De mic copil, știam că Prutul desparte două țări: România și Uniunea Sovietică. Nu înțelegeam rostul frontierei pentru că bunicul Vasile zicea că suntem rude. Se mai auzea câte unul strigând când vedea pe celălalt mal un om iar grănicerii nu erau în apropiere:
- Măăi, ce mai face familia lui cutare? Transmite sănătate din partea lui X.
- Îi transmit, îi transmit. Cum e la voi?
În mintea mea, cu timpul, acest teritoriu a căpătat o formă cumva autonomă. Și i-am spus simplu: Țara Prutului. Râul a devenit emisfera mea care împărțea în două Țara Prutului. A venit anul 1991 și s-a spus că malul este al Moldovei, căci URSS nu mai exista. Mă mai întreabă câte un grănicer:
- Ce fotografii faci? Nu știi că e graniță și nu ai voie să pozezi malul românesc și nici cel moldovenesc?
- Eu nu fotografiez malurile de care spui dumneata.
- Dară ce?
- Eu fotografiez Țara Prutului.
Cele mai multe case din țara mea inventată au culoarea albastră. Ai zice că sunt făcute după cum arată Prutul în zilele senine de vară. Altele, mai puține la număr, sunt verzi precum liziera care ascunde râul de o parte și de alta. Până și modelul caselor e același, accentul oamenilor, limba, legăturile de rudenie de o parte și de alta a apei, denumiri comune ale satelor. Muzica ce răzbate la sărbători, nunțile și înmormântările seamănă ca două picături de apă din același râu. Așadar, Țara Prutului e cât se poate de reală.
De la o vreme însă, satele din Țara Prutului se golesc încetișor. Tinerii pleacă, bătrânii mor. Case pustii sunt cu sutele. Se bat ușile în cuie, scânduri la geam. Casele mor și ele. Mai întâi un perete, un geam, un colț de acoperiș.
- A cui a fost casa aceea?
- A fost un om gospodar.
- Putem să intrăm în casă?
- Da. Dar ce îți trebuie?
Pânze grele de păianjen țesute în ani. Anul înscris pe calendarul ortodox de pe perete e de cele mai multe ori anul în care omul a murit. Casele arată ca și cum țăranul o fi pe undeva prin ogradă. Patul făcut, covoare pe pereți. Rame de tablouri în care sunt îngrămădite zeci de fotografii. De dincolo de sticla plină de praf te privesc ochii țăranilor din Țara Prutului. Nu mai trăiesc și nimeni nu ar mai putea să îți spună cine sunt. O lume care a apus.
Scriitorii alungați
în podurile caselor.
„Era vremea să iubim”
Pentru țăran, podul casei e un locușor în care punea lucruri ce trebuiau să stea departe de ochii oamenilor. Dumnezeu vede și prin acoperiș, dar ochii oamenilor nu pătrundeau acel spațiu. Câte nu se grămădesc acolo? Saci cu lucruri duse, cică, pentru o lună, două. Apoi trec și zeci de ani. Televizoare, aparate de radio, vreo covată pe care omul nu s-a îndurat să o arunce.
În podurile caselor găsești și multe cărți. Și tata ducea în pod cărți care nu era bine să fie găsite la vreo percheziție în urma vreunui denunț. Mai ales că părinții lui, bunicii mei de pe tată, fuseseră declarați dușmani ai orânduirii comuniste și fuseseră alungați din capitală în glodul unui sat.
Nu știu a cui o fi fost casa asta frumoasă și verde, cu un brad care să tot aibă vreo jumătate de secol. În pod, lăzi întregi cu cărți. Cele politice sunt despre PCUS, URSS. Lipsesc multe pagini. Semn că țăranul și-a făcut țigări. Că dacă erau de pus pe foc le punea direct. Multe cărți de literatură în chirilică. Costenco, Esinencu, Șleahu, Lupan și Kataev. Morți și ei de multă vreme. Unii au fost declarați morți și din punct de vedere literar. Nu departe de casa în al cărei pod mă aflu e cimitirul. Să tot fie vreo patruzeci de ani de când Kataev fusese în cimitir să vadă mormântul străbunicului ale cărui caiete le avea. Îl rugasem pe fostul primar din Sculeni să îmi povestească odată cum a ajuns Kataev acolo.
- Măi, ce om era! Modest. Nici nu ai fi zis că era Erou al Uniunii Sovietice. Venise cu Beșleagă trimis de Bodiul. Kataev se bucura ca un copil și arăta pietrele din cimitir.
- Uite, asta e în caietele mele, și asta.
În podul casei mi-am reamintit dialogul și faptul că am o fotografie de la venirea lui Kataev la Sculeni. Până și pietrele pe care le văzuse nu mai există. Intrase un buldozer, le crăpase și atunci le-au aruncat cu totul. Calci pe morminte istorice și nici nu știi. Și așa în Țara Prutului dispar fără urmă și mărturii despre cei trecuți în eternitate.
„Cimitirul din Sculeni”, cartea lui Kataev era aproape intactă. În schimb, cartea lui Esinencu – „Era vremea să iubim” era roasă binișor de șoareci. Ca și „Severograd”-ul lui Costenco. „Magistrale”, mica cărticică a lui Lupan, zăcea în apropiere. Aproape că nu îți vine să crezi că au existat oamenii ăștia și cărțile lor.
Scrisorile către Ion Druță
Kataev avea o carte „Vreme Înainte”. Stau în podul casei verzi, de lângă cimitirul din Sculeni, și mă gândesc. Dacă aș da totuși timpul înapoi, cu vreo treizeci de ani, scrisoarea ar fi mijlocul principal de comunicare între oameni. Cu telefonul era complicat. Erai sunat prealabil ca să ți se spună că ruda cutare te va căuta mâine la ora cutare. Și să fii lângă telefonul de la Selsoviet. Se primeau și se trimiteau din sat zilnic zeci de scrisori. Scrise cu creion, mai rar cu cerneală, pe hârtie maronie de împachetat, ori pe file din caietele elevilor. Cele mai multe erau scrise în chirilică. Cele în limba rusă erau mai mult adresate către ziare și organe ale partidului. Scrisorile primite erau de multe ori deschise. Clar lucru că cineva veghea la cuvintele așternute pe hârtie și având ca destinație frontiera Țării Prutului. De pe fiecare mal.
Plecasem prin URSS. Era 1991. Moscova, Leningrad, pe la Riga, Kiev. Eram atât de tânăr, încât nu bănuiam că Moscova avea să îmi schimbe viața. Credeam că nimic nu e mai frumos decât să fii țăran în Țara Prutului și că restul e deșertăciune. Reîntors acasă, părinții mă întrebară de ce nu am trimis o scrisoare.
- Am trimis!
A ajuns într-un târziu și tot eu am primit plicul din mâna poștașului. Și acum e pe biroul meu. Așa era poșta. Ulterior, scrisorile trimise către Ion Druță se rătăceau, iar poșta îmi trimitea recipisa că destinatarul primise plicul. Nu. Nu primise, dar cineva semna în numele lui. Copiam însă scrisorile trimise și pierdute. Și bine făceam.
După limba în care au fost scrise, scrisorile găsite prin podurile caselor sunt de trei categorii:
- în chirilică;
- în rusă;
- în română. Astea sunt însă mai rare.
În podurile caselor părăsite în Țara Prutului găsești și scrisori. Parcă șoarecii au oleacă de soviste și mai lasă ceva din aceste amintiri. Ori poate nu le plac scrisorile? Sunt și fotografii în unele. Prăfuite, roase pe jumătate. Poate au ros doar chipurile țăranilor antipatici. Din poze, te privesc drept în ochi țărani care de mult sunt oale și ulcele, iar crucile de lemn de la mormânt or fi putrezit și au fost înghițite de buruieni. Căci din lut suntem și una cu pământul ne facem. Ca și casele din Țara Prutului. Din om rămâne o amintire, o poză în pod mâncată pe jumate de șoareci…
În podurile caselor din Țara Prutului descoperi fotografii cu militari din armata sovietică. Nimeni nu ar putea să îți spună astăzi cine sunt. Destinul a vrut ca niște băieți de țărani din Țara Prutului să ajungă marinari în armata sovietică, la Odesa, Sevastopol, Murmansk. Altfel nu ar fi văzut niciodată marea. Reîntorși în sate, au redevenit țărani. Au avut cu siguranță familii. Copii, nepoți, strănepoți. Și nu a rămas decât o casă căzută într-o rână ca un soldat împușcat în șold. Și câteva poze vechi. Ori pe pereți, ori în podurile caselor. Și nimeni nu ar putea să spună cine au fost.
Când plecau în armată, băieții erau conduși de fete, de familii. În mijlocul satului erau petrecuți cu acordeoane. Se legau pe un stâlp bucăți de cârpă de diferite culori, batiste, baticuri. Ca un legământ al celui plecat și al celei care îl aștepta să revină în sat şi la viața normală. Au fost și unii care nu au mai revenit. Cum a fost cazul lui Alexandru Boico. Un băiat simplu de pe malul Prutului. Căzut în Afganistan. L-au transformat în erou, au dat numele lui unei străzi în orășelul Ungheni. Și asta a fost.
În podul unei case era următoarea scrisoare:
„Vă salută al vostru fiu. Sunt bine, sănătos. Cu mine fac armata la Vitebsk încă niște băieți din Moldova. Restul sunt ruși și puțini din Pribaltika și Asia. Am să fac poză și am să vă trimit. Dar mai durează până ne scot în oraș. (…) De la ceilalți aflu și eu cum se trăiește în toate colțurile țării. Cam ca la noi. Nu de greutăți se tem, ci de război. Multă sănătate! Vă sărut mâinile.”
Scrisorile de dragoste din Țara Prutului. Pe vremea când femeile purtau rochii
Omul nu poate trăi fără apă, aer și dragoste. Da, dragostea e o forță nevăzută care împinge viața înainte.
În podul unei case din Sculeni am găsit zeci de scrisori de dragoste. Ce este însă dragostea? Că și așa mai zic bătrânii, supraviețuitori ai istoriei pe malurile Prutului, că dragostea era altceva decât e acum. Dar nimeni nu ar putea să definească exact acest sentiment. E ca un fel de duh care există și în care se crede cu tărie. Ca și în Dumnezeu.
„Salutari din…
Îți scrie S. Mama te roagă, acolo la Chișinău, să îți vezi de treabă, fără băieți, și să nu umbli cu Sveta. Că tot satul știe cine e. Tata a zis că dacă nu te ții de treabă și te îndrăgostești te întoarnă în sat și toată viața vei lucra cu el la kolhoz. Că i-am povestit tot. (...)”
În pod, prima scrisoare scrisă cu caractere latine e datată 11 septembrie 1977!
„Află că am primit scrisoarea ta și m-am bucurat nespus de mult. Îți mulțumesc pentru pachet. Ți-am dat aviz telefonic pe data de 27 august. Pentru ziua de luni. Nu știam că la voi în sat nu merg telefoanele lunea. Femeia de la telefoane îmi spunea că la voi nu merge și ca să revin joi. Am revenit joi, dar femeia de la telefoane mi-a spus că persoana cu care am vrut să vorbesc nu s-a prezentat.
Dragă N, vreau să îți trimit o bluză cu flori și o placă cu muzică. Femeia prin care am vrut să trimit nu a mai putut. Prin poștă știu că dacă trimit pachet îl controlează și nu dă voie la placă. Poate să îți trimit la altă adresă și nu în zona de frontieră unde controlează tot.
Să îmi spui și pun tot ce vrei. Să îmi spui ce mărime porți la rochie, bluză, ciorapi și chiloți, ce talie ai.
Îți mulțumesc pentru medicamente. Mama se simte bine de la ele. Te rog să îmi trimiți o poză de-a ta și un fir de păr.
Te iubesc.”
Foarte frumos!
Destinul a făcut ca destinatara scrisorii să ajungă zeci de ani mai târziu soprană la Opera din Timișoara. Dăduse examen la Arte în Chișinău. La înapoiere, fusese oprită de grănicerii sovietici la marginea satului. Nu putea reintra pentru că nu avea acte doveditoare că e locuitoare. Au trimis pe cineva să cheme, să o recunoască. După destrămarea URSS, a plecat în România. Fiica ei a mers în direcția opusă. Căsătorită cu Vasile, un băiat de lângă Chișinău, a mers la Moscova. Căci destinele oamenilor din Țara Prutului sunt ca frunzele duse de apa râului când spre un mal, când spre celălalt, când prinse în vârtejuri.
Nu știu ce va fi cu oamenii, casele și satele din Țara Prutului. Auzi zilnic clopotele cum mai anunță moartea cuiva.
Era o zi urâtă de toamnă. O ceață groasă plutea. Părintele trecea spre cimitir cu mortul. Doi bătrâni cărau cu greu masa cu pomeni. Din sens opus, eu cu doi băieți căram două uși vechi pe care doream să le salvăm. Pentru o clipă, membrii ambelor procesiuni ne-am oprit și ne-am privit în ochi. Apoi fiecare a luat-o pe drumul său.
În acea zi, găsisem o scrisoare și câteva fotografii. Am întrebat o bătrână dacă recunoaște o tânără femeie dintr-o poză, probabil din anii ’60.
- Nu știu cine e. Dar o fi de pe vremea când femeile purtau rochii.
Zeci de fotografii vechi și scrisori recuperate am așezat în rame de lemn în Casa mare. Toate din podurile caselor din Țara Prutului. Le privesc deseori. Mi-a rămas întipărit în minte finalul unei scrisori, trimisă de tată către fiice:
„Să fugiți de cel ce nu iubește. Salutări din Sculeni.” 30-XI-77