Categorii

Parteneri

Arta retorică ai învăţat-o de la Omar (Teo Chiriac, Sufletul meu de până la big bang)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Arta retorică ai învăţat-o de la Omar (Teo Chiriac, Sufletul meu de până la big bang)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Există o continuitate în poezia lui Teo Chiriac, vizibilă îndeosebi în ultimele plachete de versuri (de la Critica iraţiunii pure, 1996), când autorul îşi creează o sferă poetică proprie, pe care o rafinează de la un volum la altul. Recursul la sacralitate, înţeleasă ca domeniu ce îşi extinde hotarele şi exprimată cu destulă tărie în Monstrul sacru (2009), este reluat în cel mai recent volum, Sufletul meu de până la big bang, cu noi argumente excerptate din ceea ce invocă în permanenţă a fi spiritualitatea lumii. Poetul pare a acredita ideea că ar exista o noosferă în care s-ar concentra frumuseţea universală, faptele şi gândurile bune. În acest demers al său poetul e în căutarea unui limbaj atemporal şi totodată universal valabil simili pietrei filozofale sau elixirului alchimic.
Aşa cum limbajul postmodernist se sincronizează cu toată poezia, Teo Chiriac încearcă să altoiască problematica literară actuală pe un portaltoi situat într-un trecut ales de poet ca epocă de aur, paradis dispărut şi readus doar prin forţa artei. Nu este vorba de un paseism în genul lui Eminescu promovat în Epigonii sau în alte poeme. 
Volumul se deschide cu un motto biblic. Versetele, pline de poezie (e ştiut câtă poezie se conţine în Biblie), sunt scrise chiar sub forma unor versuri din ziua de azi. Cu mult înainte de Mallarmé sau Borges, este pomenită aici acea carte nepieritoare a lumii. Dar mai presus de sus autorul exprimă dorinţa ca, prin vorbele „săpate cu un priboi/ de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie”, să se absoarbă aburii poeziei perene. 
Pe lângă motto, cartea mai conţine un poem liminar, scos în afara celor trei cicluri. Poemul este conceput sub forma unei opere medievale. În general, pentru creaţia poetică a lui Teo Chiriac din această perioadă sunt caracteristice reluarea şi resemnificarea unor modele vechi istorice, pentru că ele i se par mai adecvate modului său de a concepe discursul poetic. Însuşi Eminescu era fascinat de aceste modele arhaice, de aceea Eminescu – de exemplu, atunci când poetul nostru are nevoie să sonorizeze nişte opoziţii emfatice – nu poate fi ocolit într-o poezie axată pe ancestral, ideaţie, esenţă. În acest text, poetul formulează un acord cu cititorul, descris în varii ipostaze: de la cititorul stăpânitor la cel non-existent. Limbajul la care face apel este eminamente neoromantic. Termeni precum „geniu”, „demon”, „stoic”, „cinic” sunt aduşi în aria locală, „pe malul râului Bâc”. Poemul conţine elemente certe de artă poetică, încercând să ne ofere o „reţetă” a sacralităţii care devine poezie. Astfel, scrierea poemului în numele sacralităţii reprezintă o dramă sângeroasă, pe care poetul o redă în stilul filmelor lui Tarantino: „Vezi? Acum sângele din jurul gurii mele/ se face lac iar lacul creşte făcând vălurele/ Acum din inimă-mi curg uimitoare cuvinte/ ce pot impresiona orice ochi orice minte”.
Spre sfârşitul poemului intertextualitatea se desface asemenea unui evantai. Bunăoară, Paradisul şi Infernul lui Dante („cele trei lumi danteşti”): „Cei ce vor spune cele mai frumoase poezii/ vor trăi mai departe în pace în lumină şi bucurii/ iar cei ce n-au deschis toată viaţa o carte/ vor coborî ruşinaţi de pe scenă în moarte…”; Evanghelia: „de aceea în astă-seară – eu voi muri primul/ ca mâine – tu să-nviezi cel dintâi”; Vieru şi Arghezi: „Cititorule drag,/ dacă vrei să facem legământ după moarte –/ eu jur pe cuvântul meu! Jur pe această carte!” Marile cărţi şi marii autori sunt aduşi drept martori în faţa cititorului culpabilizat. 
Volumul este împărţit în trei părţi (în conformitate cu Sfânta Treime sau triada lui Hegel): Vechiul Sentiment, Noul Sentiment, Theosis. Ciclurile poetice denotă mai degrabă propensiunea pentru ordine, geometrie şi ierarhie decât vreo idee demonstrabilă. Noul Sentiment se deosebeşte de Vechiul Sentiment printr-o adaptare permanentă a tematicii mitico-religioase la fondul şi formele contemporane. Theosis se evidenţiază în general printr-o problematică mai acută. Aici unele fapte istorice româneşti sau locale sunt incizate: Istoria unui stop cardiac, Aiud – Chişinău – Vorkuta, Pastel de iarnă ş.a.
Chiar dacă ştim că frăgezimea primordială nu poate fi atinsă, poetul întreprinde o călătorie iniţiatică, care să ilustreze că istoria nu trebuie uitată, ci trăită și reinventată iar şi iar. Prezentul poate fi redat, ne asigură autorul, şi sub forma unei călătorii îndărăt, prin secole şi epoci. Miturile sunt răscolite pentru a ne privi în ele ca în nişte oglinzi. În această resetare continuă poetul adoptă de regulă un limbaj ceremonios, al incantaţiei şi jelaniei.  
Fiecare poem constituie un mit, de aceea autorul are nevoie de mai mult spaţiu pentru textul său. Dacă nu e mit, atunci e imn. Astfel, poezia imnică este resuscitată, imprimându-i-se valenţe religioase. Eul liric este cel cuprins de beznă, aşteptând „crinul înflorit” cu o „roză vie în mână”. Poemele sunt drapate cu astfel de simboluri aduse din timpurile imemoriale. 
Geometria poate fi urmărită şi în interiorul poemului: „Cei care se uitau la stânga îi vedeau pe cei care se uitau la dreapta” (Exerciţii de zâmbet); „când sufletul coboară când trupul se înalţă” (Cântec de stea); „Prietenii din dreapta mea/ se ceartă cu prietenii din stânga mea” (Noii apostoli). 
Privită sub aspectul marilor elanuri expresioniste, poezia lui Teo Chiriac nu poate să nu fie raportată la Blaga: „O, mă trezesc uneori în lumea tuturor lumilor/ în timp ce în câmp răsare soarele/ tuturor sorilor!…” (Mirări), iar abstractizarea limbajului – la Stănescu: „în timp ce Omul-fantă vine/ de mai departe de dincolo – Omul lăuntric vine de dincoace/ şi de mai aproape de dincoace” (Omul lăuntric). 
Mesajul pe care îl transmite poetul este că ceea ce a trecut nu este neapărat inactual, că simbolurile trecutului îşi pot recăpăta strălucirea. Şi poemele, începând cu vocabularul şi terminând cu metaforele şi simbolurile, sunt puse în slujba reinventării. În acest sens, volumul reprezintă un proiect unitar. 
Poemul Sufletul meu de până la big bang, care închide cartea, este de fapt un requiem. Aşadar, pe lângă imn, autorul solicită elegia. Poemul conține o idee centrală, în jurul căreia se ţese – ca să folosim un termen al lui Barthes – materia propriu-zisă a poemului: „Suflete al meu, Suflete al meu,/ tu ai dus o viaţă în sărăcie şi părăsiri/ ca să poţi renunţa mai uşor/ la tot ce e greu şi împovărător/ acum când va trebui să te ridici să te ridici la ceruri”.
Într-un chip foarte asemănător se încheie Aiud – Chişinău – Vorkuta: „Lângă zidul cu geamul zăbrelit/ o păpuşă se leagănă ca frunza în vânt/ Din trupul vermiform sufletul iese şi se ridică la cer/ trăgând după el puşcăria carcera/ cuşca de fier”.
Ajuns la deplină maturitate, ingredientele poeziei lui Teo Chiriac – sentimental şi cerebral, postmodernism şi palimpsest medieval, sinceritate şi mască, mit şi religios, ludic şi grav – se înfăţişează în toată plenitudinea lor. 
_______
 Teo Chiriac, Sufletul meu de până la big bang, Editura ARC, Chişinău, 2016