Revelația anului 2020 în materie de proză – un an atât de nefericit, inclusiv pentru piața de carte – este romanul Prevestirea al Ioanei Pârvulescu. Această apariție într-un context terifiant, pandemic, ține cumva de miracol. Mai întâi că un roman de Ioana Pârvulescu e mereu un eveniment, un câștig pentru literatura română. Ioana Pârvulescu știe să fie autentică. Și nu e deloc ușor. Prima condiție e să ai o integritate structurală a ființei. Dar așa cum de-a lungul vieții onoarea și sinceritatea îți sunt puse necontenit la încercare, la fel și în scris autenticitatea se învață, se dobândește după nenumărate cazne și „rătăciri”, face parte din secretele meseriei.
Am spus „miracol”, nu exagerez. Prevestirea, prin mesajul său soteriologic, ne oferă o răscumpărare în mijlocul unui dezastru existențial, un antidepresiv literar. E o lectură care te vindecă, te îndeamnă să cobori în propria intimitate, să te întorci la cărțile fundamentale, la autorii esențiali, să recuperezi poveștile care ne-au modelat identitatea.
Fac această mărturisire poate contraindicată unui critic literar. Dar în acest caz nu sunt critic literar. Sunt doar un cititor care nu încetează să se mire în fața unor cărți frumoase, căruia nu îi e teamă să-și exprime admirația. O carte bună te face să uiți de tine, te absoarbe, te duce în miezul incandescent al lumii imaginate de autor, iar calitatea principală a Prevestirii Ioanei Pârvulescu este credibilitatea artistică.
Cum să vorbești despre un profet biblic fără să te simți închistat în cadrele unei epoci obscure (mai mult presupuse), fără să calci pe poteci bătătorite? De ce ai face-o? Nu-ți oferă modernitatea, să zicem, perioada interbelică sau La Belle Époque destule subiecte incitante, savuroase? Ioana Pârvulescu ne-a dăruit câteva romane de acest fel. Dar așa cum cărările Celui de Sus sunt nebănuite, și ficțiunea literară își are pornirile ei ascunse. Pentru autoarea noastră imboldul, cel puțin formal, a fost o iritare declarată în prefața cărții: interlocutorii ei de pe mail, în engleză, i se adresau cu Iona (o reacție a autocorectorului electronic, se pare, căruia nu-i place diftongul, românescul „oa”, și-l schimbă în „o”). Un alt motiv, poate mai adânc decât jocul metamorfozelor onomastice, mărturisit în interviuri, a fost cartea anterioară a Ioanei Pârvulescu, Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (Humanitas, 2018), care i-a determinat opțiunea pentru un aparent neînsemnat profet din Vechiul Testament, Iona, cel înghițit de un pește mare și scăpat cu viață, după 3 zile și 3 nopți de rugăciuni fierbinți adresate lui Dumnezeu, a cărui voință o nesocotise. Reînvierea sa, de fapt o prefigurare a sacrificiului cristic.
Reamintim câteva elemente ale acestei trame mitice, în general cunoscute. Biblia îi consacră doar două pagini, autorii laici, modernii, au fost mai speculativi (Herman Melville, Julian Barnes ș. a.). Iona fusese chemat de Dumnezeu în modul cel mai direct al cuvântului – în romanul Ioanei Pârvulescu se fac dese referiri la vocea care îi răsună în cap, de asemenea, în unele momente, Iona vorbește cu Vocea lui Dumnezeu – să meargă la strălucita cetate Ninive din Asiria (Mesopotamia), pentru a-i prevesti iminenta prăbușire. Speriat de teribila misiune încredințată, Iona va încerca să fugă, îmbarcându-se pe o corabie în Ioppe (Yaffa de azi, în Israel), care pleca în direcție opusă, spre soare-apune, la Tarșiș, oraș pe țărmul Spaniei (azi, în apropiere de orașul Cádiz). Își va plăti cu bani grei îmbarcarea și se va ascunde în cala corabiei, căzând într-un somn adânc. Dar poți fugi de tine însuți? Poți fugi de Dumnezeu?... După mai multe zile de plutire calmă, o furtună înspăimântătoare este pe punctul să scufunde nava. Nicio rugăciune nu reușește să potolească talazurile uriașe. Echipajul trage la sorți pentru a vedea cine a provocat această pedeapsă a proniei divine și sorții cad pe străinul taciturn, care e trezit și adus cu forța pe punte, în mijlocul furtunii. Iona își va recunoaște vina și le va cere marinarilor să-l arunce în mare, ca să scape ei cu viață. Așa au și făcut, cu strângere de inimă. Furtuna se potolește ca prin minune, iar Iona este înghițit de un pește mare sub ochii îngroziți ai tovarășilor săi. Scăpat din burta chitului, prin îngăduința lui Dumnezeu, Iona va merge la Ninive, pentru a-i vesti pieirea. Însă cetatea va fi iertată: locuitorii ei se vor căi pentru desfrâul și fărădelegile în care trăiseră până atunci, conducătorii își vor lepăda podoabele scumpe și veșmintele de preț, vor îmbrăca pânză de sac, de rând cu supușii lor, iar Iona, contrariat de neîndeplinirea profeției sale, se va supăra pe Dumnezeu, care l-a supus în zadar unor chinuri neomenești.
Ce face Ioana Pârvulescu? Ea căptușește schelăria austeră a poveștii biblice cu miros, transpirație, cu eros și moarte, cu adulter și cutezanță, cu priviri piezișe și discursuri vaticinare, cu lacrimi și râsete de copii, cu gelozii și regrete…, cu taina celor spuse și nespuse, ci doar intuite, ca într-un ritual pentru aleși. Adică dă viață mitului, scrie un roman, la fel cum Thomas Mann ne hipnotizează în Iosif și frații săi, sau cum Michel Tour­nier reînvie fascinanta poveste a celor trei magi în Gaspar, Melhior & Baltazar. 
Profetul Iona (fiul lui Amithai) trage din urma lui mai multe personaje (și aici cred că efortul de documentare al autoarei a mers mult mai departe decât textele sacre, întrucât a trebuit să reconstituie spiritul și un decor al epocii, iar ceea ce nu i-a dat biblioteca sau arhiva i-a furnizat imaginația). Cel mai memorabil dintre ele, eclipsându-l, cred, în complexitate chiar și pe protagonist, este Iacob ben Beniamin – unchiul lui Iona –, bătrânul înțelept cu puteri vindecătoare. Lipsit de urmași (în realitate, tocmai el fiind tatăl natural al lui Iona – o revelație târzie), Iacob devine protectorul tânărului profet. Îl va însoți în toate aventurile lui: se va îmbarca pe aceeași corabie spre Tarșiș, oraș unde are o avere pe care voia să i-o lase moștenire lui Iona, dar amenințați de naufragiu, nu va putea să-i împiedice pe marinari să-l arunce în valuri și va contempla, înfricoșat, dispariția profetului rebel între fălcile monstrului. Va pleca mai târziu la Ninive cu Iona-întorsul din morți, dar își va afla el însuși sfârșitul în cetatea proscrisă. Iacob – un personaj cu mult farmec, pe care-l asociez cu Gandalf din Stăpânul inelelor.
După Iacob, ca importanță și acoperire narativă, aș spune, este Elișa – băiatul cerșetor, pe care bătrânul, apreciindu-i istețimea, și-l ia slugă și învățăcel, ca și pe orbul Abiel, prietenul său dotat cu o acuitate a simțurilor și o delicatețe sufletească ieșite din comun. Mama lui Iona, dar și Hannah, femeia iubită, pe care tânărul profet o lasă borțoasă înainte să plece în călătoria lui pe mare. La Ninive îi vom cunoaște, între mulți alții, pe regele Assur-Nirari și pe regina care trebuia să-i nască un moștenitor, ajutată de femeile-moașe povățuite de Iacob, dar mai ales îl vom întâlni pe temutul sfetnic Belus și pe nevastă-sa, Sargina, nepoata regelui, cea care se va îndrăgosti de Iona, vestitorul apocalipsei.
Ioana Pârvulescu reușește să livreze un răspuns ingenios întrebării pe care am formulat-o mai devreme: cum să transpui un mit biblic, scoțându-l din regimul unei reconstituiri/relatări previzibile, cum să ticluiești din el o operă literară? Soluția: angajând niște povestitoare. Romanul e compus dintr-o suită de capitole povestite de femei din stirpea lui Iona – prima fiind chiar fiica sa, Esther. Prilej cu care vom cunoaște genealogia profetului (necesară inițiere, pentru că la început, până te acomodezi cu acest principiu de construcție, identitățile în continuă schimbare ale discursului auctorial derutează). Vocile acestor femei străpung veacurile, preiau și transmit mai departe, ca pe o ștafetă, odată cu inelul de argint cu safir al lui Esther, firul istorisirii: de la mamă la fiică, de la bunică la nepoată. Nu sunt personaje propriu-zise, ci vehicule ale narațiunii, entități exterioare subiectului. Vag schițate: deducem ceva despre caracterul uneia sau alteia dintre povestitoare grație unui comentariu pe care îl fac pe marginea mitului fondator al familiei, sau unui reproș adresat copilei neascultătoare (o viitoare povestitoare la rândul ei!). Tot așa, din aceste mici „ieșiri în decor”, aflăm că nu mai suntem în antichitate, ci deja în Evul Mediu, că din Franța Marchizului de Sade ne-am transportat în interbelic… și tot așa până în secolul XXI, în epoca Internetului și a telefoanelor mobile.
90 de generații ne despart de vremurile profetului înghițit de pește, dacă am socoti câte 3 generații pe secol, spune Ioana Pârvulescu. Urmașii lui Iona, urmașii vechilor patriarhi, trăiesc printre noi, chiar dacă nu-și cunosc strămoșii. Cu toții de fapt venim din primordii, din imemorial. În Prevestirea, mitul lui Iona plutește intact deasupra vremurilor și contextelor. Dincolo de calitatea reconstituirii istorice, de suplețea formulei narative, soliditatea convenției artistice o asigură limbajul, virtuozitatea stilistică a autoarei. Este comoara din adâncuri a acestei cărți. Strălucește la suprafața apelor, dar în realitate e foarte greu s-o atingi, să ajungi la ea. Să afli cuvintele potrivite, să găsești tonul, timbrul adecvat și măsura frazării sugerate de epocă, neabuzând de arhaisme și fără a recurge prea des la neologisme pentru a exprima nuanțe ale vorbirii, e pură acrobație scriitoricească. „O simplețe luxuriantă”, spunea Cătălin Pavel despre calitățile acestei scriituri, la lansarea online a romanului. Iată-l pe Iona în burta chitului:
„Capul îi devenise o peșteră moale. Privire n-avea în ochi, în schimb urechile îi erau pline de auz. Ascultă. Un horcăit continuu și un fel de lovituri înfundate. Din când în când, făpturi sau lucruri cleioase, clisoase se izbeau de el, speriindu-l. Încercă să se scoale, dar se clătină ca un copil care nu știe să meargă și căzu la loc, în genunchi. Ar fi vrut s-o pornească undeva, ca atunci, în burta muntelui, dar nu știa nici unde se află – dacă nu cumva, pesemne și totuși, în lumea morților – și nici încotro s-o ia. Neputincios ca un prizonier legat, lovit mereu de ascuțișuri, de pumni băloși, cu ochii lui fără lumină și urechile fără liniște, cu gândul la cei pe care n-avea să-i mai vadă niciodată, niciodată, bărbatul începu să plângă în hohote mari ca el, înghițind lacrimi sărate, cum era și apa mării în care se înecase fără să moară. Mult mai târziu, când plânsul i-a trecut fără să-i treacă și timpul odată cu lacrimile, după ce dormise fără să simtă odihna, fără gând, fără speranță, fără credință, a început să se roage totuși cu o putere pe care el, care știa ceva despre rugăciune, n-o mai cunoscuse niciodată. Trupul îi devenise atât de greu, de parcă de el s-ar fi agățat Dumnezeu însuși ținând în mână întreaga lume.” (p. 125)
Finalul romanului Ioanei Pârvulescu este datat „02.02.2020”. Trebuia să mai treacă o lună înainte ca viața noastră să se dea peste cap. Mă întreb dacă pandemia care ne-a înghițit nu este tot un monstru trimis să ne pedepsească, dacă nu aveam nevoie și noi, oamenii de azi, aidoma profetului Iona, de o zguduire puternică, pentru a merita o nouă naștere, o aruncare pe țărm. Schimbați, albiți la chip, împuținați la trup, ne vom bucura și noi de un alt început, pe care literatura, prin cele mai bune voci ale ei, ni-l prevestește de pe acum. „Ninive” ar mai putea fi salvată.
_______
Ioana Pârvulescu, Prevestirea. Roman. Editura Humanitas, 2020