drept vestigii ale „democraţiei burgheze”. Atunci când această delimitare este păstrată, suntem în stare să rezistăm la tot ce e mai rău.
Orice regim totalitar este o maladie. Bineînţeles, este important să analizăm modul în care diversele regimuri malefice cooperează şi coexistă. Dar să compari cele două sisteme doar din perspectiva moralităţii mi se pare absolut greşit!
 
- Aţi scris despre o „luptă pentru destinul lumii” în care sunt chemaţi să se implice poeţii din America de Nord şi Europa, dar care nu prezintă interes pentru scriitorii latinoamericani. Aţi mai afirmat în legătură cu problema paralelismului următoarele: „Autorii latinoamericani par să trăiască într-un timp paralel, cel al mişcărilor populare din acea regiune, şi sunt total dezinteresaţi de aspectele pe care cei din Polonia sau Cehoslovacia le cunosc în mod direct. Nonparalelismul timpului istoric care se manifestă în lume produce noi factori ce influenţează starea generală de anxietate.”
- Cred cu fermitate că lumea se orientează spre unificare şi spre emanciparea maselor populare. După cum am argumentat anterior, există nişte tendinţe egalitariste foarte puternice. În ultimele decenii a fost realizat un progres enorm, care însă ascunde şi posibile capcane şi pericole. În prezent lumea trăieşte simultan în secole şi perioade istorice diferite. Poate că această situaţie va fi remediată în timp, dar deocamdată condiţiile rămân aceleaşi.
Nu aş dori să fiu considerat drept unul dintre acei europeni care declară că „voi, americanii, nu ştiţi nimic”. Că voi nu aveţi experienţa pe care o posedă europenii cu istoria lor îndelungată şi deseori problematică. Nu cred că este cazul să ne întrecem la capitolul cine a suferit mai mult.
Războiul civil şi Depresia americană au fost, evident, nişte perioade de mare suferinţă. Dar, din păcate, putem observa că ororile războiului împotriva regimului nazist, experienţa Poloniei dinainte de război şi dinainte de instaurarea regimului comunist, precum şi deceniile de dictatură comunistă care au urmat dezvăluie un model general, care se repetă şi în cazul Americii Latine.
Aceste ţări au dificultăţi legate de agricultură, de situaţia ţăranilor şi de şomajul din oraşe. Şi noi, polonezii, am avut partea noastră de suferinţă. Bineînţeles că în fiecare ţară se manifestă factori istorici specifici şi aceşti factori nu trebuie neglijaţi. Dar există şi o matrice generală, care se repetă în mai multe ţări. Aceste lucruri mi se par evidente. De altfel, în tinereţea mea nu am simpatizat nici cu stânga, nici cu dreapta.
Dar ca urmare a experienţei noastre, privim cu o anume plictiseală modul în care acest model se regăseşte în America Latină. Ca, de exemplu, în cazul economiei care nu este gestionată după raţiuni economice, ci ideologice. Imediat după război, atunci când comuniştii au iniţiat reforma agrară în Polonia, ei nu s-au comportat onest cu ţăranii, fiindcă au dorit să realizeze colectivizarea. Comuniştii le dădeau ţăranilor nişte loturi de pământ de dimensiuni reduse pentru ca ţăranii să nu aibă în posesie ferme agricole mari. Iar restul producţiei ajungea la fermele statului.
 
- Ce înseamnă atunci această „luptă pentru destinul lumii” despre care vorbiţi?
- Înseamnă o rezistenţă împotriva statului care s-a manifestat iniţial pe scena istorică drept un reprezentant al celor opresaţi, pledând pentru inversarea ordinii sociale injuste, şi aşa mai departe.
 
- Care este opinia dumneavoastră despre acest antagonism dintre Est şi Vest? Se rezumă oare această problemă la relaţia dintre stat şi societate?
- Presupun că şi publicul occidental este preocupat de anumite dileme morale, dar de cealaltă parte a zidului există ideologia marxistă, care devine tot mai sterilă. Marxismul a fost utilizat pentru a consolida şi a justifica puterea statului.
Întrebarea dumneavoastră abordează încă o dată chestiunea paralelismului. În 1968, la Berkeley şi la Paris a avut loc un fel de revoluţie, care s-a desfăşurat şi la Praga. Gândirea paralelistă ar aprecia aceste mişcări ca având aceeaşi amploare, ceea ce este fals.
Unii ar putea să afirme că a protesta contra unui regim totalitar şi a protesta împotriva puterii bancherilor şi conducerii universităţilor semnifică acelaşi lucru. Dar nu este aşa. Sistemul din Statele Unite este mult mai complex şi s-a aflat sub influenţa unui număr mare de factori. America rămâne o societate ce nu este dominată de stat. La fel ca şi Franţa. Diferenţa esenţială dintre Est şi Vest constă în faptul că în Vest societatea mai dispune de o anumită autonomie.
 
Vestul
- Kundera a enunţat ideea că romanul poate supravieţui ca formă literară în Vest fiindcă acolo persistă ambiguitatea şi relativitatea, nu există un adevăr unic la care scriitorul să fie obligat să se conformeze. Este oare pluralismul calitatea esenţială a civilizaţiei occidentale? Merită oare să se lupte pentru ea?
- Nu sunt de acord cu Kundera asupra tuturor chestiunilor, chiar dacă ambii suntem originari din Europa de Est.
M-au interesat în mare măsură aspectele negative ale vieţii din America sau din Franţa. În Occident a avut loc o competiţie permanentă între procesele de dezintegrare şi creativitate, între creaţie şi distrugere. Libertatea permite ca inovaţia să anuleze tradiţia şi istoria. Această competiţie îndelungată a stimulat forţele creatoare. Dar dacă e să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, precum cea a compatriotului meu Isaac Bashevis Singer, enunţată în ultima sa carte, Penitentul, în Occident se manifestă şi o indiferenţă faţă de valorile fundamentale. Naratorul romanului consideră sordidă viaţa în America şi se converteşte la iudaismul ortodox în cartierul Hasidic din Ierusalim. El revine la origini în căutarea sacralităţii.
Am impresia că dacă e să privim istoria ultimului secol, constatăm că Occidentul a supravieţuit cu dificultate de la un deceniu la altul. E ca şi cum umanitatea a fost în stare să îndure cele mai rele condiţii posibile, de disperare totală, degradare, decadenţă, imoralitate, şi în pofida acestora să supravieţuiască.
Bineînţeles că unei persoane care se ţine de înalte principii morale îi este foarte greu să supravieţuiască. Asemenea personajului din Penitentul, mulţi oameni caută un fundament moral solid, caută siguranţa. Statul totalitar oferă siguranţa perfectă. Se formează o iluzie a ordinii asigurate de stat. Într-o astfel de ţară nu se mai comit omoruri fiindcă cetăţenii nu mai posedă arme. Toate armele aparţin statului!
 
- Aţi scris despre criza societăţii civile occidentale, care a degradat într-o asemenea măsură, încât „reprezentanţii tinerei generaţii nu mai consideră că statul le aparţine şi merită a fi servit şi apărat chiar şi cu sacrificiul vieţilor lor”. Poetul şi eseistul mexican Octavio Paz manifestă idei similare. „Marele defect al societăţii liberale capitaliste constă în nihilismul dominant, care nu urmăreşte negarea critică a valorilor establishment-ului, ci manifestă o indiferenţă pasivă faţă de adevăratele valori.”
Care este originea unor astfel de idei în Occident?
- Această indiferenţă, şi chiar această atitudine antiamericană, pe care am constatat-o în timp ce am predat la Berkeley, mă şochează. E foarte greu de înţeles. Probabil pentru că provin dintr-o cultură foarte tradiţionalistă în privinţa valorilor. Am devenit martorul unei subversiuni a eticii clasei muncitoare, care a fost „Dumnezeu, ţara mea, familia mea”.
În privinţa cauzelor acestei atitudini, am putea să regresăm la infinit. Probabil că ea se leagă de anumite transformări profunde ce se produc în imaginarul religios. Există persoane care sunt optimiste în legătură cu starea religiei, însă eu sunt mai degrabă pesimist. Consider că atât credincioşii, cât şi necredincioşii se află în aceeaşi luntre în ceea ce ţine de dificultatea transpunerii religiei în imagini tangibile. Sau am putea să afirmăm că mutaţiile care se produc în religie reflectă un fenomen foarte profund ce rezonează cu ideea de nihilism. Sunt tentat să cred că transformările radicale se produc doar în momentele unor schimbări de paradigmă, ca, de exemplu, apariţia unei noi ştiinţe.
În acest moment, ştiinţa se află într-un proces de tranziţie de la modelul secolului XIX spre o nouă abordare, în special în fizică. După cum putem observa, întreaga societate americană acceptă o formă diluată a „raţionalismului pur” al ştiinţei secolului XIX. Tinerilor li se prezintă în colegii şi universităţi o viziune naivă asupra lumii.
Conform acestei imagini naive, trăim într-un univers compus dintr-un spaţiu şi un timp etern. Timpul se extinde nelimitat, evoluând liniar din trecut spre viitor, la infinit. Sub aspect funcţional, umanitatea nu diferă mult de un virus sau de o bacterie. Ea e doar o fărâmă dintr-un univers imens.
Această viziune asupra lumii are tangenţe cu genocidul la care am fost martori pe parcursul ultimului secol. Să ucizi un milion sau două, sau zece, ce contează? Hitler a fost introdus pe scena politică de broşurile de popularizare a ştiinţei secolului XIX.
Este o imagine a lumii ce diferă în totalitate de cea a lumii dinainte de Copernic, în care omul era figura centrală. Probabil că transformarea pe care o intuiesc va restaura cumva viziunea antropocentristă asupra universului.
Bineînţeles, aceste procese vor necesita foarte mult timp.
 
Nihilismul, memoria şi sacralitatea 
- Într-una dintre lucrările dumneavoastră abordaţi relaţia dintre memorie şi nihilism. Citaţi din lucrarea lui Nietzsche din 1887 în felul următor: „Ochiul nihilistului este infidel faţă de amintirile sale, le permite să dispară, să se exfolieze.” Iar la solemnitatea de decernare a Premiului Nobel, afirmaţi că lumea noastră se defineşte prin „refuzul de a memora”.
- Dacă nihilismul în accepţia lui Nietzsche constă în pierderea memoriei, atunci anamneza este o armă împotriva nihilismului. Există puţine ţări  cu o memorie atât de bogată precum Polonia, şi într-un fel acest strat de memorie constituie fundamentul unor valori. În patria mea există o continuitate, un sentiment de comuniune cu generaţiile anterioare. Prin intermediul memoriei, valorile clasice sunt readuse în actualitate. În poezia poloneză, fundamentul de memorie provine din perioada Romei şi a Greciei Antice. Aici se manifestă o continuitate a civilizaţiei europene. Constatăm că o anume lege morală, naturală chiar, a fost incifrată în secolele de civilizaţie umană.
Am impresia că cel mai important avantaj al apartenenţei noastre la istoria secolului XX, ca un privilegiu de a ne afla în avangarda inumanului, constă în faptul că am redescoperit noţiunile de adevăr şi fals, bine şi rău nu prin intermediul unor discursuri filosofice, ci în mod empiric, ca şi cum am fi gustat o pâine. După părerea mea, aici rezidă unul dintre secretele – poate chiar marele secret – al participării în masă a polonezilor la ritualuri religioase. Unii ar putea să afirme că această participare are la origine raţiuni pur politice, că religia este populară fiindcă ea consolidează opoziţia poporului faţă de stat. Dar există mai multe aspecte ale problemei. Atât necredincioşii cât şi credincioşii participă la pelerinaje fiindcă împărtăşesc aceleaşi noţiuni de bine şi rău. Biserica menţine unitatea dintre credincioşi şi necredincioşi. Binele şi răul apar astfel clar delimitate. Această afirmare a valorilor fundamentale îi uneşte pe oameni.
 
- În eseurile dumneavoastră aţi urmărit ascensiunea omului modern raţional şi evoluţia viziunii iluministe asupra lumii, până la constatarea iluziilor sale. La un moment dat aţi scris despre labirintul de oglinzi în care se află societatea noastră, la fel ca şi poeţii şi alchimiştii din secolele trecute.
Probabil că ne orientăm spre sfârşitul perioadei dominaţiei viziunii moderne asupra lumii. Cu siguranţă, în America, cea mai religioasă ţară occidentală, suntem martorii unei Mari Deşteptări religioase, care se manifestă sub influenţa fundamentalismului religios. Dar există şi alte fenomene anti-moderniste, precum mişcarea ecologistă, care urmăreşte o întoarcere la valorile echilibrului şi moderaţiei absolute din natură.
Toate acestea ar indica faptul că nu ne orientăm spre o viziune „postmodernistă” asupra lumii.
- Da, dar în mod cert nu sunt împotriva ştiinţei. Nu sunt un adept al evadării în munţi. Nu susţin modelul naiv al unei lumi ecologice verzi.
Suntem împinşi de circumstanţe. În cartea mea Tărâmul Ulro, am comparat ceea ce s-a produs în secolul XIX cu situaţia de a lua un tren greşit în metroul din New York. Te deplasezi departe şi nu poţi să ieşi din tren. Poate că ne aflăm într-un tren greşit. Goethe intuia că e ceva în neregulă, că ştiinţa nu ar trebui să fie separată de poezie şi imaginaţie. Şi Blake a gândit la fel. Poate că urmează să ne întoarcem într-un ev în care poezia şi imaginaţia coexistă din nou cu ştiinţa.
 
Traducere de Marcel Gherman
După The New York  Review of Books,
 27 februarie  1986