Categorii

Parteneri

Cămaşa – mai aproape decît haina

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cămaşa – mai aproape decît haina

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Mi s-a întîmplat de cîteva ori să uit cine sînt, la modul propriu vorbind. Pierderea, ştergerea identităţii pentru cîteva secunde, şi nu datorită drogurilor, alcoolului, vreunei traume cauzatoare de pierderea cunoştinţei etc. Am „relatat” una din situaţii, repetitivă, în poezia acelaşi chip mă salvează: „cînd mă trezesc noaptea brusc/ în patul meu de lemn şi/ nu-mi aduc aminte cine sînt,/ acelaşi chip mă salvează.// a, ştiu! îmi spun atunci,/ liniştindu-mi încet bătăile/ inimii. deci sînt fiica ei, /a unei moarte cu ochi albaştri”. Ieşind din somn amnezică, m-am regăsit, dar numai după cîteva secunde, graţie... mamei cu care am avut o relaţie extraordinară, relaţie supravieţuitoare şi după moartea ei. Gîn­dindu-mă la întîmplarea asta, am ajuns la ideea că pentru mine, şi poate şi pentru alţii ca mine, primul reper identitar e unul de natură afectivă – relaţia cu cei iubiţi: „eu sînt fiica/fiul, soţia/soţul, prietena/ prietenul lui x”.
De cînd locuiesc singură în alt loc decît în vieţile mele anterioare, mă întorc acasă pe străzi şi printre magazine pe care deja le ştiu, printre chipuri pe care deja le recunosc, prin crînguri pe care deja le simt. Dar, pentru că în ochii străzilor, ai maga­zinelor, ai oamenilor şi ai crîngurilor nu văd grădina părintească (spaţiu al multor mari bucurii şi revelaţii din copilărie) sau pe ai mei, nici ce-am făcut în toţi anii din urmă şi ce fac acum, uneori, pe vreo alee spartă şi năucită de ploaie, mă trezesc întrebîndu-mă: „Ce caut eu aici? Doamne, şi cine e acest ’eu’?”. Abia cînd ajung acasă şi văd lucrurile familiare (să zicem, covorul ţărănesc în culori vesele a cărui istorie o cunosc sau cărţile unor Eminescu, Proust, Trakl, Celan pe care le iubesc), abia atunci mă regăsesc.
Mi-e clar: cînd locuim singuri într-un loc străin de viaţa noastră anterioară rămasă în urmă sau ne mişcăm printre oameni care ne resping, pînă şi identitatea devine o problemă pentru noi. Singură­tatea o ameninţă, o subţiază. Fiindcă identitatea ne e dată şi de propria istorie. Dacă cei din apropiere nu o cunosc sau nu ne recunosc munca, talentul, eforturile, sîntem/ rămînem nişte străini nu doar pentru ei, oglinzile noastre, în acest caz oarbe, ci în grad mare chiar şi pentru noi înşine. Valabil îmi pare şi reversul: dacă cei din apropiere ne sînt/ rămîn străini, propria identitate ne e pusă la încercare, ea fiind dată şi de cunoaşterea istoriei lor.
Identitatea are, cum bine se ştie, multe cercuri, multe straturi, toate depozitate în memorie. Nu e în intenţia mea să le trec în revistă pe toate, ci doar să vorbesc subiectiv despre cercurile mele. Cum spuneam, primul meu cerc e al definirii identităţii în relaţie cu cei apropiaţi, iubiţi: „eu sînt fiica lui x”; abia pe urmă îmi pot aminti că „eu sînt scriitorul x” şi doar la final, ultimul cerc, de „eu sînt albă, româncă, ortodoxă”. Îmi pare deci că identitatea presupune, în mod paradoxal, întîi recunoaştere („te recunosc! eu sînt fiica ta; mă recunosc! eu sînt scriitorul x”) şi abia apoi cunoaştere („ştiu, eu sînt albă, româncă, ortodoxă”). Se adevereşte vorba românului: cămaşa e mai aproape decît haina.