Categorii

Parteneri

Când unirea se face prin jazz

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Când unirea se face prin jazz

imaginea utilizatorului Virgil Mihaiu

La începutul actualului secol, grupul Trigon din Chişinău, condus de Anatol Ştefăneţ, și-a aniversat primul deceniu de existenţă inaugurând o reuniune muzicală anuală intitulată International Ethno Jazz Festival. Personalitate marcantă, magistru al violei şi, totodată, spirit devotat tradiţiilor din care şi-a modelat cugetul muzical, Ştefăneţ a reuşit să edifice şi să aducă la înflorire cele două ctitorii sus-menţionate: o trupă exponenţială pentru ceea ce aş denumi (parafrazându-l pe marele George Enescu) jazz în caracter românesc şi un festival pe măsura propriilor sale aspiraţii creative.
La fel ca precedentele ediţii, şi cea cu numărul 17 m’a adus la Chişinău în onoranta postură de prezentator al galelor din ospitaliera sală a Filarmonicii Naţionale moldave. Şi de astă dată, am beneficiat de susţinerea ICR Mihai Eminescu din Chişinău, prin generoasa implicare a prodigiosului director Valeriu Matei şi a gentilei sale colaboratoare Ecaterina Dimancea Dumbrăveanu, cărora li se cuvin mulţumiri încă din startul acestei cronici. De asemenea, am apreciat din nou consecvenţa cu care Festivalul e susţinut efectiv (nu doar prin cuvinte sau bune intenţii) de către Agenţia Helvetă pentru Dezvoltare şi Cooperare, condusă actualmente de şarmanta doamnă Caroline Tissot.
Recitalul inaugural a fost interpretat de Tingvall Trio, formaţie reunind trei şcoli diverse de jazz, conciliate sub semnul comprehensiunii reciproce: sensibilitatea neoromantică de sorginte scandinavă, reprezentată prin pianistul Martin Tingvall din Suedia; versatilitatea lipsită de ezitări, exprimată cu eleganţă, a contrabasistului cubanez Omar Rodriguez Calvo (pe care nu mă sfiesc să-l compar cu ilustrul său compatriot Felipe Cabrera); preciziunea tranşantă, însă comunicativă, a bateristului german Jurgen Spiegel. De altfel, poate că tocmai propulsia ritmică furnizată de acesta din urmă m’a dus cu gândul la cel mai influent grup suedez al pasajului dintre secole, Esbjörn Svensson Trio, unde Magnus Ostrom îndeplinea un rol similar. Dar pe lângă această abordare de tip no nonsense, compoziţiile originale din care era alcătuit programul aveau o respiraţie suficient de bine particularizată spre a nu suna derivativ. O desfăşurare de energii pozitive, alternanţe inteligent dozate de teme cu irizări melancolice şi aluzii funky, revărsate spre finaluri deschise, din care ascultătorii aveau libertatea să tragă propriile concluzii, ca după citirea unui poem.
A urmat un duet format din vocalista britanică Sarah Jane Morris şi ghitaristul italian Antonio Forcione. O asociere oarecum improbabilă, între o artistă preocupată primordial de mesajul militant, apodictic de stânga, al propriilor texte (plus al mărturisitelor obsesii) şi un instrumentist cu implacabile resurse improvizatorice, pe care şi le canalizează într-o exprimare de o plasticitate aluzivă, evazivă-sinuoasă. Caz rar, Forcione avu curajul de a-şi construi cariera în Anglia, mai exact, într-o ţară unde – de la The Shadows sau John McLaughlin încoace – ghitara electrică e adoptată ca instrument preferenţial, aproape cu ostentație. Dacă protagonista mizează pe un timbru vocal rugos, amprentat de modelul Janis Joplin, dând fiecărei piese o turnură dramatică, ghitaristul preferă o estetică a eschivei, surprinzându-ne cu balansul permanent dintre fluiditatea basului, pe de o parte, acordurile şi liniile melodice unduitoare, pe de alta. Deşi a optat să rezideze la Londra, prin muzicalitatea sa debarasată de crispări Antonio Forcione rămâne unul dintre cei mai reprezentativi ghitarişti italieni.
Trupa intitulată Shishani & the Namibian Tales s’a pliat pe deplin profilului festivalier. Rezidează în Olanda, dar membrii săi provin din zone culturale divergente: percuționistul Sjahun During/Turcia-Olanda, vocalista şi interpreta la kora Debby Korfmacher/Germania-Olanda, violoncelistul Bence Huszar/Ungaria, vocalista și ghitarista Shishani/Namibia. Ajunși pe scena Filarmonicii după un extenuant „voiaj cu probe impuse” pe traseul Amsterdam-Kiev-Odessa-Chișinău (cu ultimul tronson parcurs în taxi), lipsiți de câteva instrumente din propriul arsenal, cei patru tineri au reușit să depășească starea de necesitate și să-și atragă simpatia generosului public moldav, îndeosebi datorită humorului și bunei dispoziții iradiate de exotica vocalistă namibiană. Programul consta în piese soft core, având în prim-plan cântatul pe două voci al solistelor. Efecte interesante erau obținute prin intonarea unor piese tradiționale culese din zona Deșertului Kalahari, ale căror texte erau rostite în limbile oshiwambo și boșimană. Din punct de vedere instrumental, contribuția cea mai substanțială era furnizată de tandemul percuție/violoncel electric, căruia kora (harpa de sorginte vest-africană) îi adăuga un plus de culoare. Punctul culminant al jovialei conlucrări dintre muzicieni și public s’a produs atunci când Shishani a interpretat, cu multă naturaleţe, un dans folcloric din patria ei, acompaniată de bătăile ritmice din palme ale spectatorilor.
Deși la actuala ediție „greii” jazzului autohton au absentat din program, am avut totuși încă o revelație referitoare la calitatea excelentă a muzicienilor din Estul romanității orientale. Mă refer la septetul B-Groove, alcătuit din Ana-Maria Surguci/voce, compoziție, Iulian Munteanu/bas-electric, compoziție, Pavel Ceban/keyboards, Ștefan Postoroncă/ghitară, Alexandru Stici/baterie, Eugen Mamot/sax tenor, Iacob Rotari/flaut. Fără să atingă performanțele de remodelare superioară a esențelor muzicale moldo-române, în care reperul suprem rămâne grupul Trigon, junii artiști antemenționați dispun de talentul și competența tehnică necesare spre a continua investigarea filonului nostru de originalitate jazzistică. Ei revitalizează formule excesiv manierizate, precum jazz-rock sau funky, infuzându-le sevele unor melodii consacrate prin cântul Mariei Tănase. Aparent, demersul poate lăsa impresia unei simple strategii de captatio benevolentiae destinate publicului extern, dar el e susţinut prin argumente forte: aranjamente exuberante, impetuoase, petulante, bazate pe coeziunea ansamblului şi coerenţa sa ritmică; sensibilitatea şi graţia vocalistei (din păcate, estompată de amplificarea prea stridentă a acompaniatorilor); solo-uri dense, livrate cu dezinvoltură de către toţi componenţii formaţiei. Aci ţin să evidenţiez contribuţia matură a saxofonistului Eugen Mamot, pe care îl apreciasem încă de pe când era student al cursului meu de Estetica Jazzului la Academia de Muzică G. Dima din Cluj; şi, tot pe atunci, cânta în big band-ul condus de maestrul Stefan Vannai la aceeaşi instituţie (asta se petrecea pe când Festivalul Ethno Jazz se afla în faza incipientă). Tot astfel, m’am bucurat să-l revăd după două decenii pe bateristul Vadim Tichişan, la fel de iscusit cum îl știam, şi în postura de oaspete al acestui valoros grup. Să nu uit: în vară, la festivalul de mare audienţă Jazz in the Park de la Cluj, B-Groove au avut un succes imens. Permiteţi-mi să aplaud, iar și iar, roadele originalităţii jazzistice implantate de către Anatol Ştefăneţ şi discipolii săi pe solul fertil al talentului artistic basarabean.
O plăcută revedere ne-a ocazionat trio-ul Balkan Strings din Belgrad, pe care îl prezentasem deja la ediţia Ethno Jazz din urmă cu un deceniu. Prin comparaţie, am sesizat o certă maturizare a concepţiei muzicale şi interacţiunii dintre aceşti devotaţi reprezentanţi ai ghitarei clasice în context „parajazzistic”. Indubitabil, la asta contribuie şi faptul că trio-ul e alcătuit dintr’un părinte şi fiii săi: Zoran, Nikola & Zeljko Starcevic. Cei trei navighează, cu lejeritate, profesionalism şi mult swing, printre teme şi stiluri de pretutindeni. Dar în același timp își conservă, ca un fel de centru de greutate, referinţele la cântul pe două voci şi la tremolo-urile specifice orchestrelor de tamburaşi din spaţiul slavilor de sud (tamburica denumeşte o familie de lăute cu gât lung, având caracteristici preluate din persanul tanbur şi un timbru asemănător mandolinei). Evident, din repertoriu nu putea absenta şi o reverenţă adusă patrimoniului muzical autohton, prin piesa intitulată Moldavska kapija (= Poarta moldavă). Caleidoscopul tematic, pus sub semnul unui ecumenism convivial, aminteşte de procedeele lui Goran Bregovic, dar posibilul model discernibil în depărtare e acela al celebrei reuniuni live dintre Paco de Lucia, John McLaughlin şi Al Di Meola, gravată pe albumul Friday Night in San Francisco editat în 1981.
Gala a doua a festivalului s’a încheiat cu recitalul quasi-provocator al cvartetului francez Berywam din Toulouse. E vorba despre patru juni, având etatea cuprinsă între 20-30 de ani, înarmaţi cu microfoane prin acţionarea cărora se încadrau definiţiei date de wikipedia beatboxing-ului: o formă de percuţie vocală ce implică arta de a imita bătăile tobelor, ritmuri şi sunete muzicale, acompaniament de bas etc., folosind gura, buzele, limba, vocea...; mai implică şi cântatul, imitaţia vocală a mixajelor DJ (turntablismul), a trompetei, a instrumentelor de coarde etc. Toate acestea erau prezente în acţiunea interpreţilor francezi (care preferă să-şi oculteze identitatea sub pseudonimele Beasty, Wawad, Beatness & Rhythmind). Atitudinea scenică denotă o agresivitate defulată, dar atenuată prin fulgerătoare inserturi de humor absurd, fie în plan sonor, fie în cel al gesticii sau limbajului corporal. În genere, nivelul volumului e maximal, iar hibridul stilistic e dominat de elemente rap şi hip-hop. Indubitabil, o asemenea prezenţă pe scena Festivalului Ethno Jazz demonstrează atitudinea comprehensivă manifestată de organizatori faţă de incomensurabila diversitate a jazzului actual.
Hazardul programării a făcut ca gala următoare să fie deschisă de Grand Pianoramax Trio, având în prim-plan tot un practicant de beatboxing: Arthur Henry, campion al Elveției la această... disciplină muzicală. Comparaţiile cu cvartetul din seara precedentă se impuneau de la sine. Aş zice că în ambele cazuri dominanta comună consta în intonarea unui rap virtuoz, dar în acelaşi timp depersonalizant (incluzând şi pasaje într’o pseudo-engleză inventată). Cu alte cuvinte, prea atenţi să respecte normele nescrise ale acestei forme quasi-sportive de a face muzică, „competitorii” păreau dezinteresaţi de aspectul individualiza(n)t al interpretării – adică tocmai de una dintre caracteristicile esenţiale ale jazzului. Dar Grand Pianoramax utilizează beatboxing-ul mai curând ca adjuvant al concepţiei promovate de pianistul genevez Leo Tardin, împreună cu mai vechiul său acolit, bateristul Dominique Burkhalter. Am savurat pasajele în care Tardin cânta simultan pe claviatura pianului de concert şi pe aceea compactă, de pe care extrăgea liniile basistice (procedeu pe care îl admirasem încă din anii 1970, când Vyacheslav Ganelin – liderul fenomenalului Trio Ganelin/Chekasin/Tarasov – proceda în mod similar pe o mini-claviatură de provenienţă est-germană, numită basset). Repertoriul propus consta exclusiv din compoziţii proprii, alcătuite preponderent din structuri repetitive, în genul modulelor cultivate de compatriotul Nik Bärtsch din Zürich împreună cu grupul Ronin. În ambele cazuri aş detecta o relaţie obsesivă cu timpul, metaforizată adeseori prin formule ritmice care amintesc de ticăitul mecanic al orologiilor. Ceea ce ar putea sugera o formă inedită de ethno jazz, ca „folclor imaginar” al unei ţări recunoscute pentru calitatea supremă a instrumentelor de măsurat timpul.
În schimb, cvartetul anglo-saxon Dime Notes îşi propune resuscitarea repertoriului din perioada de început a jazzului, cu un accent special pe creaţiile lui Jelly Roll Morton, unul dintre părinţii fondatori ai acestui gen muzical. De altfel, pe sigla grupului figurează trei stiluri definitorii pentru perioada de referinţă, din urmă cu aproximativ un secol: early jazz, stomp & swing. Trei din cei patru gentlemeni sunt britanici – David Horniblow/clarinet, Dave Kelbie/ghitară, Louis Thomas/contrabas, iar cel de-al patrulea, pianistul Andrew Oliver, s’a mutat la Londra tocmai de pe Coasta de Vest a SUA. Cu toţii recreează bucuria primordială a unui tezaur componistic (aparent) căzut în desuetudine. Acţionează cu minuțiozitate quasi-arheologică, iar rezultatul constă în atingerea unei stări de graţie pe care aş numi-o „inocenţă regăsită”. În preocuparea lor pentru autenticitate, interpreţii recuză artificiile adoptate de jazz odată cu progresele ingineriei de sunet. Toate efectele sunt pur acustice (= non electrice) – de la formule pianistice de ragtime, stride, boogie-woogie, jump blues, până la contrabasul şi ghitara mânuite astfel încât să suplinească absenţa bateriei (anticipând cu decenii popularitatea mai recentă a procedeului slapping pe ghitara-bas electrică). O asemenea viziune retrospectivă revelează bijuterii compoziţionale quasi-uitate, cum ar fi Alabamy Bound de Red Nichols (a nu se confunda cu I’m Alabama Bound de J.R. Morton). Aici, ca în majoritatea pieselor, recunoaştem bonomia, humorul sau poantele sonore intrinseci muzicii, ce dădeau farmec perioadei pe care F. Scott Fitzgerald o denumise Jazz Age. Calda recepţie din partea publicului atestă că acest repertoriu retro, adecvat pus în valoare de sensibilii muzicieni antemenţionaţi, îşi păstrează intactă capacitatea de a ne reconforta.
Finalul Festivalului ne-a regalat cu prezenţa fenomenalului muzician Marius Preda. Multiplele sale talente, ca poliinstrumentist virtuoz (ţambal, vibrafon, vioară, pian, acordeon, nai, contrabas), improvizator, compozitor, aranjor, i-au facilitat imparabila ascensiune în jazzul ultimelor două decenii. În urmă cu zece ani, ca director al ICR Lisabona, avui marea satisfacţie de a organiza concertele Trio-ului său, pe care îl botezasem Latinos do Oriente (preluând sintagma din titlul cărţii lui Mircea Eliade: Os Romenos – Latinos do Oriente, publicată la începutul anilor 1940, pe când scriitorul-diplomat era ataşat de presă la Legaţia României din Portugalia). Preda, Decebal Bădilă/bas-electric şi Antal Steixner/percuţie cuceriră publicul lusitan, în succesiunea triumfului înregistrat în Portugalia de grupul Trigon, sub conducerea lui Anatol Ştefăneţ. Ulterior, colaborările lui Marius Preda fură integrate în stratosfera ierarhiilor mondiale, graţie – în primul rând – admiraţiei pe care i-o poartă superstarul de origine cubană, trompetistul Arturo Sandoval. Printre personalităţile cu care a conlucrat de la egal la egal se numără, de asemenea, Vladimir Cosma, Mike Stern, Dennis Chambers, John Patitucci, Didier Lockwood, Lewis Nash, Philip Catherine, Dave Kikoski, Leonid Ptashka, Tom Kennedy ş.a.m.d.
În cadrul Festivalului Ethno Jazz 2018, expansivul jazzman a evoluat sub titulatura Mission Cimbalom, împreună cu trei companioni de încredere: uimitorul basist (şi el poliinstrumentist) Decebal Bădilă; Emil Bîzgă – un as al trompetei, care ne-a încântat de data asta prin măiastra mânuire a flugelhornului; în fine, discretul dar eficientul baterist american Owen Hart Jr. În zonele central-estice ale Europei, ţambalul s’a impus ca element de bază al instrumentaţiei folclorice. Se poate afirma că însăşi sonoritatea sa specifică realizează un fel de mediere între universurile melodice mai curând disjuncte ale Asiei şi Europei, pe care le condensează într’o expresie comună. Prin intermediul ţambalului, modalismul suplu cu care ne-au obişnuit interpreţii muzicii tradiţionale de pe vechiul continent (de unde s’au inspirat atâţia compozitori erudiţi) se întâlneşte şi se conciliază, pe o aceeaşi cutie de rezonanţă, cu hieratismul ascetic de factură pentatonică. În România, figura emblematică a interpretului la ţambal a fost Toni Iordache. Nu e de mirare că incontestabilul maestru i-a recunoscut lui Marius Preda înzestrarea muzicală, încă de pe când acesta avea doar 9 ani. Din fericire pentru istoria genului improvizatoric, junele discipol a decis să-şi dedice vulcanicul talent unui demers de... jazzificare a străvechiului instrument cordofon percutat cu baghete (reprezentat pe un basorelief asirian încă din anul 3500 î.Ch.). Cunosc şi alte abordări din asemenea perspectivă ale instrumentului în cauză. Dar adeseori momentul iniţial de interes mi se părea oarecum diluat pe parcurs, poate şi dintr’o anumită incapacitate a respectivilor interpreţi de a-şi edifica în mod coerent discursul muzical. Or, Preda excelează tocmai în controlul frazării şi în conturarea formelor, la fel de pregnante precum strălucirile seducătoare ale spontaneităţii sale native. În plus, asemenea lui Decebal Bădilă, el probează o inepuizabilă capacitate de a „remodela” prin sensibilitatea proprie felurite surse de inspiraţie de pe mapamondul muzical. Interacţiunea ambilor muzicieni conferă o maleabilitate cu totul specială unui instrument milenar, readaptat cerinţelor de versatilitate ale muzicii secolului 21. Aş zice că Marius Preda reuşeşte performanţa de a face din ţambal o ustensilă jazzistică tot atât de seducătoare precum vibrafonul. Pe de altă parte, ca absolvent de înalte studii vibrafonistice la Amsterdam, el cântă cu maximă expresivitate și la instrumentul consacrat mondialmente de către Lionel Hampton. Compatriotul nostru îşi exercită fantezia, cu egală pregnanţă, asupra unei varietăţi de plaje stilistice. Preda ştie să capteze din ţambal esenţe timbrale, melisme şi intense stări de spirit, comparabile cu acelea produse de titanii jazzului (Thelonious Monk e primul ce-mi vine în minte), mai ales având în vedere şi potenţialul de creativitate al grupului Mission Cimbalom. Aşadar, vorbim aci despre un caz fericit de conciliere a criteriilor estetice – exigente însă deloc închistate – cu o funciară capacitate de comunicare.
Pe lângă toate acestea, Preda m’a impresionat şi prin acutul său simţ al valorii altor muzicieni. Aşa se explică, în primul rând, nivelul superior al trupei sale, ce ne-a încântat prin solo-urile pline de substanţă, net personalizate, datorate companionilor – Bădilă, Bîzgă & Hart Jr. De asemenea, publicul Filarmonicii din Chișinău a vibrat la momentul când protagonistul i-a invitat în scenă pe maestrul local Valeriu Luţă şi pe copiii instruiţi de acesta în arta ţambalului. Mai apoi, tot graţie disponibilităţilor sufletești ale lui Marius Preda, avui ocazia să-l reîntâlnesc pe Valeriu Caşcaval, colaborator al formaţiei Trigon pe inubliabilul album Vocea pământului, produs de Voicu Rădescu la casa bucureșteană Green Records în anul 2001.
Succesul recentei ediții festivaliere s’a datorat pasiunii, tenacității și coeziunii echipei din jurul lui Anatol Ștefăneț − Natalia Ștefăneț, Veronica Ștefăneț, Lucia Cazacu. Acestora li s’au alăturat oameni de bine din felurite instituții, cum ar fi deja amintita Agenție Elvețiană SDC, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, Primăria Municipiului Chișinău, Institutul Cultural Român, ospitaliera Filarmonică, firma Doina Vin, Alianța Franceză, Ambasadele SUA, Franței, Suediei, Radio Europa Liberă. Jurnalistul și pictorul Vasile Botnaru, director al REL, a dăruit fiecărei formații din Festival câte un tablou din propria creație și, în plus, a realizat filmări pe viu pentru rețele sociale. Partenerul general Victoria Bank și-a ales un slogan adecvat atât susținerii acestui eveniment cultural, cât și Centenarului Unirii din 1918: „Muzica ne unește”.
Festivalul a cuprins, de asemenea, acțiuni adiacente la Institutul de Arte din Tiraspol, la Colegiul de Arte Nicolae Botgros din Soroca și la Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălți. În calitate de jazzolog, fu o mare plăcere să mă reîntâlnesc cu receptivii auditori din Soroca. După ce le-am ținut o conferință de Estetica Jazzului, am aplaudat împreună cu ei agreabilul recital al cvartetului Dime Notes. Membrii acestuia s’au declarat încântați de performanțele artistice ale învățăceilor instituției conduse de directorul Emilian Guțu.
Ca întotdeauna când vin la Chișinău, încercai să-mi cultiv amicițiile, chiar dacă numai pe fugă. Astfel i-am revăzut pe vajnicii corifei ai revistei Contrafort, Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț; pe diplomatul arhetipal Valeriu Turea și pe soția sa Larisa, în plină desfășurare a Festivalului Teatrelor Naționale Românești; pe irezistibila poetă Radmila Popovici; pe polimorful actor Boris Cremene; pe omul de afaceri Victor Buga în agreabila sa Cafenea Poetry. Ba chiar am reușit să îl contactez pe Ghenadie Ciobanu, figură proeminentă a muzicii contemporane din spațiul romanității orientale și doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj. Se subînțelege că, animat de gândul revenirii la Chișinău, voi continua să pledez pentru valorile culturale dăruite lumii de această mult pătimită provincie europeană.