Categorii

Parteneri

Asta ești tu pentru mine: o întindere fără sfârșit

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Asta ești tu pentru mine: o întindere fără sfârșit

imaginea utilizatorului Alexandru Tabac

Bernhard Schlink scrie un roman aerisit și limpede, îmbibat cu infuzii poetice („Iubirea noastră e o iubire de pădure și fîneață” [...] pag.67), legat cu o linie narativă precisă, supus unei cronologii fără rupturi majore, garnisit cu referințe culturale clare și expresive, puține personaje, însă bine conturate și extrem de sugestive pentru cadrul istoric, pentru epocile tumultuoase care s-au succedat și au înghițit laolaltă mentalități suicidare, cutume otrăvitoare și false idealuri. Să imaginezi o poveste verosimilă, să creionezi un personaj memorabil (Olga Rinke), să dai viață obsesiilor și avânturilor unei generații (Herbert), să cobori în mijlocul turbionului, să înregistrezi cu o precizie de metronom tribulațiile unor indivizi și privirile lor aruncate asupra lumii, să sondezi psihologia unui gest reținut, dovedesc forța de netăgăduit a literaturii și inepuizabilele resurse ale tămăduirii prin ficțiune. Cartea încearcă să răspundă la eterna și complicata întrebare – cum a fost posibil?
Romanul lui Bernhard Schlink captează această dureroasă trecere prin istorie a Olgăi și lasă prin ea o salvatoare urmă a lucidității și emancipării feminine, a unei conștiințe vii și anticipatorii („Numai că eu înțeleg prea bine vremurile noi. Sînt tot cele vechi, doar că de data asta Germania trebuie să devină și mai mare și are și mai mulți dușmani și trebuie să fie și mai învingătoare” – pag. 288). Existența fictivă a personajului Olga acoperă ultimele două decenii ale secolului XIX și următoarele șapte ale secolului XX sau, altfel spus, creșterea Imperiului German, cele două cataclisme mondiale, și spațiile dintre ele, la fel de efervescente și premonitorii. Sonoritatea slavă a numelui o va însoți întreaga viață ca un călcâi al lui Ahile, ca o vulnerabilitate nerostită. Spaimele și ruminațiile, clipele de reverie și reflecție ale Olgăi sunt cele ale omului modern, prins între mișcările tectonice ale unui secol violent și implacabil, contemplând neputincios, de cele mai multe ori, curgerea evenimentelor. Cu o acțiune întinsă pe o perioadă atât de îndelungată, romanul surprinde dintr-o perspectivă domestică și profund umană, de la firul ierbii, transformări sociale tranșante, răbufnirea antisemitismului, eclozarea nazismului, puseul revanșard al unei națiuni „hipnotizate” de „haina prea mare” ce i-a fost dată să o poarte de pe vremea lui Bismarck.
Romanul ni se înfățișează sub forma unui triptic generos, cele trei capitole sunt construite într-un mod distinct, în primul se face auzită o voce neutră ce relatează cu obiectivitate istoria Olgăi, tinerețea și maturizarea intelectuală și afectivă, în cel de-al doilea vocea narativă capătă particularitățile unui personaj, și-l întrupează astfel pe Ferdinand – naratorul, iar ultimul capitol conține emoționantele și tulburătoarele scrisori ale Olgăi, adresate lui Herbert în anii 1913 – 1914, și câteva de mult mai târziu, scrisori păstrate în mod norocos (și mercantil) într-un anticariat din Tromsø și recuperate după decenii, răvașe ce scot la iveală adevăruri sfâșietoare, îmbătătoare proiecții existențiale și umplu golurile din biografia personajelor și din povestea pe care mintea cititorului încearcă să o completeze și să îi găsească, acolo unde e cazul, explicațiile necesare. Lectura scrisorilor anunță altminteri o delicată schimbare de perspectivă și o reașezare a structurilor poveștii, irump de acolo, cu o franchețe desăvârșită, maternitatea absconsă a eroinei, copilul Eik, viitor membru SS, și alte realități apăsătoare care vin să acopere locurile lăsate intenționat goale. Într-una din scrisori, Olga îi face o confesiune în care coabitează livrescul și proiecțiile de viață campestră, o naturalețe bine dozată („Mi-am propus multe pentru noul an. Vreau un pian și vreau să exersez toate sonatele lui Beethoven. Vreau o bicicletă ca să pot ajunge mai ușor și mai repede lîngă Eik și să pot merge la Tilsit la vreun concert sau la vreo conferință chiar și cînd nu mai sînt trenuri după ce se termină. Pentru amîndouă am nevoie de bani, chiar dacă le iau la mîna a doua, iar Sanne și cu mine vrem să facem marmeladă, pe care s-o vîndă ea în piață la Tilsit. Vreau să țin găini și o capră. Mereu am avut oroare de laptele de capră, nu știu de ce, de curînd l-am încercat pentru prima oară și avea un gust minunat. Vreau să citesc Divina Comedie a lui Dante.” – pag. 236).
Toate cărțile lui Schlink fac trimitere la istoria dureroasă a Germaniei, la trauma Holocaustului, în definitiv la „vina de a fi german”, o obsesie pe care fiecare titlu semnat de scriitor o reia într-un exercițiu de expiere și de asumare curajoasă. Textele lui Schlink o spun explicit, există o vină moștenită, o vină care se transmite neîndoios de la o generație la alta și pe care nu o poți evita și de care nu te poți îndepărta fără să privești înapoi. Acesta e un punct de vedere fundamental diferit de cel al lui Vladimir Bukovski, care în cartea de interviuri Reușești sau mori, având-o drept comiliton pe Doina Jelea, susține la fel de convingător și argumentat contrariul, vina nu e niciodată colectivă, ci individuală, un tânăr ai cărui ascendenți au fost implicați în acțiuni veroase și chiar criminale nu ar trebui să fie culpabilizat și nici să resimtă, ca pe o imensă povară, un trecut pentru care nu este direct responsabil. Iată o dublă raportare la istorie și la vină, o dublă ipostaziere a destinului. Suntem legați de predecesorii noștri prin fire invizibile ce ne țin într-un prizonierat greu de depășit sau ne-am eliberat prin simpla noastră ieșire în lume?
Scriitura lui Schlink e una clasică, așezată, fără acrobații postmoderniste, stilul exersat e cel al austerității fecunde, în niciuna din cărțile sale nu a încercat să impună o tendință narativă revoluționară sau să scrie în genul unui Pynchon, Don DeLillo, să forțeze jocul perspectivelor, să amestece cu nemiluita vocile narative. Și atunci de unde vin succesul incontestabil și priza la un public destul de pretențios și selectiv? Cum reușește să acceadă la mințile cititorilor și să le cucerească, să producă acea încântare greu de definit, acel efluviu admirativ? Să fie prospețimea frazei, autenticitatea construcției personajelor, solemnitatea meditațiilor, introspecțiile răvășitoare, poeticitatea discursului, sinceritatea până la carne un posibil răspuns, o eventuală explicație?
Dincolo de drama marcantă a unui personaj bine individualizat, prins între faliile unor clase sociale, martor al fermentărilor ideologice și trecând peste evidenta intrigă polițistă pe care textul o țese cu încetineală galantă, fundalul istoric, atmosfera epocii, culoarea locală, tendința acaparatoare, insinuarea răului în lume, observația critică („Au mereu pregătite judecăți morale despre trecut și prezent și, cu toate că viața lor e ocrotită și nu îi costă nimic să fie morali, ei se consideră curajoși și se umflă în pene.” – pag. 293) reprezintă marile atuuri ale cărții.
Romanul Olga e totodată un omagiu discret adus rezistenței minoritare, omului care a înțeles cum se ivește răul și care-i sunt mecanismele ce-l întrețin și-l alimentează, e un roman al creșterii și al maturizării unui personaj, al suferinței mute, al debarasării de năluciri vătămătoare, al oglinzii întoarse către sine, al căutării unor răspunsuri cu riscul traumei inevitabile și, poate, al unui început firav de însănătoșire.
_______
Bernhard Schlink, Olga. Roman. Editura Polirom, 2019, 304 pag.