Parteneri

Călătorie la capătul literaturii

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Călătorie la capătul literaturii

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 

După roman, Anatol Moraru revine la proză scurtă cu volumul Nu mă tentează (2011), fără a institui un hotar insurmontabil între felul de a scrie roman şi cel de a scrie proză scurtă.
Volumul debutează cu o povestire concepută după formula introductivă, consacrată în romanele curriculare: Ion, Moromeţii ş.a. Aşa cum Liviu Rebreanu începe cu scena horei, iar Marin Preda cu cea a cinei pentru o prezentare spaţio-temporală şi a personajelor, Anatol Moraru ne oferă în prima povestire, A treia odisee, un periplu pe cât de ordinar, pe atât de intelectual, de-a lungul căruia vor fi ilustrate ipostaze ale interminabilei tranziţii basarabene, reluate apoi sub aspecte şi din unghiuri diferite. Noutatea abordării constă în privirea caragialiană adoptată, cu diferenţa că I. L. Caragiale îşi lasă personajele mai mult să se încurce pe cont propriu, pe când autorul basarabean îşi pigmentează discursul cu fel de fel de comentarii şi remarci, care colorează textul într-un veritabil opus intelectual.
Nici odiseea propusă nu este una iniţiatică. Numeralul a treia inculcă din start ideea de déjà vu, de graţie pierdută. Personajul Ieronim Dunăreanu, lector universitar, este un iniţiat şi parcurge mai degrabă un drum invers. Surpriza şi misterul nu au cum să se producă sau nu pot veni de unde ne-am fi aşteptat. În acest sens, povestirea face uz de o tehnică din recuzita postmodernistă.
Anatol Moraru nu inventează un univers epic aparte, original, sofisticat, ci fabulează pe marginea unor banalităţi, pe care doreşte să le recondiţioneze. Proza sa intelectualistă se rezumă la unele strategii narative şi la comentariul auctorial copios. El e în căutare permanentă de limbaj şi de limbaje, dar nu se sinchiseşte nici de deturnarea unor cursuri narative aparent fireşti, bătătorite.
Eroii pe care îi alege şi îi plasează în centrul naraţiunii sunt preponderent intelectuali. Ca şi la Rebreanu, intelectualii nu sunt capabili de mari drame. În plus, aici ei trăiesc în băşcălie, conştienţi de dimensiunea derizorie a spaţiului geografic căruia aparţin. Atunci când transpare aparența unei drame, aceasta se produce în alte medii.
Pe de o parte, autorul Turnătorului de medalii este un adept al autenticităţii – scrie despre o lume pe care o cunoaşte de-a fir a păr. Pe de alta, unda de şoc a intelectualismului iradiant contaminează viaţa simplă cu care intră în contact, obţinându-se un simulacru. În A treia odisee, protagonistul, un universitar, are cele mai obişnuite puseuri. „Ei cum se încumetă funcţionarii UE să ne plaseze în topul celor mai sărace ţări din Europa, când avem atâtea market-uri şi shop-uri pe metru pătrat cât nu le are nici Occidentul consumist?”, gândeşte Dunăreanu. Celelalte personaje: fie intelectuali decăzuţi (Sorinela), fie oameni de profesii non-intelectuale (Valeriu), tind să acceadă, într-un fel, la resorturile mai elevate ale expresiei („Nimic inavuabil”, spune Sorinela, absolventă-corigentă a Filologiei, actualmente vânzătoare de stradă. „Amerizează, Ieronime!”, îl invită Valeriu, fost camarad de armată), încât toate personajele participă la un soi de turnir al inteligenţei.
Anatol Moraru nu este atât un satiric, deşi satira nu lipseşte din povestirile sale, cât un autor care deconspiră laturile groteşti ale lucrurilor şi le tratează cu umor, de o manieră subtilă, aproape amicală.
Proza e invadată de livresc, reflectat mai ales în amestecul de universuri literare eterogene, adeseori ireconciliabile.
Autorul nu abordează o problematică gravă, proprie unui spaţiu al contradicţii­lor multiple, cum este „ţara dintre râuri”, dacă această arie problematică nu afectează materia literaturii. El îşi propune să ne prezinte un spaţiu dominat de Miticii locali. Nici intelectualii săi nu sunt doar nişte distraţi, în conformitate cu o anumită percepţie a lor, ci rodul unei civilizaţii de surogate.
A treia odisee, adică o entitate/identitate lipsită de orice ingenuitate, reprezintă un drum fără miză, cu întâlniri şi evenimente alandala, încât a treia odisee devine o parabolă a Republicii Moldova înseşi. Simţul umorului şi cel al autoironiei sunt singurele repere capabile să te ajute într-o cursă lipsită de reguli.
Autorul încearcă să construiască un univers „pe dos”. Nu avem demonstraţia unei antiutopii, pentru că lipseşte elementul politic, ci doar faţa întoarsă, deformată, a normalităţii, situaţie în care unele personaje se angajează cu tot tupeul, iar altele fac eforturi de supravieţuire.
Intelectualii se evidenţiază printr-o trăsătură  pe care o regăsim în proza rusă: bizareria. Avocatul Iosif Butnaru este somat de împrejurări să achite o notă de plată a unui fost client al său, pe care l-a apărat într-un proces, dintr-un impuls de solidaritate, dintr-o dorinţă nesăbuită de a se erija într-un „defensor al dezmoşteniţilor”. Stelian Hâncu, prefaţatorul unui op universitar al „colegului de la USM” Andrei Mocanu, este invitat de acesta la lansarea volumului, ca să se trezească la coada tuturor vorbitorilor și să le imite, papagalicește, stilul encomiastic.
Majoritatea prozelor sunt lipsite de psihologie şi de detalii revelatorii, care ar converge spre adevărate studii de caz. După lectura acestor schițe rămâi cu proiecţia unor scheme, simple, nepretenţioase, puse în aplicare cu o anume ostentaţie. Autorul urmăreşte clişeul cel mai comun pentru a-şi râde de ceea ce cunoaştem cu toţii. El exploatează reflexul automat până la saturaţie. Uneori teza de bază a textului este anunţată cu aplomb undeva pe la începutul povestirii. De exemplu, El burlador imaginează situaţia unui personaj-narator lăsat de nevastă-sa în favoarea unui prieten comun, Eduard, pe care naratorul îl sună primul şi i se confesează într-un chip tragicomic bine cunoscut. În toiul acestei promiscuităţi, autorul adaugă: „Ce mai, prietenul bun se cunoaşte… dar, de fapt, nu asta e povestea pe care vreau să v-o spun frumos” (p. 38). Ca abia în final să ne divulge, ca într-o operă burlescă renascentistă, rolul lui Eduard.
Proza lui Anatol Moraru pare a se conduce de reţete de „la sindrofii şi la alte întruniri didactice”, în cadrul cărora „guvernează spiritul ludic, e în stihia ei ironia clasică, sunt gustate sugestia şi aluzia fină, apreciate arta calamburului şi comentarii­le inspirate pe marginea evenimentelor şi dramelor sociale, din viaţa cetăţii sau a neamului” (p. 80).
Autorul experimentează naratori variaţi: persoana I vs. persoana a III-a, bărbat vs. femeie. Una dintre cele mai hazlii piese, Eu, eu, ceilalţi, are drept narator o fată, studentă la anul întâi, cu un „background” precar (părinţi divorţaţi cu scandal, mamă plecată în Italia). Scriitorul se amuză povestind cum această studentă îl seduce pe şeful de catedră, care cedează uşor, pentru că nu găseşte alte satisfacţii în învăţământul actual decât sexul. 
Îndrăzneţ, dezinvolt, uneori sclipitor ca în scrierile lui Aureliu Busuioc, Anatol Moraru îşi condimentează scrisul cu întorsături bruşte de situaţie pentru a da impresia aceleiaşi autenticităţi.
Mai constatăm un model: Hanu Ancuţei, detectabil în Tehnica mariajului. Nuvela reprezintă însăilarea unor poveşti pasionale, reproduse de câţiva naratori, chiar dacă se detaşează în fond una. Există şi aici, ca la Sadoveanu, o derulare la limita verosimilităţii, o grămadă de amănunte pentru a menţine neadormită atenţia lectorului. Clasicul e citit, evident, printr-o grilă ludic-parodică nu atât în substanţa relatată, cât mai ales în atitudinea auctorială, net diferită. În final urmează deconstrucţia, demonstrarea iţelor din covor în spiritul postmodernist, deja antologic: „Mă văd nevoit să intervin şi vă spun de ce. De acum încolo, Marcel (eroul tuturor isprăvilor – n. n.) nu va mai avea timp pentru naraţiuni” (p. 99). Carevasăzică, tot ce s-a narat atât de siropos nu a fost decât literatură pură. Viaţa abia acum va urma, dar asta nu mai prezintă niciun interes din simplul motiv că nu e literatură.
Autorul etalează în proză un portret tipizat al rusoaicei, Nataşa-Natalia. Greşeala ar fi să luăm în serios această şarjă, interpretabilă mai degrabă ca un dialog parodico-literar cu un roman de epocă, Rusoaica (1933) lui Gib Mihăescu. Şi la Anatol Moraru imaginea rusoaicei reprezintă rodul unei imaginaţii, peste care s-au suprapus mai mult de jumătate de secol de convieţuire rusească accentuată şi tot atâţia ani de evoluţie literară.
Titlul Nu mă tentează trebuie înţeles într-un sens parabolic, echivoc, jucăuş: arta scrisului înseamnă câtă atracţie tot atâta repulsie. E atractiv jocul inepuizabil al literelor şi repulsive sunt unele consecinţe imprevizibile, pe care ţi le poate aduce activitatea de scriitor.
Anatol Moraru nu pare a fi interesat de poveste, ci de bruierea ei, apelând la trucuri ştiute: schematismul, clişeul, şarja, ludicul, parodia etc. El îmi aminteşte de acea pleiadă de scriitori ruşi din anii ’20 (Zoşcenko, Harms, Ilf şi Petrov), tot aşa cum Republica Moldova seamănă cu Uniunea Sovietică din perioada NEP-ului.
_______________
Anatol Moraru, Nu mă tentează (povestiri), Editura Cartier, 2011