Când vitalitatea se exprimă prin muzică: Ethno Jazz Festival Chișinău

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Când vitalitatea se exprimă prin muzică: Ethno Jazz Festival Chișinău

imaginea utilizatorului Virgil Mihaiu

Cea de-a 16-a ediție a Festivalului Ethno Jazz de la Chișinău a debutat cu recitalul grupului Folk Reverse, un trio inițiat de către Anatol Ștefăneț (de altminteri, însuși fondatorul festivalului), ca un fel de replică alternativă la celebrisimul grup Trigon, pe care l-a condus spre culmile jazzului mondial în deceniile de la cumpăna secolelor XX și XXI. Pe parcursul evoluţiei sale artistice, Ștefăneț a continuat să se reafirme şi să se reinventeze ca suveran al violei, vizionar capabil să lege şi să dezlege lumi muzicale, să-şi forjeze la cea mai înaltă tensiune identitatea şi universalitatea. Astfel stau (sau, mai curând, se mişcă) lucrurile şi în cazul insolitului său proiect Folk Reverse. În 2015, pleiadei de muzicieni dinamizaţi de modelul ştefăneţian i s-a alăturat ghitaristul Dan Brumă. Un instrumentist interiorizat, predispus la explorări ale domeniilor muzical-alternative. Utilizând fără inhibiţii, dar cu competenţă, accesoriile electronice placate pe sunetul ghitarei acustic-electrice, junele Brumă l-a convins pe însuși magistrul violei să-și adapteze procedurile improvizatorice la acest nou format. În pofida riscurilor implicate de o asemenea concentrare de mijloace, nivelul expresivității a atins cote neaşteptate, demonstrând disponibilitatea lui Anatol Ștefăneț de a răspunde, cu infailibila sa muzicalitate, celor mai neașteptate provocări, de la concepţie până la improvizaţie. În demersul lor, violistul şi ghitaristul şi-au aflat un camarad cât se poate de empatic: Oleg Baltaga, briantul baterist şi percuţionist ce asigurase suportul ritmic al primului deceniu din istoria grupului Trigon. Creaţiile lui Ştefăneţ, Brumă & Baltaga se impun printr-o seducătoare prospeţime, aş zice chiar ingenuitate. În subtextul fiecărei piese există un permanent travaliu, la nivelul articulării polifonice şi contrapunctice a temelor, al dozajelor timbrurilor şi intensităţilor. Cei trei se întrec în ingenioase combinaţiuni melodico-armonice, în distilarea de savori inedite, din străvechi esenţe acustice. Frapează, de asemenea, îmbinarea secvenţelor epice – mizând pe liniile prelungi, sinuos-narative, desenate de arcuş pe coardele violei – cu cele intensiv-lirice, atât în invenţiunile ghitaristice ale lui Brumă, cât şi în cele percusive ale rutinatului (şi totodată subtilului!) Baltaga. Păcat că recitalul în sine fu efectiv sabotat de intruziunea unor jocuri de lumini cât se poate de deranjante pentru spectatorul doritor să asculte muzică erudită și, totodată, să poată vedea cum se naște aceasta (scop urmărit, în mod normal, de melomanii ce vin într-o sală de Filarmonică). Făcând abstracție de acest aspect (lejer de evitat pe viitor), recitalul a coroborat opinia din textul pe care îl concepusem pentru albumul de debut al trioului: în descendenţa criteriilor de excelenţă impuse de Trigon, cei trei realizatori ai proiectului Folk Reverse refuză să se înregimenteze printre „artizanii jazzului” mulţumiţi să repete fraze stereotipe în previzibile solouri narcisiste. Sfidând prejudecăţile, Ştefăneţ, Bruma & Baltaga creează Muzică esenţială, menită să-i încânte pe cât mai mulţi semeni. Ceea ce nu poate fi decât în beneficiul extinderii sferei de influenţă a jazzului.
După acest tumultuos debut festivalier, a urmat un moment de respiro, având un singur protagonist: muzicianul turc Görkem Șen și-a prezentat propriul instrument, numit yaybahar. În fapt, e vorba de o agregare de pârgii, coarde, arcuri, baghete,  antene parabolice etc., asemănătoare instalațiilor frecvent întâlnite în muzeele de artă contemporană. Utilizând preponderent procedee con arco și percusive, interpretul-inventator aspiră să producă sonoritățile unui „sintetizator acustic în timp real”, în speță, să conecteze în mod natural vibrația coardelor cu rezonanța tobelor. Senzația de spațialitate astfel obținută îmi amintea de experimentele cu harpa eoliană de pe anumite albume ale școlii norvegiene de jazz din anii 1970. Pe de altă parte, lentoarea extremă a pieselor propuse de Șen le conferă un caracter mai apropiat de muzicile de meditație de tip oriental, decât de alertețea asociată în genere noțiunii de jazz.
În schimb, World Kora Trio − format din americanul Eric Longsworth/violoncel, malianul Cherif Soumano/kora și francezul David Mirandon/baterie − abordează un repertoriu vivace, alcătuit preponderent din compoziții ale celui dintâi. În acest caz se mizează pe timbrul exotic al korei, un instrument african tradițional, din familia harpei. În domeniul world music, din ce în ce mai aglomerat, sonoritatea sa fragilă dar atașantă are deja o anume prezență, mai ales în jazzul din zona francofoniei. Cei trei interpreți nu își propun explorări abisale, ci preferă comunicarea directă. În virtutea unor stranii corespondențe, când  solourile de kora sunt asistate electronicamente, ele generează ecouri amintind de ghitaristul Marc Ribot și ai săi Los Cubanos Postizos.
Mikhail Alperin este, actualmente, un nume de referință în jazzul european. Cariera sa transcontinentală a început în Basarabia, ca membru al grupului Quarta (care a ocazionat întâia mențiune despre această zonă geografică, apărută în revista Jazz Forum la începutul anilor 1980, pe când tocmai fusesem cooptat în colegiul ei redacțional din Varșovia). Apoi, împreună cu companionul său de formație, Simon Shirman (în mod inexplicabil, quasi-dispărut din peisajul mediatic al ultimelor decenii), Alperin și-a continuat ascensiunea la Moscova. Imediat după 1990, avui onoarea să semnez prezentarea de pe discul de debut al mirabilului său Moscow Art Trio, din care mai fac parte, până azi, Arkady Shilkloper și Sergey Starostin (albumul se intitula Molitva/Rugăciune, fiind editat în capitala Rusiei). Din 1993, Alperin e cunoscut atât ca artist reprezentativ al celebrei case de discuri ECM, cât și ca profesor la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo. Foarte atașat de Chișinău, el este cel care mi-a facilitat cunoștința cu formația Trigon, intuind potențialul acesteia de a transfigura jazzistic tezaurul muzical din spațiul latinității orientale. După ce mi-a înmânat (în timpul Festivalului de Jazz de la Varna/1993) prima casetă înregistrată de Anatol Ștefăneț, Sergiu Testemițanu și  Oleg Baltaga, m-am angajat plenar în promovarea internațională a succesivelor metamorfoze ale grupului-lampadofor Trigon
Pentru prezentul Festival, Alperin a conceput o suită în opt părți, intitulată Folclor imaginar, pe care a interpretat-o împreună cu vocalista/acordeonista Evelina Petrova. O muzică elaborată, profundă și tulburătoare, în care forța viziunii se îmbină cu rafinamentul fiecărei atingeri dintre degete și claviaturile pianului, acordeonului și melodicii. Un iscusit puzzle de nuclee melodico-ritmice, ranforsat de unisoane vocal-instrumentale, exprimând nu doar vaste acumulări muzicale, ci și experiențe de ordin personal, decantate într-o filosofie muzical-existențială. La limită, întreaga suită poate fi înțeleasă ca un imn adus reunirii dintre principiul masculinității și cel al feminității într-o entitate unică, asemenea simbolurilor inscripționate pe Poarta sărutului a lui Brâncuși. Tentativa lui Alperin de a replica prin muzică terifiantei condiții umane explică și anumite pasaje deliberat repetitive (cum ar fi chiar secvența introductivă); ele sunt însă compensate prin descătușări ludice, cărora vocalizele onomatopeice ale Evelinei le împrumută nuanțe dadaiste. Întreaga lucrare, definită de însuși compozitorul-interpret drept credo estetic, stă sub semnul unei impresionante capacități de control asupra timpului. Claritatea și calitatea expresiei onorează, peste decenii, legatul pianistic al lui Prokofiev, chiar dacă se confruntă cu alt gen de provocări decât cele cărora le-a făcut față muzicianul decedat în aceeași zi cu Stalin.
Antonio Silva Quartet reunește tineri interpreți din trei țări: ghitaristul portughez Antonio Silva, saxofonista irlandeză Carolyn Goodwin și suedezii Johnny Aman/contrabas și Anders Vestergard/baterie. Temele jucăușe, inspirate majoritar din folclorul lusitan, sunt prelucrate componistic de către liderul trupei, pe cale de a-și face un nume pe scena jazzului din țara sa. Fluența și luminozitatea exprimării colective ar fi avut probabil un impact mai anemic dacă n-ar fi beneficiat de excelența tandemului ritmic scandinav. Atât Aman, cât și Vestergard stăpânesc nonșalant complexitățile idiomului post-hardbop, susținând generos excursurile instrumentale (și, pe alocuri, vocale) ale companionilor de trupă. De admirat inițiativa lui Silva de a cânta în portugheză. Ca reprezentantă a unei țări inexplicabil de timide pe plan jazzistic, talentata Carolyn ar fi putut insista, la rândul ei, pe texte cântate în irlandeză.
Un program energizant, în ton cu numele adoptat de formație, a prezentat cvartetul polonez Viva Flamenco. Personalitatea catalizatoare e, în cazul de față, ghitaristul Michal Czachowski, care a demonstrat pe scenă nu doar cunoașterea în adâncime a resorturilor istorico-estetice ale acestui stil etnomuzical, ci și reale abilități de comper. Intervențiile sale poliglote fură abundent pigmentate cu humor de bună calitate. „Trucurile” specifice flamenco-ului, imprevizibilele jocuri de tensiuni, gradațiile dinamicii etc. se perindau în valuri, suscitând ovațiile publicului. Pe de altă parte, jovialii polonezi (rezonând, dacă e să-i apreciem după orgoliul înnăscut, la atitudinea caracteristică hispanicilor) nu au uitat să reveleze și caracterul transnațional al acestei muzici, detectabil în gamele de sorginte indiană sau într-un Fandango chopinian. 
O relație similară de comunicare cu publicul a animat recitalul grupului MoZulu Art. Acesta fu inițiat în anul 2006 de către pianistul austriac Roland Guggenbichler, în ideea unei fuziuni între muzica de tip sud-african a tribului zulu și moștenirea clasică europeană, simbolizată de prima silabă a numelui Mozart. Cei trei cântăreți din Zimbabwe își integrează, cu naturalețe, refrenele polifonice în structurile armonice de factură erudită figurate pe claviatură de către Guggenbichler. Discutând cu vocalistul și percuționistul Dumisani Ramadu Moyo, aflai că limba în care se cântă (înrudită cu zulu) se numește xhosa. O caracteristică aparte a acesteia o reprezintă cele nu mai puțin de 15 click-uri consonantice, pronunțate în trei puncte din gură: dentale, alveolare și laterale. Nu mai e necesar să adaug că asemenea onomatopee, integrate organic fluxului lingvistic, sunt de mare efect în context jazzistic. Prestația vocală e complementată de cea fizică, prin jocul de scenă, salturi, bătăi din palme, picioare aruncate în aer (uneori asemănătoare dansurilor feciorești din Transilvania!). Dar efectul maxim fu obținut prin cooptarea ansamblului de coarde Kaiser Band din Chișinău, apt să înnobileze ambianța, atribuindu-i o dimensiune camerală; formație cu solide fundamente academice, ce manifestă o salutară apetență pentru expresivitatea de tip third stream (oarecum înrudită cu prelucrările de tango nuevo realizate de letonul Gidon Kremer și ansamblul său Kremerata Baltica). Am savurat nu doar  combinațiunea dintre K.B. și grupul zimbabweano-austriac, ci și piesele de bravură interpretate separat de către avântații muzicieni basarabeni: Vadim Buinovski/vioară, Natalia Racenco/vioară, Daria Buinovski/vioară, Serghei Racenco/violă, Irina Șolpan/violoncel (păcat doar că Nicu Balmuș, excelentul lor baterist de anul trecut, a absentat din acest program).
Un episod demn de a figura în antologia Festivalurilor Ethno Jazz ne fu oferit de duoul Omar Sosa / Joo Kraus. Muzicianul născut la Camaguey, în centrul Cubei, și-a etalat încă o dată forța de a-și remodela și dezvolta concepția artistică. Afirm asta, întrucât avui șansa de a-l urmări pe diverse scene europene, începând de la prima noastră întâlnire, la un obscur festival din Tondela/Portugalia, în 2001, unde fusesem transportat de Pedro Costa, fondatorul casei de discuri avangardiste CleanFeed. La fiecare nouă vizionare sesizam augmentarea orizonturilor semantice, rafinarea procedeelor stilistice, consolidarea personalității polimorfe a lui Sosa. Dar, pe de altă parte, și constanța cu care el se raportează la propriile-i rădăcini culturale, evidențiată fie și prin fragmente ritualice de tip santeria, pe care le incorporează în spectacolele sale. Postura sa scenică o amintește pe aceea a regretatului Joe Zawinul, precursor notoriu al jazzului postmodern. Dar − pe lângă claviaturile ce-l înconjoară și din care selecționează, cu un acut fler euristic, inopinate acorduri sau linii melodice − Sosa adoptă, totodată, o atitudine de magician, învăluind sub faldurile mantiei sale instrumentele, acustice sau electronice, asupra cărora își exercită... puterile alchimice. Că nu e vorba de pură excentricitate, se poate constata din coerența mesajului muzical pe care îl transmite. La fel ca precursorul deja menționat, Omar Sosa e un inspirat coordonator de planuri sonore. În acest sens, colaborarea sa cu trompetistul/flugelhornistul german Joo Kraus dă optime rezultate: frazele melodice sunt adeseori fracturate; percuțiile se extind până și pe capacul pianului de concert sau în microfonul atașat trompetei; vocile spectrale (prelucrate electronic) ale celor doi muzicieni creează un spectacol quasi-oniric; un avântat solo de orgă percusivă (imitație de Hammond pe sintetizator) se frânge brusc, urmat de o desfășurare diafană de lirism impresionist pe pian; trompeta poate s-o ia pe urmele lui Miles Davis din ultima fază „electrică”, pe când același microfon fixat pe pâlnia instrumentului poate fi preschimbat de Joo Kraus într-un beat box. Însă multitudinea acestor procedee − ce amintesc de „efectele de înstrăinare” ale teatrului brechtian și ale acolitului său muzical Kurt Weill − își mențin vivacitatea și își amplifică sensurile grație infuziei permanente de ritmuri cubaneze. O pledoarie în favoarea latinității triumfătoare prin muzică (ceea ce mă determină să le sugerez organizatorilor să nu neglijeze invitarea artiștilor din țările latine în proximele ediții festivaliere, ca garanție de cert succes!).
Nu pot trece cu vederea experiențele „colaterale” ce-mi fură oferite cu ocazia deplasării mele la ediția 2017 a Festivalului: onoranta invitație de a ține două prelegeri de estetica jazzului în zonele din sudul și nordul Basarabiei, la care până anul ăsta doar visasem. Visul s-a împlinit grație generoasei implicări a ICR Chișinău, o prodigioasă instituție condusă de polivalentul om de cultură Valeriu Matei, secondat de Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu. Acompaniat de un ghid competent − cineastul și jazzofilul Max Ciorbă −, am conferențiat în fața studenților de la Universitatea B.P. Hasdeu din Cahul și a celor de la Colegiul de Arte din Soroca. În primul caz ne-am bucurat de ospitalitatea prorectorului Oleg Danilceac, iar în cel de-al doilea, amfitrion ne-a fost directorul Emil Guțu. În continuarea ambelor prelegeri avură loc două antrenante recitaluri susținute de ansamblul de dixieland Liberty din Tiraspol. Un sextet super-profesionist, care ar merita să intre în atenția impresarilor din România, mai ales la festivalurile deschise publicului larg (cum ar fi, de exemplu, cel organizat de Primăria Cluj în Parcul central al urbei). Cei șase instrumentiști sună omogen împreună, dar impresionează și ca soliști virtuozi, cu un dezvoltat simț al humorului. Am insistat ca liderul trupei să-mi comunice numele lor, spre a-i felicita și în cronica de față: Alexandr Olhovici/clarinet, Alexandr Kneazev/trombon, Denis Smisleaev/trompetă, Nicolai Cealic/tubă, Alexandr Volenberg/baterie, Dmitri Șeremet/banjo, lider.
Un alt eveniment deosebit s-a ținut în preziua Festivalului tot pe scena Filarmonicii Naționale din Chișinău (directoare: Svetlana Bivol): lansarea volumului Reconstituiri cu Ileana Popovici (Adenium, Iași, 2017), datorat poetei Radmila Popovici. Lansarea fu prefațată de un microrecital al formației Folk Reverse, având-o invitată la una din piese pe însăși Radmila, într-o combinație jazz-poetry. În prezentarea mea am relevat o emoționantă continuitate: Ileana Popovici a fost o muză a părintelui jazzului de expresie română, Richard Oschanitzky (1939-1979), care o alesese pentru a-i cânta compozițiile în stil bossa nova. Comentariile de la începutul acestei cronici referitoare la F.R. atestă că Anatol Ștefăneț și formațiile sale au reușit să perpetueze concepțiile lui Oschanitzky referitoare la transfigurarea jazzistică a folclorului nostru. Lansarea fu urmată de vizionarea filmului Reconstituirea (turnat în 1968), în care Ileana Popovici a debutat ca actriță de cinema. 
Cât privește reușita deplină a acestui Festival, ea s-a materializat datorită implicării totale a aceluiași Anatol Ștefăneț, împreună cu soția Natalia, fiica Veronica, ajutați de pictorul și jurnalistul Vasile Botnaru, Lucia Cazacu, junii colaboratori M. Ciorbă, Sandu Bantaș, D. Brumă. Lor li s-a adăugat buna colaborare cu entități precum Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare în Moldova, Primăria Municipiului Chișinău, Ministerul Culturii, Filarmonica Națională, ICR, ambasadele SUA, Suediei, Turciei, Consiliul Artelor din Norvegia, Institutul Polonez, Forumul Cultural Austriac etc. Legat de apariția cronicii de față în paginile CONTRAFORT-ului, publicație de elită a culturii de limbă română girată cu devoțiune de către Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț, mă simt dator să elogiez inițiativa lor din urmă cu un an, când au onorat acest festival dedicându-i coperta I! Un gest singular în lumea literelor, demn de a fi consemnat în istoria jazzului.