O istorie a religiilor poate oferi răspunsuri la multe întrebări care ne frământă în prezent, căci, în pofida faptului evident că situații istorico-culturale identice nu există, totuși, într-o perspectivă mai amplă, modelele și scenariile se repetă, reamintindu-ne că istoria se desfășoară în spirală. 
Dacă parcurgem, oricât de superficial, Istoria credințelor și ideilor religioase, proiect la care Mircea Eliade a lucrat circa 20 de ani, găsim cu surprindere numeroase paralelisme între fenomenele ce s-au consumat într-un trecut foarte îndepărtat și cele pe care le trăim în prezent.
Aceasta ne pune în față, bunăoară, un paralelism evident între perioada de matriarhat a epocii neolitice și emanciparea vertiginoasă a femeii, devenită un fel de „religie civilă”, la care asistăm în zilele noastre. În neolitic figurinele și reprezentările feminine erau foarte numeroase, acest fapt indicând asupra preeminenței religioase a femeii și primatului cert al zeițelor. Judecând după reprezentările de procesiuni, de sărbători de palat și scene de sacrificii, persoanele de sex feminin jucau un rol considerabil; zeiţele erau zugrăvite acoperite cu văl sau parțial goale, ridicând brațele în semn de binecuvântare, în unele imagini – ca „stăpâne ale animalelor”, în altele – ca divinităţi ale vegetației, adorate în cadrul unor culte agrare. 
Sau să luăm tendința oamenilor spre divertisment și nevoia de a se abandona prezentului, foarte caracteristice pentru epoca postmodernă. Acestea își pot găsi un paralelism foarte convingător, de exemplu, în religia grecilor antici. Geniul religios grec a descoperit semnificaţia sacră a „bucuriei de a trăi”, conferind o dimensiune religioasă simplului fapt de a exista, de a trăi în timp, atribuind valoare sacramentală experienței erotice și frumuseții corpului omenesc, conferind o funcție religioasă oricărei petreceri colective organizate – procesiuni, jocuri, dansuri, cântece, competiții sportive, spectacole, banchete etc. Același fenomen religios îl găsim în China și în Japonia primului mileniu e.n. 
Istoria religioasă a lumii ne oferă paralelisme și pentru perioadele de depresie a unor mari culturi, perioade în care sistemele de valori tradiționale se prăbușesc, iar oamenii au mai cu seamă preocupări hedoniste. Acest fenomen, în opinia lui Eliade, se manifestă „prin agnosticism și pesimism și, totodată, printr-o exaltare a bucuriei de a trăi care nu reușește să ascundă o profundă disperare”. Asemenea crize de deznădejde le regăsim în Egiptul antic (în perioada ultimilor regi ai dinastiei a XI-a), în Israel, în Grecia sau în vechea Indie.
Într-o istorie a fenomenelor religioase, așa cum a fost structurată și prezentată de Mircea Eliade, putem găsi răspunsuri și pentru situațiile de simbioză a două culturi, în care cuceritorii preiau, în parte sau în totalitate, modelele culturale, simbolurile și limba celor cuceriți. Așa s-a întâmplat, de exemplu, după cucerirea cetăților grecești de către Alexandru Macedon și, mai târziu, prin absorbția regatelor elene şi a întregii lumi mediteraneene de către Roma. În acea perioadă, limba și religia greacă, dar şi cultura elenistică, s-au răspândit vertiginos; greaca comună era vorbită şi scrisă nu doar în Italia şi în Egipt, dar și în Siria, în Palestina, până în Iran şi în India, ţări în care se ridicau temple, gymnasia şi teatre greceşti.
Și viceversa: sunt situații în care invadatorii inaugurează un proces de simbioză culturală, care se prelungește încă mult timp după prăbușirea creațiilor lor politice. Astfel, populația invadată obține de la invadatori nu doar drumuri, apeducte, instituții ale justiției, cum s-a întâmplat în fostele provincii ale Imperiului Roman. Deseori se împrumută și sistemul ritual, locurile sacre și sanctuarele, până și clasa sacerdotală se organizează după modelele cuceritorilor, pe care la început le detestă foarte tare. 
Eliade subliniază că nicio tradiție religioasă nu se prelungește la infinit fără a suferi modificări, acestea fiind produse fie de noi creații spirituale, fie prin împrumut, fie prin simbioză, fie prin eliminare. Un exemplu clasic este „procesul de simbioză, de asimilare și revalorizare care a dus la arianizarea Indiei și, mai târziu, la hinduizarea ei”, proces care s-a întins pe mai multe milenii. Eliade, care a studiat această țară cu un interes deosebit, afirmă fără echivoc că „unitatea religioasă și culturală a Indiei a fost rezultatul unui lung șir de sinteze înfăptuite sub semnul poeților-filozofi și al ritualiștilor epocii vedice”.1 
Autorul Istoriei credințelor și ideilor religioase insistă să plaseze fenomenele religioase în contextul lor istoric (înglobându-le și pe cele științifice și culturale), context de care acestea, potrivit lui, sunt indisolubil legate. Nu doar datorită faptului că religia contribuie la modelarea structurii oricărei mari civilizații. Ci pentru că, în concepția sa, „a trăi ca ființă umană este în sine un act religios”. Obiectivul urmărit de Mircea Eliade este ca cititorul său să nu piardă din vedere unitatea profundă și indivizibilă a spiritului uman, unitatea fundamentală a tuturor fenomenelor religioase, în pofida varietății inepuizabile a expresiilor lor. 
Revenind la oamenii postmoderni, adică la noi, impresia noastră este că suntem plasați mai tot timpul în zona vieții profane și că nu avem nicio tangență cu religia. În realitate, văzuți prin optica unui cercetător al religiilor, comportamentul nostru este întotdeauna „religios”, în funcție de gradul de realitate și de semnificație pe care îl atribuim activităților și lucrărilor noastre, în funcție de obiectivele pe care ni le punem și cu care trăim, și care trăiesc prin noi.
În prezent se aud voci care afirmă că actuala „criză” a civilizației occidentale este, de fapt, criza creștinismului. Mai mult, se fac afirmații potrivit cărora potențialul spiritual acumulat de sfinți, vizionari, de întemeietorii celor trei mari religii este, în prezent, epuizat aproape în totalitate, iar o nouă gândire strategică, necesară pentru supraviețuirea omenirii, încă nu a apărut.
Potrivit teoriei lui Eliade, punctată în prefața Istoriei… sale,  crizele de adâncime traversate de marile tradiții spirituale se dovedesc a fi extrem de importante deoarece sunt însoțite sau urmate de momente creatoare inegalabile. Acest lucru demonstrează că tocmai datorită crizelor religioase adânci și creațiilor ce rezultă din acestea tradițiile religioase ajung să se reînnoiască. 
Experiențele religioase trăite de comunitățile de oameni de-a lungul timpului demonstrează: cu cât geniul religios al unui popor se manifestă mai pregnant, cu atât durabilitatea în timp a acestuia este mai mare, iar în consecință și gradul lui de dezvoltare socială și economică.
O altă învățătură pe care ne-o oferă istoria religiilor: creatorii în spirit sunt mult mai puternici decât militarii, iar lucrările lor sunt mult mai decisive pentru viitorul oamenilor care locuiesc într-un anume spațiu geografic-cultural decât demersurile celor mai geniali politicieni sau aristocrați. Ceea ce fac în prezent aşa-zişii «șefi spirituali» ai omenirii, care rareori sunt la vedere, formează năzuințele profunde ale populației de mâine, năzuințe ce se vor transforma în dorințe, nevoi și programe de acțiune, pe care viitorii politicieni vor fi puși în situația să le gestioneze.
Dacă e să luăm o lecție din lectura celor patru volume ale Istoriei… lui Eliade, se poate spune că o țară are șanse de supraviețuire doar dacă nu se enclavizează, ci, dimpotrivă, printr-o maximă deschidere spre alte valori, asimilează selectiv și creator tot ce e mai bun și mai adecvat spiritului ei. Paradoxal, dar numai așa un ethos poate supraviețui și își poate păstra particularitatea: creându-și propriile paradigme cultural-religioase printr-o remodelare continuă, foarte atentă, a tot ce este mai bun în preajma sa. Altfel spus, trebuie să renunțăm la orice tendință de autoizolare, de autolimitare la simbolurile, valorile și tradițiile pe care le avem deja de la părinți, bunici sau de la cei mai iluștri înaintași. 
În prezent, nu doar Republica Moldova, mai multe țări stau sub semnul hieroglifei chinezești ce semnifică concomitent „criză” și „oportunitate” – acea stare în care omul ajunge cel puțin o dată în viața lui. Într-o asemenea poziție putem obține o a doua naștere, o nouă viață intensă, plină de sens, și un nou chip adecvat, sau ne putem lăsa copleșiți de neputință, nesiguranță, paralizați de greutățile materiale reale, fără a vedea oportunitățile imateriale, la fel de reale, ce se deschid în fața noastră. 
Dacă este adevărat că în secolul XXI asistăm la trezirea unei noi conștiințe religioase, atunci cu siguranță trebuie să contribuim și noi la aceasta, în felul nostru specific. Trebuie să ucidem „dragonul primordial” din noi, încarnare a rezistenței și inerției, și să ne deschidem sufletele, să le punem la treabă de dragul celor ce ne vor urma. Iar atunci când vom fi pregătiți, noii profeți nu vor întârzia să apară.
__________
1Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase (trad. de Cezar Baltag), Chișinău, Universitas, 1992, vol. 1, p. 208