Într-o societate în care cuantificarea a devenit simbolul obiectivității și în care, în plus, eficiența și produc­tivitatea sunt idolii unor culte care au reu­șit să-și creeze ritualuri și comunități – 
și întregi sisteme de „management” al timpului, conceput și el în termenii unei resurse ce trebuie folosită –, am început să utilizăm dispozitive cu un scop aparent neutru: automonitorizarea.
Există aplicații de smartphone care îți numără pașii și îți raportează în fiecare seară numărul lor exact din ziua respectivă. Și poți să verifici tu însuți, oricând. Dacă ți-ai setat, de exemplu, să faci 10.000 de pași pe zi, aplicația te felicită în cazul în care ai reușit să-ți atingi sau depășești „norma”.
Există benzi prinse de încheietură, care îți iau pulsul, îți calculează viteza fugii, traiectoria, durata – și poți să verifici cum a mers o sesiune de alergare într-o zi – și s-o compari cu alte sesiuni. În plus, majoritatea aplicațiilor de acest gen sunt conectate la Internet. Asta înseamnă că poți să împarți cu alți prieteni de pe rețelele de socializare traseul pe care ai fugit, timpul de care ai avut nevoie ca să-l parcurgi și viteza medie. Eventual, poți să adaugi la asta și o fotografie cu fața ta obosită și radios-satisfăcută.
Scopul asumat de promotorii și practicienii „automonitorizării” pare unul nobil sau cel puțin unul interesant: de obicei, măsurarea datelor fiziologice e lăsată în seama medicilor și, în mod normal, recurgem la ei doar când avem o problemă. Dacă ne monitorizăm noi înșine, avem însă mai multe date despre felul în care funcționăm și putem să ne jucăm cu propriile limite: fie să avem grijă să nu o depășim pe cea care marchează funcționarea noastră obișnuită, fie, din contra, să o depășim în mod programat, puțin câte puțin, fără excese, știind mereu ce facem. În același timp, obținem o mărturie „obiectivă” cu privire la noi înșine: sentimentul efortului perceput nu coincide neapărat cu accelerarea pulsului, senzația de oboseală nu reflectă neapărat distanța parcursă (sau timpul petrecut repetând o serie de mișcări) și, cu ajutorul unor dispozitive, putem să știm cu exactitate ce se întâmplă cu noi. Avem „date”.
Această autocuantificare pare să vină dintr-o convingere intensă că datele „obiective” sunt cele mai credibile, și că un dispozitiv măsoară mai exact decât o ființă umană. Și tendința de autocuantificare vine mână în mână cu actualul cult al științei și tehnologiei: ceva există cu adevărat doar dacă e măsurabil, sau dacă se poate găsi un mod de a-l măsura. Respectiv, din însăși practica automonitorizării apare o întrebare pe care, în fond, și-o pun filosofi de tipul lui Michel Henry: care e relația dintre ceea ce putem măsura și ceea ce simțim? Oare nu substituim nejustificat un lucru cu altul atunci când vorbim despre efort în termenii accelerării pulsului, tot așa cum vorbim despre încredere și afecțiune în termenii oxitocinei și dopaminei – ca și cum ceea ce simțim la persoana întâi și ceea ce se poate observa ar fi același lucru? Henry ar spune că ele sunt absolut inconfundabile și ireductibile una la cealaltă.
Volumul Self-Tracking. Empirical and Philosophical Investigations (Automonitorizarea. Cercetări empirice și filosofice) – o culegere de articole semnate de 16 autori, coordonată de cercetătoarea Btihaj Ajana, apărută în 2018 la Editura Palgrave Macmillan, examinează critic o serie de întrebări ce apar în contextul practicilor de automonitorizare mediată tehnologic – pe un ton mult mai puțin virulent decât ar fi făcut-o un Michel Henry, dar cu deschideri spre unele teme neașteptate.
Gama tematică a fenomenelor acoperite în cele opt studii publicate în volum, pornind de la dispozitivele și practicile de automonitorizare, este extrem de largă, dar poate fi grupată în trei categorii mari.
Prima ar fi relația individuală a utilizatorului cu dispozitivul – felul în care aceștia, uneori, par să formeze un întreg organic, felul în care dispozitivul modifică raportarea utilizatorului la propriul trup, noile posibilități pe care i le oferă – dar și noile atitudini față de unele practici deja curente pe care și le cultivă un asemenea utilizator: de exemplu, dacă dispozitivul nu funcționează adecvat, utilizatorul ar putea să-și amâne alergarea de seară, care nu va fi monitorizată până își va repara aparatul.
A doua categorie de tematici vizează modurile de autoprezentare a utilizatorului pe rețelele de socializare unde își împărtășește datele. Prezentându-și, pentru alții, ceea ce a înregistrat cu ajutorul dispozitivelor de automonitorizare, utilizatorul își construiește o imagine acceptabilă pentru comunitatea în care încearcă să se integreze: putem vorbi aici, de exemplu, despre obsesia pentru „a fi în formă”, cultul depășirii de sine, încercarea de a deveni membru al unui grup impersonal difuzând, în acest grup, informația – impersonală și ea, în fond – „cuvenită”, la intervalele „cuvenite”, fără a face abuz (sancționat de comunitatea însăși), trecând sub tăcere eșecurile etc.
Dincolo de aceste două categorii tematice, care explorează mai curând sensul individual și cel social al tehnologiilor de automonitorizare, cu ajutorul unor metode derivate din fenomenologie și analiza discursului, a treia categorie de studii publicate în Self-Tracking… include reflecții critice pe marginea politicilor de confidențialitate, abuzurilor posibile în raport cu datele cu caracter personal, precum posibilitatea de a le folosi, fără acordul explicit al utilizatorului – sau, tocmai, pentru că utilizatorul nu pune mare preț pe niște „simple cifre” – în beneficiul unor părți terțe, de la mari companii la instanțe de judecată, precum și asupra practicii, deja introduse în unele corporații, de obligativitate a automonitorizării de către angajați. În acest sens, dacă a fi mereu observați la locul de muncă ar părea o invadare a intimității, automonitorizarea – cu posibilitatea ca, oricând, superiorii să aibă acces la datele rezultate din ea – este prezentată de adepții ei ca pas „progresist” pentru creșterea productivității și a satisfacției la locul de muncă.
Self-Tracking. Empirical and Philosophical Investigations oferă câteva piste de interpretare a unui fenomen care, aparent, cel puțin pentru generațiile „native digital”, nu trezește întrebări sau suspiciuni. Or, anume reflecția critică asupra obiectelor și practicilor care sunt luate ca fiind de la sine înțelese într-un prezent anume este cea care ne permite să prindem mai exact sensul acestui prezent și să conștientizăm perspectivele – emancipatorii sau îngrijorătoare – pe care le deschide ceva, la prima vedere, atât de obișnuit astăzi ca faptul de a purta asupra ta un dispozitiv care îți înregistrează continuu poziția și starea fiziologică.