Parteneri

Călăuza

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Călăuza

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Se făcea că eram într-o toamnă, undeva la mare, la vreun simpozion probabil, dar mă pomenii într-o gară... neclară, difuză, cu uşoară – nu în retuşuri, accente – atmosferă din „Stalker”-ul lui Andrei Tarkovski. Strunele stranietăţii şi străinătăţii nu erau întinse la maximum, ci uşor slăbite, astfel că nici neliniştea, personală şi cea generală, nu era mare, însă se făcea, totuşi, resimţită. În fine, – la un început de drum, de reîntoarcere, – pentru că, nedându-mi exact seama în ce gară din Dobrogea mă aflu, trebuia să revin la Neptun. Iată că prinde a se mişca un tren şi eu, din pas sporit, urc în unul din vagoane. Parcă ticsit, parcă suportabil, – călători mulţi, însă cam toţi pe bănci, la locurile lor, unele dintre scaune fiind potrivite oarecum ciudat, pe lângă geamuri, sau – înalte, ca cele ale taxatorilor din troleibuz. Atmosfera, aceeaşi – uşor tarkovskiană-stalkeriană. Uşor neliniştitoare, pentru mine, care trebuie să ajung la Neptun, dar, odată ce trenul ia viteză, mă gândesc că el ar putea merge în cu totul altă direcţie sau că ar fi vreun rapid ce nu opreşte la Neptun. Întreb de un bade, dacă trenul ţine direcţia spre Neptun. Da, într-acolo merge. Şi opreşte la Neptun? Răspunsul, de data aceasta, vine oarecum bolborosit, neexplicit. Şi eu repet întrebarea. Parcă îmi spune, bărbatul, că ar opri, însă eu nu sunt sigur că aşa este. Mai puţin neliniştit, dar întreb şi de altcineva, din cei mulţi. Da, domnule, opreşte şi la Neptun, de ce vă îngrijoraţi, pentru că multă lume va coborî acolo. „Iată, mai adaugă el, arătând cu mâna peste cuprinsul vagonului, spre a mă calma completamente, şi nişte nuntaşi din Moldova; merg la o nuntă...”
Stop! îmi zic. Ce e cu precizarea asta cu nuntaşii din Moldova? Mă vizează pe mine, nu? Dar de unde află muşteriul că aş fi şi eu din Moldova (transpruteană), odată ce eu nu am semnalmente speciale, nici vorba nu-mi poartă accent basarabean? De obicei, românii nu mă „depistează” că aş fi de dincolo, sau – „de dincoace”, de pe la Iaşi, Dorohoi...
Atmosfera continuă a fi aceeaşi, de „Stalker”, însă, la un moment dat, mă calmez şi mai mult, spunându-mi: dar bine, stalker înseamnă călăuză, deci tu eşti călăuzit pe drumul cel bun, vei ajunge la Neptun... Curând trenul chiar opreşte şi eu mai întreb o dată, de două ori de cei din vagon, care încep a coborî buluc, dacă e staţia Neptun. Ea este. Cobor şi eu, împingând, în sus, o uşă-panou de plastic, dar mă pomenesc în mână cu un cui, cu o proptea care ar fi putut fixa acea uşă-chepeng într-o anumită poziţie, deschisă – în sus. Mă uit ce am în mână – un stilou-pix, alb, care era folosit anume pentru „proptea”. Fac doi-trei paşi îndărăt, spre uşă, lăsând elementul de fixaj. Apoi o iau la stânga, vreau să mai întreb de este Neptunul, dar renunţ, – văd o gheretă, aşa ceva, pe care – aha! – parcă o recunosc; am mai fost pe aici, acest „aici” putând fi, într-adevăr, chiar Neptunul. Unde mai pui că – da, iată! – peste drum, înainte-dreapta, mi se arată câteva clădiri, ce par a fi cele din marginea complexului hotelier, în care s-ar afla şi locul meu de cazare. Mă liniştesc, parcă, de-a binelea. Iar dincolo de ghereta ce mi se arătase prima ca element cunoscut, este amenajat un loc de comerţ cu pânzeturi – de mătase? – în culori brune, castanii, cu galben. Frumoase. Parcă şi nişte batiste, croite anume. Parcă... Vânzătoarea iese de după stofele spânzurate, să vadă dacă aş dori să cumpăr ceva... Fac câţiva paşi înainte şi văd ceva ce mă interesează: pe o tarabă, sub o peliculă de celofan, mai multe mărfuri – tricotaje, probabil, în mare parte, – printre care – întinsă, desfăcută, la vedere, – şi o cămaşă din material flauşat, de un gri uşor cu dungi negre. Delicată, cămaşa. Cu mâneci scurte. Văd şi preţul: 38 de lei. Îmi zic că ar putea fi chiar ieftin, pentru că, gata, sezonul estival e închis de mult şi tarabele oferă reduceri. Îi spun vânzătoarei că aş vrea să o procur. „Nu, nu, aceasta nu se vinde, zice doamna, dar vă pot oferi o altă cămaşă, deosebit de frumoasă.” Şi chiar scoate una. Da, frumoasă. Însă nu e din material flauşat, nu e ceea ce râvnesc eu, dintr-un prim imbold de ataşament, – cămaşă flauşată, cu gri şi dungi negre. Dragoste (...reificată) la prima vedere! Faţă de un obiect... Nu, doamnă, o vreau pe aia, dungată, flauşată. Nu, domnule, aia nu se vinde. Păi, în acest caz, sigur că mă încăpăţânez, sigur că mă revolt, spunându-i ne-concesivei vânzătoare că chem poliţia, ba chiar ajung la organizaţia aia cu protecţia cumpărătorului, că... Doamna nu zice nimic, până nu începe să vorbească cu o altă femeie, ce se apropie. Vorbesc într-o limbă necunoscută. Să fie maghiara? mă întreb. Unguroaice aici, la malul mării? Nu, nici limba nu pare a fi cea ungurească. Tătară, turcească? Parcă nu... În fine, renunţ, las limba lor în plata Domnului şi mă duc la cămaşa care mi-a plăcut. Bag mâna pe sub pelicula de polietilenă, să iau cămaşa, dar ea nu cedează, eu înţelegând că e prinsă de ceva. Cu ace de croitorie. Alea, cu gămălie. Scot unul, altul, de la gâtul cămăşii. Înţeleg că acea operă de tricotaj ar fi îmbrăcată pe un bust de manechin din plastic roz. Da, scot ácele cu gămălie din torsul de plastic al manechinului. Domnul meu, dar sunt, totuşi, prea multe aceste ace! Ia vezi, mai ales aici, la subsuori... Şi tot scot – zece, cincisprezece ace de la subsuori, pentru ca, bleg, prostit, pleoştit, să pricep că, de fapt, aceea nu era o cămaşă, ci doar o bucată de pânză mulată anume pe acel tors de manechin; mulată, ca să pară a fi cămaşă. Era, de fapt, expusă pânza şi nu un produs de croitorie finit. De aia m-a şi lăsat vânzătoarea în plata Domnului, cu tot cu încăpăţânarea mea... Doamna, însă, e bine crescută, nu face caz şi haz de necaz din ce mi se întâmplă, din ce i se întâmplă – i-am devastat opera, pe care o migălise îndelung, se vede, înfigând zeci de ace cu gămălie, să ţină pânza aia, minunată, flauşată, pe trup de manechin. Doamna chiar pare a nu vedea ce mi s-a întâmplat, privind oarecum în altă parte... poate că doar cu coada ochiului trage la rezultatul încăpăţânării mele, la expresia feţei mele de plouat, deja...
De unde eu trag o primă concluzie, în timp ce treceam drumul, să-mi caut locul unde am fost cazat, prin acel complex hotelier. Concluzia, deci: Încăpăţânarea fiecăruia e pe cont propriu. Nu? Sigur, pe cont propriu îndărătnicia. Cu încăpăţânarea poţi să şi câştigi, dar poţi să şi pierzi. Iată, de data aceasta, eu sunt cel care am pierdut. Pare-se, în alte cazuri, am şi câştigat. Da’ poate că acea încăpăţânare nu era încăpăţânare propriu-zisă, ci altceva, mai nobil, – voinţă, dârzenie... În fine, concluzia pare a fi plauzibilă...
Când ajung la uşa primului hotel din complex, îmi amintesc că, parcă, prin nişte pasaje aeriene s-ar putea trece dint-un bloc în altul şi chiar, am impresia, exact de aici, pe aici a fost, altădată, în an sau acum patru-cinci ani – cine ştie când? – să ajung din acest hotel – în hotelul meu, unde erau cazaţi scriitorii întruniţi la Zile şi nopţi de literatură...
Intru. Lume multă. Urc cu liftul. Cobor pe la etajul patru. Apoi o  iau pe scări în sus, dar îmi dau seama că am nimerit într-un fel de labirint-ghivent, să zic, cu jumătăţi de urcuş-scări spre etajul următor, însă, brusc, scările îşi schimbau direcţia, luând-o în sens opus, etc. După câteva tentative de a găsi continuarea căii, îmi dau seama că, de fapt, pasajul dintre hoteluri e la etajul patru, unde şi revin, luând-o, împreună cu alţii, pe o cale cam sumbră, întunecată de-a binelea, ba chiar şi cu nişte bare transversale prinse la diverse înălţimi, astfel că trebuia să fii foarte atent, să te apleci la timp, să nu dai cu capul în ele. Ba mai mult, părea că suntem duşi de o bandă rulantă şi reacţia de aplecare-ridicare trebuia să o coordonăm cu viteza de mişcare a acesteia. Da, atmosfera continua să fie cea de stalker, dar eu îmi spuneam – fii liniştit, nu-ţi face griji, stalker înseamnă călăuză şi, deci, tu eşti, intuitiv, implicit etc., călăuzit spre locul de care ai nevoie.
Însă, la un moment dat, când mă aplec în faţa unei noi bare spre care ne duce banda rulantă, văd că din buzunarul de la spate îmi sar, arcat, în faţă, cheile. Cheile de la casă, nu cele de la hotel. Cheile de la apartamentul de la Chişinău. Mă impacientez, bineînţeles, aproape dur. Pentru că, odată ce banda se mişcă, ea duce şi cheile, iar eu trebuie să depun eforturi disperate, pentru a ajunge cheile ce se tot depărtează. E întuneric, apoi apare o mică deschidere de lumină, în bătaia căreia cheile lucesc, – deci, nu le pierd din privire. În fine, le ajung, pun mâna pe ele, le găbjesc! Mă liniştesc... Şi aici visul îşi întrerupe filmul.
Mda, – chiar dacă nu sunt un priceput în citirea viselor, – de data aceasta cred că am firul explicaţiei: a fost un vis, aluziv, parabolic, despre încăpăţânare. Cu care, spuneam, poţi să şi câştigi, dar poţi să şi pierzi. Dar, concomitent, a fost şi un vis despre călăuză, călăuzire. Eu, spre ce am fost călăuzit?... Poate, spre acest subiect difuz, de stalker, de Andrei Tarkovski, de Dobrogea şi de Neptun, de... Oricum, poate că a existat, în vis, şi o simbioză, dintre cerbicie şi călăuzire, tenacitate şi îndrumare, dârzenie şi ghidaj... Precum citesc eu a doua parte a visului, în care mă încăpăţânasem să nu scap din ochi cheile şi să le recuperez cu orice preţ! Iar cheia – deschidere înseamnă. După ce eşti călăuzit, ajungi să deschizi. Sau – să ţi se deschidă, cumpănesc eu, mai zicându-mi că nu ar fi rău să revăd filmul lui Tarkovski, „Stalker”-ul... Barem atât, pentru că visul nu-l mai poţi relua. În vecii vecilor. Omului nu-i este dată o cheie de la propria sa visotecă – analogic cu filmoteca zicând, –  unde ar putea să-şi revadă visele preferate. Ca să nu mai vorbim de generala onirotecă a lumii, a cosmosului... Uite acolo Stalkeri, domnii mei!... Unde Tarkovski, probabil, e mecanicul de cinema şef... În acea visotecă a lumii, a cosmosului...

frkccur

txoccq frkccur