Nu vreau să contrazic pe nimeni, să polemizez cu nimeni. Pur şi simplu e o părere. Eu cred că Brumaru era în esenţa lui un om foarte angoasat, foarte anxios. Asta mi-au spus fotografiile sale, şi din copilărie, şi din adolescenţă, şi de la bătrîneţe, inclusiv cele în care rîde sau pare luminos. Asta mi-au spus şi multe, foarte multe texte. Şi mai era Brumaru dotat şi cu o senzualitate ieşită din comun, care se manifesta în perceperea enormă a toate: natură (sunete, culori, mirosuri, gusturi), natură umană sau divină (femeie, înger etc.), limbă.
Dar Brumaru nu făcea deloc bună casă cu propria angoasă, nu-i plăcea, o alunga. Angoasa era cea care îl obliga să se agaţe cu toate puterile de momentele zglobii sau faste pe care el le exploata la maximum. Clipele acelea de lumină erau încărcate, dilatate, transformate într-un spectacol al bucuriei, în care „parfum, culoare, sunet se-ngînă și-și răspund”. Făcea asta conştient, da, foarte conştient, voluntar: „Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea şi aşa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci şi posibilitatea, ce m-a însoţit de cînd mă ştiu, de-a dilata nesăţios clipele fericite /…/” (text publicat pe facebook, 14 iulie 2014). Dovedea în transformarea anxietăţii în bucurie sau în punerea în mişcare a energiilor sale vitale cu scopul autoprovocării bucuriei aceeaşi îndîrjire, aceeaşi meticulozitate cu care se apleca asupra limbii. Fiindcă în corespondenţa lui Brumaru e de descoperit şi un complex, atent, reflexiv analist al cuvintelor, al limbajului; căuta cu obstinaţie, conştient, cu dramatism chiar, un limbaj numai al său. Iată, ca probă, un fragment dintr-o scrisoare către Lucian Raicu din 13 IX 1980: „Şi-acum îmi reamintesc, îmi reamintesc. E vorba de ’spălarea cuvintelor’. De tentativa, nereuşită, de prin 1970, de-a ’scrie’ o ultimă, finală poezie în care să folosesc toate cuvintele, puse unul lîngă altul, fără articulaţii gramaticale, un fel de testament. Găsisem titlul: Rugăciune. Dar atît. Pare extrem de simplu să iei cuvinte şi să le aşezi cam aşa: dulap crin înger fluture etc... Numai că eu doream prin această enumerare monotonă, interminabilă, să le ’trezesc’, să le dau o nouă ’strălucire!’, totul să pară o rouă ubicuă, nemaipomenit de rotundă şi fragedă pe brusturii vechilor prejudecăţi verbale. O rugă sfîşietoare a cuvintelor către Cuvînt! Vroisem să folosesc cuvintele ’mele’, numai cele ale ’mele’. /…/ Visam, trîntit în şezlong, după amiaza, cu ochii în lumina zidului de cărămidă de la cîţiva metri de mine, ca la o femeie la poezia mea finală!”
Transformarea angoasei omului în bucurie autorul Brumaru o reuşea prin scris. Era un halucinat al scrisului: scrie, scrie, scrie pînă ameţeşti!, mi-a spus odată. Şi asta a făcut şi el, pînă în ultima clipă, martor este facebookul. Scrisul îi îngăduia să prindă clipa fastă, venită natural sau autoprovocată, şi s-o dilate. Scrisul l-a salvat, l-a ajutat să-şi învingă anxietatea şi frica. Şi cum scrisul era în sine o enormă bucurie pentru el, se poate spune că Brumaru e un poet al bucuriei. Un mare poet al bucuriei.