Calitatea unui gânditor se vede după felul în care știe să-și facă rezumatul ideilor. L-am putea parafraza pe Boileau: „Ce qui se conçoit bien se conclut clairement”, căci nu poți rezuma bine și cu atât mai mult convingător un argument prost elaborat, un gând neterminat sau confuz, o judecată lacunară. Astfel, dacă vrem să știm despre ce este o carte filozofică și mai ales cât de bună este, e deseori suficient să o începem de la coadă, cu lectura concluziilor. Sunt conștient că metoda nu este perfectă și chiar periculoasă, întrucât favorizează impostura, farsa intelectuală: există suficienți colecționari de lecturi care citesc ideile în rezumat, „asimilând” sisteme de gândire cu o viteză și ușurință menite mai curând invidiei snoabe decât admirației culte. Cu toate acestea, e o modalitate utilă de recunoaștere a discursului propriu-zis filozofic, delimitându-l de cele care îl mimează sau îl pervertesc, și, în același timp, de stimulare a interesului pentru întreaga carte, adică pentru efortul care a făcut posibilă formularea și argumentarea ideilor.
Gabriel Liiceanu este unul dintre puținii gânditori de la noi în stare să spună în două-trei pagini ce a demonstrat într-o sută, omul fiind înzestrat nu numai cu facultatea de judecare, dar și cu capacitatea de a institui un control desăvârșit asupra acesteia. Nu am uitat cum, sub imperiul vârstei și al unui proces de lectură pe care îl credeam mai valoros decât cărțile citite (aveam nici douăzeci de ani și credeam că doborârea unor balauri ca Ființă și timp sau Critica rațiunii pure era mai importantă decât înțelegerea acestora), deschideam cu multă condescendență Despre limită, de la care nu așteptam nimic. Mai exact, așteptam să mă dezamăgească: ei, ce poate face pentru filozofia lumii un discipol al lui Noica, îmi ziceam pe atunci, dacă nici Noica nu a putut? Lecția pe care mi-a administrat-o Despre limită (tratat ușor ironizat acum de G.L. însuși pentru „orgoliul” său „metafizic”), prin rigoarea ei logică și onestitatea intelectuală, m-a lecuit de aroganță, dar mai cu seamă de prejudecata că adevărul și calea spre adevăr e apanajul exclusiv al unor lucrări crestomatice.
Limpezi, eliberate de balastul retoricii, alese în conținut și simple în formă, ideile lui G.L. sunt produsul unei rațiuni egale cu ea însăși. Al unei minți ce stăpânește nu numai obiectul gândirii, ci și mecanismele acesteia. De aici, nevoia de a scrie, la această etapă a vieții, o carte despre gândirea însăși. Nebunia de a gândi cu mintea ta (București, Editura Humanitas, 2016) răspunde imboldului de a înțelege și de a lămuri ce înseamnă a gândi în general și mai ales a gândi cu mintea proprie.
Și această carte, aidoma tuturor cărților de idei bune, trece cu brio testul lecturii „de la coadă”. Epilogul distilează esențialul, epurează ideile principale de cele derivate, cuprinde tot ce spune cu adevărat cartea ca într-un articol de enciclopedie. Să nu ne înșelăm însă: odată extrase din propria lor contingență, liniile de forță ale gândirii nu omoară pofta de lectură, dimpotrivă, o incită. G.L. nu este, între noi, amatorii de reflecție, fie vorba, un Bertrand Russell. Îl citim, prin urmare, nu numai pentru ceea ce spune. Și nici (exclusiv) pentru a ne apropia de adevăr, tot așa cum nu recurgem la aporiile lui Socrate sau la doctrinele, oricât de bine închegate, ale altor filozofi doar pentru a ne situa în proximitatea acestuia (și maeștrii spirituali citați de G.L., și G.L. însuși ne duc, volens-nolens, pe căi ce mai degrabă ascund decât dezvăluie alétheia, și acest lucru e firesc, deoarece nu există sisteme de gândire infailibile). Îl citim și pentru felul în care spune, pentru nuanțele nu foarte policrome, dar îmbietoare, asortate cu gust ale gândirii sale, apreciindu-i fraza erudită și bine cumpănită, amplitudinea și rezonanța argumentului.
Întrebarea principală pe care o formulează G.L. în cartea de care ne ocupăm aici – iar un tratat sau eseu filozofic autentic începe cu o întrebare fundamentală – este următoarea: ce este „gândirea pe cont propriu”? Problema nu e deloc simplă, întrucât, atenționează autorul, gândirea este o facultate a întregii specii umane, dar numai despre foarte puțini oameni se poate spune că gândesc cu mintea lor. Înainte de a-și dezvolta ideea principală, i.e. răspunderea pe care o poartă fiecare ins în parte pentru darul natural al gândirii („orice minte, la intrarea în viață, e crudă și sălbatică, dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemați s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm și s-o facem să se coacă”), G.L. analizează semnificația, finalitatea, formele gândirii. La început, se face o distincție între gândirea pe cont propriu și celelalte feluri de a gândi: primul, funcțional, alcătuit din operații mentale curente (ceea ce facem mereu cu toții); al doilea, intelectual, alcătuit din reproducerea, explicarea și ordonarea logică a ceea ce am învățat (e ceea ce îi distinge pe intelectuali de semenii lor, dar presimțiți reacțiile unora dintre ei?); al treilea, plonjarea în „miezul gândirii”, interesul pentru filozofie (e ceea ce facem când încercăm să-i înțelegem pe marii gânditori ai omenirii); în sfârșit, al patrulea, care îmbină cunoașterea gândirii și explorarea individuală a acestei cunoașteri (e ceea ce fac oamenii care scriu cărți despre idei, despre istoria și confruntarea acestora, sistematizându-le și interpretându-le în chip personal). Pentru autorul nostru, a gândi cu adevărat altfel, cu mintea ta și nu cu mintea altora, înseamnă „a evada din preocupările curente în perimetrul cărora se desfășoară viața fiecăruia dintre noi”, a intra în acel otium opus „aferării permanente a omului prins în activitate” (negotium), printr-o elementară cădere pe gânduri.
Primii care au căzut pe gânduri au fost, desigur, grecii, pentru care filozofia a devenit o formă de conectare la nemurire. S-a întâmplat, după Hannah Arendt (Life of the Mind), în clipa în care Parmenide așază în locul zeilor nemuritori ființa nemuritoare, fără de naștere. Înlocuind zeii, filozofia înlocuiește, de fapt, religia, instaurând monoteismul filozofic. Cum să nu ne amintim, în context, și de Alain Besançon, care afirma că filozofia la greci a funcționat ca ortodoxie pentru religia lor naturală (eseul Trei ortodoxii; în Eseuri despre lumea de azi, București, Humanitas, 2007)? Rațiunea, nous-ul, devine astfel „aptă să se miște pe teritoriul ființei neschimbătoare”, accesul la nemurire se democratizează, iar Aristotel îi îndeamnă, în Protreptic, pe toți oamenii (sic!) să se dedice contemplației, să construiască teorii (theoría însemnând „contemplație”, de la vb. théa, „a privi”), să caute sensul oricărui lucru (constanta acestuia) nu în contingent, nu în „vânzoleala cotidiană”, ci în Ființă, în acel paradis platonician care e, în realitate, un adevărat tezaur de sensuri, unde orice lucru „poate fi chestionat în privința Ființei” sau esenței sale.
Pe urmele lui Ortega y Gasset, G.L. se preocupă și de momentul în care a avut loc tranziția de la negotium la otium, retragerea din regimul „perturbării continue” în „separeul interiorității”, abandonarea doxei comune și îmbrățișarea unei „opinii dincolo de opinia curentă”, paradoxa. Potrivit autorului român, primul act filozofic consemnat a avut loc la începutul sec. VI î.Cr. E drept, consemnat în forma unei anecdote, deoarece întâia cădere pe gânduri a fost o cădere în puț: absent, cu privirea ațintită la firmament și mai puțin la relieful buclucaș al Miletului natal, Thales pica într-o fântână, inaugurând în chip comic o tradiție cât se poate de serioasă și venerabilă.
_______
Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta. Editura Humanitas, București, 2016