L-am auzit odată pe un prieten poet referindu-se ironic la alt poet pe următorul temei: „Eh, el scrie despre teme mari, viaţa, moartea, sufletul...”. Dacă ar fi spus că scrie prost despre asemenea teme, poate nu aş fi fost atît de surprinsă şi n-aş fi rămas pe moment fără replică. Abia după aceea mi-a venit în minte răspunsul potrivit: dar ce nu e temă mare? Poate beţia, plictisul, disperarea, iubirea, ura, gelozia, bătrîneţea, singurătatea, lenea, sexul, războiul? Şi ce mai rămîne pe dinafară cînd multe alte teme „minore” devin majore sub mîna unor mari scriitori: nasul, mantaua, scaunele, toba, prăvăliile, bucătăria, trenul, mărarul, tot felul de copaci, de flori şi de fructe, noaptea, soarele, luna, muntele, marea, lacul, oceanul etc., etc.?!
După moartea mamei ei – moarte cauzată de Alzheimer –, o prietenă a găsit nişte caiete pe care bolnava îşi notase în repetate rînduri, în fazele de luciditate, numele său, al soţului şi al copiilor, datele lor de naştere, cuvinte din Biblie sau de toate zilele cu explicaţia fiecăruia... Cîteodată, mă gîndesc: nu cumva poetul, unul din eurile veşnic în alertă ale lumii noastre din ce în ce mai amnezice, face la fel? Adică nu cumva el scrie ca să nu fie uitate viaţa cea vie şi adevărata semnificaţie a celor ce-o fac vie? Ca să nu fie uitate frumuseţea şi urîciunea, blîndeţea ori atrocitatea şi toate cîte dau identitatea acestei lumi?
Îmi pare un abuz sau măcar o limitare să asociezi obligatoriu şi înainte de orice altceva poezia cu frumuseţea. Mi se pare mult mai adecvată asocierea ei cu „seminţele adevărului” (Descartes).
Fără artă lumea ar fi monstruoasă, mi-am zis demult. Apoi, imediat m-am suspectat că atunci cînd spun cuvîntul artă mă gîndesc, desigur, la poezie, muzică, pictură etc. Or, artă e şi un pahar cu apă uitat pe pervaz în bătaia luminii; şi un tufiş negru pe fondul zăpezii; şi crenguţa de salcîm cu frunzele dispuse atît de simetric; şi o mînă odihnindu-se pe genunchi ori raza de soare care scoate brusc din anonimat colţul unui zid... Fiindcă arta autentică nu e doar frumuseţe, cum se spune de veacuri, cît mai ales adevăr şi expresivitate, inclusiv a naturii.
Pentru cei care n-au ochi s-o vadă, opera de artă nu există nici dacă e o capodoperă recunoscută de alţii. În timp ce pentru cei dotaţi cu un plus de sensibilitate şi reflexivitate există pînă şi în forme cotidiene, modeste, la îndemîna oricui. Iar dacă ea îi „obligă” s-o vadă, atunci e clar că forţa sa – născută de mintea omului şi de geniul naturii – e mare. „Frumuseţea va salva lumea”? Dar de ce la timpul viitor? Zi de zi viaţa noastră e salvată de expresivitatea, frumuseţea şi seminţele adevărului din cele ce ne înconjoară...