Mai importantă decât cronologia este, desigur, natura însăși a actului filozofic. Pentru a o preciza, Gabriel Liiceanu încearcă să răspundă la alte câteva întrebări: Cât timp se poate sta pe gânduri? Ce înseamnă a gândi ceva până la capăt, dar și a asuma până la capăt ceea ce ai gândit? 
Vorbind despre durata interiorizării, a imersiunii în gândul propriu, autorul invocă imaginea lui Socrate care, asemeni scufundătorilor din Delos (analogia îi aparține lui Diogenes Laertios), era capabil să-și „țină respirația într-un mediu spiritual în care oamenii obișnuiți nu puteau plonja”. Uneori, acesta putea să urmeze un gând din zori și până în noapte, detașându-se completamente de lume. Cu alte cuvinte, abstrăgându-se, de unde și modul de a gândi abstract, definind „gândirea țintită de tip filozofic, singura care, ieșind din prezent, pleacă de fapt în atemporal și în nicăieri”. O implicație recentă a eternei meditații asupra duratei este dezbaterea inițiată de Schopenhauer privitor la „inevitabila dispersie” și discontinuitatea gândirii noastre, ce alunecă mereu în toate direcțiile, făcând imposibilă fixarea continuă a intelectului pe o singură idee. De unde și preferința modernă pentru fragment, expresia cea mai firească a discursului filozofic, teoretizată de Șestov, elogiată de Cioran, cel cu „fragmentul în sânge”. Deși admite acest tip de argumentare, G.L. nu pare a fi încredințat de veracitatea argumentului: „E greu de crezut că ceea ce ai dobândit într-o secvență de gândire se destramă până la următoarea revenire asupra ei.” Drept dovadă este reflecția unificată și sistematizată în tratate, ale cărei idei directoare au fost sintetizate în laboratorul mental în perioade mult mai mari de timp decât cele care le-au trebuit filozofilor ca să le transcrie pe hârtie. Astfel, Kant gândește Critica rațiunii pure din 1769 până în 1780, dar o redactează în doar patru-cinci luni. Schopenhauer însuși fundamentează teoretic „fragmentul” în cadrul unui sistem de gândire expus pe sute de pagini. Cu alte cuvinte, „gândirea fracturată” (Cioran) nu ar pactiza neapărat cu viața, spre deosebire de gândirea coerentă, ce respectă propriile sale legi, ci pur și simplu ar exprima condiția naturală a inșilor care nu sunt în stare să gândească decât pe distanțe scurte. Prin urmare, fragmentul nu oglindește procesul gândirii, ci firea oamenilor care nu pot gândi riguros. Sau nu vor, din varii motive: gândirea sprintată poate fi marca unui frondism filozofic și, concomitent, a indolenței (cu trimitere la acedia melancolică a spiritului pe cât de ager, pe atât de trândav, dar și la elementara delăsare) pe care acest frondism este menit să o camufleze. G.L. nu merge atât de departe, încât să explice „dezlânarea” unor filozofi printr-un viciu din alcătuirea acestora, dar concluzia e lesne deductibilă din discurs.
O altă problemă legată de natura gândirii este asumarea până la capăt a gândirii proprii. E la îndemâna oricui să adere la gândirea „medie” a unei comunități, la categoriile publice și impersonale ale acesteia. Foarte puțini reușesc să genereze o „altfel-de-gândire”, propriile lor categorii. Singulari sunt însă cei care pot să-și asume nu numai gloria acestui fapt (conștiința superiorității, împărtășită sau nu de contemporani, statutul de elită, mai curând pizmuit decât primit de semeni etc.), ci și riscurile aferente: izgonirea din cetate, ostracizarea din cultură, marginalizarea intelectuală, uneori, exterminarea fizică. Asumarea nu privește numai aspectele sociologice ale condiției de gânditor, ci și pe cele deontologice: a asuma până la capăt un gând înseamnă, deopotrivă, „a-l face coextensiv cu viața ta și a accepta că e mai bine să mori decât să renunți la gândul tău ca adevăr al ființei tale. Faptul de a gândi presupune, așadar, o conduită. Ce înseamnă a gândi? Înseamnă să te porți în conformitate cu felul în care gândești (subl. G.L.)”. Kierkegaard a cuprins această onestitate a gânditorului în conceptul de reduplicare, desemnând aptitudinea și curajul de „a-ți trăi viața exact la scara ideilor pe care le afirmi”. 
Întreaga parte a doua a cărții lui G.L. va fi dedicată, de altfel, unor filozofi a căror viață poate fi înțeleasă ca realizare a acestui deziderat al reduplicării: Noica și Kierkegaard însiși. Ambii și-au trăit viața potrivit modului în care au gândit-o. În căutarea Sinelui – acel „ceva specific omului pe care nu-l știe nici chiar spiritul omului care se află într-însul” (Augustin), idee rezumată de Noica drept „e în noi ceva mai adânc decât noi înșine” (Jurnal filozofic) și considerată greșit de unii ca fiind un citat direct din Confesiuni –,
filozoful de la Păltiniș s-a retras din lume înlăuntrul său pentru a descoperi „adevărul nostru de ființă dotată cu un destin”. Noi fiind aici, bineînțeles, cultura, a cărei finalitate e „iluminarea minții proprii înțeleasă ca ieșire din minoratul gândirii”. Și al cărei mecanism poate fi redat printr-o metaforă a lui Zenon, „comerțul cu cei morți”: „întâlnirea permanentă cu cei care (…) și-au lăsat, prin scris, urma trecerii lor prin lume”, „dialogul înțelegător” și „deprinderea uneltelor” de la aceștia, care fac posibilă găsirea și formularea gândului propriu. Cultura, ca dare în vileag a intimității spiritului, măreț tocmai în recluziune, între cei patru pereți unde își dobândește o slavă ce o întrece pe cea a împăraților – cu o definiție pe care Cioran o dădea erosului, dar care se potrivește de minune gândirii –, a sublimat, în cazul lui Noica, instinctul cunoașterii, răspunzând mirării sale filozofice și structurându-i paideia. Dar nu ea l-a făcut neîncadrabil, straniu, atopic („fără de loc preexistent”) pe maestrul lui G.L., ci faptul că Noica a încercat să fie un reformator, „la scara lumii noastre”, desigur, care și-a dorit să iasă „din scara speciei” și să propună „un model necoercitiv de ameliorare a ei, susținut și ilustrat prin propria sa viață”.
La Kierkegaard, G.L. atestă nu numai consecvență, ci și o temerară inițiativă de reeducare a „enormei abstracții” care este poporul printr-un proces de individualizare. Pus față în față cu propria sa conștiință, instruit să gândească pe cont propriu, confruntat cu răspunderea, căința și calitatea lui ireductibilă de martor al adevărului, omul poate deveni individ, după filozoful danez, ocolind, astfel, pericolul de a se pierde în acea „rătăcire a gândirii în gândirea de grup” care este ideologia. Din păcate irealizabil, proiectul lui Kierkegaard este și va fi, probabil, singurul proiect filozofic de permanentă actualitate.
Partea a treia a cărții dezvoltă o idee a lui Pascal despre „dereglarea oamenilor”, mai exact, despre o disfuncție a gândirii umane care poate declara, și o face destul de des, nerezonabilul drept rezonabil. Fiind singura funcție a creierului nereglată din naștere și deci reglabilă după „ieșirea dispozitivului din fabrică”, gândirea trebuie corectată, adică învățată să distingă adevărul de fals, prin educație, pe toată întinderea vieții. G.L. stabilește și descrie mai multe metode în acest sens: prin găsirea adevărului în urma confruntării opiniilor false (Socrate), prin cunoașterea și aplicarea adecvată a mecanismelor formale ale gândirii – logica (Aristotel), prin regăsirea „stării de natură” a gândirii, prin exercițiul pur al acesteia (Descartes). În final, autorul ne oferă șase exemple de dereglare contemporane, constând în compromiterea, de către sufletul occidental, a principiilor sale fondatoare: subminarea comandamentelor etice universale, a tradiției, a ierarhiei și a elitelor, a relației dintre sexe, a cărții și a raportului cu tehnica.
În lumea de azi, indiscutabil, cea mai bună dintre lumi și în care oamenii par să se descurce și fără învățăturile despre bine, frumos și adevăr ale filozofilor de altădată, cartea lui G.L. poate crea impresia unui anacronism, a unei lecții desuete, abstracte și plicticoase despre ceva ce și-a pierdut de mult noima: nevoia de a gândi și, în cazul ideal, de a gândi cu mintea proprie. Lucrurile nu stau așa, lumea de azi fiind bună acolo unde a fost gândită să fie astfel. Ortega y Gasset, unul dintre autorii cei mai citați din carte, ne atrage atenția că oamenii sunt singurele ființe care pot progresa tocmai pentru că au minte. Dar pot și regresa dacă nu o folosesc cum se cuvine, completează Liiceanu.
_______
Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta. Editura Humanitas, 2016