Categorii

Parteneri

Casa inocenței regăsite (Ioana Pârvulescu, Inocenții, roman)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Casa inocenței regăsite (Ioana Pârvulescu, Inocenții, roman)

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Ce sunt amintirile, dacă nu o modalitate de salvare a unei lumi ce nu mai există, pe care o preferăm vieții trăite în imediat?... Ioana Pârvulescu a editat în ultimul timp câteva romane-reconstituiri, care i-au consacrat, putem spune, un chip și o voce inconfundabilă în peisajul literaturii române de azi. A ajuns la roman, trecând printr-un regn intermediar: literatura non-fiction, eseul care aglutinează mărturii documentare asupra unor epoci apuse. Întoarcerea în Bucureștiul interbelic (2003) și În intimitatea Secolului 19 (2005), volume îmbibate de o empatie și afectivitate auctorială ce le fac să învie precum gravurile transferate pe bandă de celuloid sau ca tablourile lui Van Gogh, pe care divizii de designeri vizuali le scot din imobilitatea lor fizică, imaginându-le continuări verosimile în filmulețe făcute în spiritul codurilor de creație ale pictorului. 
Ioana Pârvulescu știe multă literatură, predă literatura română modernă la Universitatea din București, a inițiat și îngrijit o colecție de literatură universală la Editura Humanitas: „Cartea de pe noptieră”. A scris câteva volume despre Caragiale, pătrunzând, cu subtilitate, în fiziologia vremii lui. A chestionat în antologii de texte cotidianul comunist, a deconstruit prejudecăți literare și s-a jucat de-a ucroniile propriei identități creatoare, publicând poezie și jurnal. Cu pasiunea ei de cititoare de scrisori, documente, colecții de presă veche și fototeci sepia, Ioana Pârvulescu a făcut în mod firesc pasul spre ficțiune. A scos două romane într-un interval relativ mic: Viața începe vineri (Humanitas, 2009), roman tradus în peste zece limbi, cu care a obținut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, și Viitorul începe luni (2012), despre mediul gazetarilor bucureșteni de la 1900. În ambele e vorba de o comprimare și o recompunere a timpului, ale cărui rupturi intervin, bulversant, în desfășurarea aparent domoală a unor destine. Nu sunt doar reconstituiri pline de farmec ale unei lumi cu o mare „poftă de viitor”, cum era lumea românească de la începutul veacului trecut, ci și narațiuni de suspans, de intrigi amoroase și coliziuni de caractere.
Ioana Pârvulescu ne poate învăța meșteșugul sibilinic al transformării realității în ficțiune, a memoriei arhivate în materia vie, trepidantă, a prezentului. Cel de-al treilea ei roman, Inocenții (Humanitas, 2016), și el tradus deja în câteva limbi, ne oferă un master-class diferit: cum să construiești din biografia ta și a familiei tale un univers ficțional.
Casa părinților și buneilor săi din Brașov, din Strada Maiakovski, fostă Sfântu Ioan în interbelic și redevenită la vechea denumire după 1990, este personajul principal al romanului, centrul ideatic și afectiv în jurul căruia gravitează crâmpeie din viața a trei generații – patru copii, patru adulți și patru bătrâni –, pe care le surprinde, cu ingenuitate, fetița Ana, cel mai mic membru al familiei, și pe care le împletește într-un fuior narativ femeia adultă de azi. Percepția dilatată a copilului e ca o lupă măritoare: sub ea lucruri, chipuri, întâmplări capătă proporții fabuloase, ca în Labirintul lui Pan (2006), mirifica peliculă a lui Guillermo del Toro, e drept că în cartea Ioanei Pârvulescu nu sunt eroi mitologici și creaturi malefice, autoarea noastră nu-și propune să scrie un basm, dar reînvie o lume impregnată de lecturile, filmele și fanteziile vârstei fragede, când în general trăim mai mult fantasmatic. Toate acestea le însuflețesc celor patru copii – Anuța, Matei (fratele ei mai mare) și verii lor, Dina și Doru – jocurile și existența cotidiană. Casa în care trăiesc ei, veche de trei sute de ani, ascunde secrete tulburătoare, pe care ei se avântă să le descopere. Scotocesc peste tot, ciocănesc pereții în speranța că vor descoperi goluri, ascunzișuri, ganguri secrete spre comori tăinuite. Jurnalul pe care-l extrage micuța Ana din singurul sertar încuiat al unui scrin vechi, într-un moment când cineva dintre cei maturi uitase cheia în broască, le aprinde imaginația. Jurnalul conține însemnări despre dragostea de tinerețe dintre Nenea Ionel și Tanti – perechea vârstnică de la parterul casei –, iar faptul că Nenea Ionel mai fusese căsătorit înainte, dar prima soție îi murise, îi procură micuței naratoare un prilej de mirare, o revelație cognitivă: „Îmi era greu să-l văd pe Nenea Ionel, care exista de la început numai alături de Tanti, în casa în care mă născusem eu, făcând parte din altă familie. Iată că viața se întindea mult dincolo de zidurile casei noastre și mult dincolo de zidurile vieții mele. (…) Și mi-am dat seama că, pe lângă oamenii ei vizibili, o casă adăpostește și oameni invizibili, care-i fac pe cei care se văd să se poarte ciudat. Foarte multe încurcături dintr-o casă vin de-aici, de la oamenii invizibili.” (p. 47) 
Copiii interacționează cu tot felul de personaje interesante, prieteni sau rude mai îndepărtate. Anticarul, care îi copleșea cu ghicitori și șarade, și-a codificat data nașterii în titlul cărții lui Mircea Eliade, Maitreyi, invitându-i s-o descopere. Nenea Gyuri Baci, omul cu 39 de meserii, prizonier în Siberia după Primul Război Mondial, le povestește despre izgonirea omului din Rai – momentul în care îți descoperi goliciunea și devii sclavul propriului trup; tot el, Gyuri, a fost „singurul din familia noastră care când a vrut să moară a murit” (prin eutanasie). Nenea Gheorghe, fratele lui tata-mare, reparatorul de umbre, cunoscătorul de ierburi de leac, și vindecătorul de boli trupești și sufletești prin descântece. Michel, belgianul rătăcit în pădure, cu care se împrietenesc, apare în ochii copiilor ca un James Bond trimis să-i anihileze pe „Ivanii” inamici. 
Istoria își face intrarea cu brutalitate în viața lor. Un adevărat Weltuntergang – cum sună „sfârșitul lumii” în germana atât de vorbită în Brașov și în familia Anuței – se anunțau demolările comuniste din centrul istoric, dar, din fericire, urgia le cruță casa. Brașovul s-a numit „Stalin” în anii ’50 și „Stalin” formau cu trunchiurile lor brazii pe muntele Tâmpa, care domină orașul: „Toți patru copiii ne născuserăm așadar în orașul Stalin, dar mie mi s-a spus adesea că i-am adus noroc: în anul nașterii mele, Brașovul și-a reluat, în Ajunul Crăciunului, care nu se sărbătorea decât „în ilegalitate”, vechea denumire, și cărțile poștale și-au schimbat iarăși fața.” (p. 102) 
Istoria se impune și prin poveștile de familie. Cum e cea a lui Willi Hahner, vecinul lor sas, care a evadat din toate lagărele siberiene în care a fost închis și nu s-a lăsat până nu s-a întors în orașul lui. Sau aceea a fiului lui Nenea Gheorghe, căsătorit „cu o femeie înaltă, frumoasă și inteligentă, refugiată din Basarabia”, care și-a pierdut un picior în război și a făcut „pensionul”, adică pușcăria politică, în România comunistă. Întâlnirea părinților Anuței, aflați într-o excursie în Munții Făgăraș, cu un grup de partizani anticomuniști îți dă strania senzație că cineva ar fi amestecat cadre din filme diferite. Întâmplarea capătă în imaginația copiilor protuberanțe romantice și chiar comice – rucsacul partizanilor cu care „făcuseră schimb”, de nevoie, echipa turistică, la cererea șefului lor bărbos, mirosea îngrozitor a brânză de burduf. Mai târziu Anuța va afla că partizanii au fost omorâți de Securitate. 
Casa din fosta stradă Sfântu Ioan trăiește dureros dispariția locatarilor ei, își îndeasă umbra, precum un cearcăn pe un chip îndoliat. Există în cartea Ioanei Pârvulescu pagini foarte emoționante, evocări care ating corzi sensibile pentru orice om. Mă refer la capitolul consacrat tatălui ei, mort la o vârstă tânără. Această întâlnire prematură cu moartea a fost precedată de o „negociere”, de niște încercări din care tatăl ei a ieșit de două ori victorios, grație unui salvator. Prima dată, s-a întâmplat pe când avea 20 de ani: era la mare, înotase mai departe decât de obicei și din cauza valurilor, care crescuseră între timp, nu mai reușea să se apropie de mal. Și când simțise că pierde lupta, de undeva a apărut ca prin minune, alături de el, un bărbat, un înotător, care i-a dat un sfat bun: să înoate profitând de forța valului, și să se odihnească la recul, ca să nu-și irosească forțele. Așa, alternând efortul cu odihna, tatăl Anuței a scăpat, însă, ajuns la țărm, nu l-a mai găsit pe salvatorul său, dispăruse. Și a doua oară, după mai mulți ani, la Costinești, unde se afla cu familia în vacanță, moartea i-a mai dat o amânare: era, la fel, pe punctul să se înece, din cauza valurilor care-l trăgeau în larg, dar și-a amintit de sfatul primit cândva și a scăpat: îngerul său protector nu-l părăsise.
„În vara a treia de la povestea cu salvatorul, tata n-a mai fost cu noi la mare. Murise la spital, într-o zi de aprilie, la puțin timp după o operație. Multă vreme n-am putut să cred că eu exist, frate-meu există, și el nu. Doar ne spusese: dacă el n-ar fi existat, n-am fi existat nici noi. Cum era posibil ca noi să existăm, și el nu? Era imposibil, o greșeală din aia care strică tot calculul, ca la aritmetică. În fiecare dimineață, la trezire, speram să găsesc altă realitate și povestea cu moartea să se dovedească un vis urât. (…) Ani de zile, tot ce-am făcut cu mare greutate, încordându-mi puterile la maximum, tot ce-am dus până la capăt a fost, probabil, ca să-mi înviu tatăl și să se întoarcă. Alteori îmi spuneam că poate nici n-a plecat, doar că nu-l mai văd și nu-l mai aud, face parte din mine ca inima, ficatul și sângele și Tâmpa și clopotele și străzile din Brașov.” (p. 197) 
Întâmplările stranii nu contenesc. Intervenția providențială a unui necunoscut, la Moreni, îl va salva de la moarte pe tata-mare, bunicul dinspre mamă al naratoarei, în ajunul cutremurului din 10 noiembrie 1940. Necunoscutul i-a spus cu glas poruncitor să urce cu el într-un autobuz ce pleca în aceeași seară la Brașov, acasă. Bunicul l-a ascultat, deși ar fi vrut să mai rămână (participa la un congres), iar a doua zi a aflat că în noaptea ce a urmat plecării lor hotelul din Moreni unde urma să înnopteze s-a prăbușit la cutremur. Tot în categoria acelorași coincidențe ciudate poate fi trecut cazul din 1943, al unui student la Medicină, pe nume Emil, care s-a aruncat pe fereastră de la etajul cel mai de sus al hotelului Aro Sport din Brașov. Semnificațiile acestei întâmplări funeste i se vor dezvălui Anei mai târziu, la Universitate, când va descoperi în poezia lui Mircea Ivănescu o umbră tristă, spune ea, care-i suna cumva familiar. Va afla apoi dintr-o discuție că poetul avusese un frate, Emil, fost medicinist, care s-a sinucis, la 22 de ani, într-un hotel din Brașov. 
Romanul Ioanei Pârvulescu emană multă candoare și autenticitate, îl citești și-ți redescoperi tu însuți vârsta aurorală a copilăriei, scriitura armonioasă, meșteșugită a autoarei transformă în „aur literar” tot ce atinge… acolo, în casa părinților și bunicilor săi din fosta Stradă Maiakovski. Inocenții a devenit un bestseller, este citit cu aceeași pasiune de cei maturi și de adolescenți – o dovadă: romanul a obținut Premiul liceenilor, la Festivalul FILIT 2017, pentru cea mai îndrăgită carte apărută în 2016. 
Te mai poți întoarce în casa din care-ai plecat? În casa în care se mai aude clămpănitul ciupicilor pe treptele urcate și coborâte în fugă de cei patru copii, în casa cu miros de vinete, ardei copți și prăjitură cu mere, în casa în care, dacă ți-ai încorda auzul, ai mai surprinde frânturi din conversațiile adulților și zgomotele televizorului alb-negru la care se dădea transmisiunea „debarcării” americanilor pe Lună… Până la urmă, orice reîntoarcere este o Vale a Plângerii, nimic nu mai este la fel, și regăsirea inocenței – a inocenței începuturilor! – e o iluzie, pentru că nu putem recupera paradisul din care am fost izgoniți odată cu intrarea în maturitate și cu experiența cunoașterii. Dar mai putem face ceva, căci trecutul e scris cu cerneală simpatică și așteaptă o sursă de căldură ca să iasă la suprafață. „Trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul, spune naratoarea. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.” (p. 239)
Legile ficțiunii completează, întregesc materia capricioasă, discontinuă a memoriei, o fac să se coaguleze în jurul unor nuclee afective. Spune Ioana Pârvulescu în finalul romanului: casa în care ai stat în copilărie devine cartea pe care o scrii la maturitate și metafora trăită cândva ca un lucru concret, greu de transferat într-un plan simbolic pentru un copil, se retrage în favoarea lumii transformate în metaforă. E poate cel mai frumos tribut adus locului în care un scriitor și-a început firul vieții și aventura literaturii. 
_______
Ioana Pârvulescu, Inocenții (roman). Editura Humanitas, 2016