Categorii

Parteneri

Arta biografiei istorice (Stefan Lemny, Emmanuel Le Roy Ladurie: une vie face à l’histoire)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Arta biografiei istorice (Stefan Lemny, Emmanuel Le Roy Ladurie: une vie face à l’histoire)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Dintre biografiile și autobiografiile („ego-istoriile”) de istorici pe care le-am citit în ultimii ani, aceea a lui Emmanuel Le Roy Ladurie, semnată de Ștefan Lemny, este printre cele mai spectaculoase. Meritul este al biografului (voi arăta îndată de ce), dar și al marelui istoric însuși, care i-a pus la dispoziție lui Ștefan Lemny toate sursele posibile pentru a-i facilita o reconstituire cît mai amplă a vieții și operei sale. Cînd spun că biografia lui Le Roy Ladurie este „spectaculoasă”, chiar asta înțeleg: o citești ca și cum ai asista la desfășurarea ei scenică sau cinematografică, cu beneficiul suplimentar (datorat naratorului ei) al unei complexități ieșite din comun.
Pentru cititorii mai tineri trebuie spus că Emmanuel Le Roy Ladurie este unul din cei mai importanți istorici ai celebrei școli istoriografice de la „Annales” din jurul revistei omonime („Annales d’Histoire Économique et Sociale”), înființată în 1929 la Strasbourg de Marc Bloch și Lucien Febvre (publicația apare și astăzi, după mai multe schimbări de nume). Împreună cu Pierre Chaunu, Jacques Le Goff și Marc Ferro, Le Roy Ladurie face parte din a treia generație a școlii, alături de ceva mai tinerii André Burguière și Jacques Revel. Fiecare dintre ei a schimbat prin ceva modul de a scrie istoria. Cel dintîi (Chaunu) a inventat „istoria serială”. Al doilea a descoperit universul de o bogăție extraordinară al imaginarului medieval. Interesat de istoria contemporană și istoriografie, Ferro a impus tema raportului dintre istorie și cinema. Burguière poate fi considerat unul dintre „părinții fondatori” ai antropologiei istorice, în timp ce lui Jacques Revel, specialist în istoria culturală și socială a Europei moderne, i se datorează introducerea în Franța a „micro-istoriei” italiene, teoretizată dincolo de Alpi de Carlo Ginzburg.
Emmanuel Le Roy Ladurie este fondatorul istoriei climatului. Publicată în 1967, la un an după teza de doctorat dedicată țăranilor din Languedoc (1966), al cărei complement fusese, a doua sa carte, Histoire du climat depuis l’an mil, a marcat, prin noutatea ei, o dată memorabilă în istoriografia epocii. Considerată de Pierre Chaunu drept „revoluționară”, ea l-a consacrat pe Ladurie ca membru cu drepturi depline în elita istoriografică franceză și în echipa de la „Annales”, în care a intrat chiar în anul respectiv.
Pînă atunci, Ladurie urmase parcursul formativ al majorității colegilor săi de generație: școala primară și gimnaziul în regiunea natală (Normandia, la Caen), studii liceale și universitare pariziene (la prestigiosul „Henri IV” și la nu mai puțin celebra École Normale Supérieure, pe unde a trecut crema intelectualității franceze), urmate de „canonicul” stagiu profesoral în provincie (la Montpellier, unde Le Roy Ladurie a rămas ca profesor și asistent la Universitate din 1953 pînă în 1963, cînd a revenit la Paris).
categorii/coala-poten-rii-misterului-philippe-sollers-l-cole-du-myst-reSimpatiile politice au fost, pînă la un punct, de asemenea, identice cu ale confraților săi. Aidoma lor, Le Roy Ladurie a început prin a fi un ardent militant comunist și un lider sindical la fel de activ, virînd după 1956 spre troțkism și maoism, cînd devenise clar ce fel de regim era cel sovietic. Prima opțiune a fost explicată mai tîrziu de istoricul însuși ca un act de sfidare față de tradiția conservatoare a familiei, ai cărei înaintași – catolici și pro-monarhiști – fuseseră mici proprietari rurali, înainte de a se converti la viața urbană, „îmburghezindu-se”. „Gena” politică a părinților și strămoșilor pare a fi fost, totuși, mai puternică decît simpatiile de tinerețe, pentru că Ladurie s-a distanțat, pînă la urmă, de orice formă de stîngism, îndreptîndu-și simpatiile spre centru-dreapta, dar fără a se mai angaja politic. Acest lucru nu l-a împiedicat totuși să se implice, ori de cîte ori a fost nevoie, în favoarea libertății de expresie și a celor persecutați de regimurile comuniste și dictatoriale latino-americane, fie că este vorba de disidenții sovietici, de „Solidaritatea” poloneză, de refugiații vietnamezi sau de democrații argentinieni. La fel, antisemitismul, rasismul și xenofobia au aflat în el un inamic ireductibil. Pînă astăzi, istoricul a rămas un democrat de centru, ceea ce i-a atras, ocazional, bunăvoința atît a „dreptei” republicane, cît și a socialiștilor, nu fără urmări asupra carierei sale administrative.
Marile realizări ale lui Emmanuel Le Roy Ladurie sînt însă academice și științifice. Nici în această privință nu există vreo diferență între biografia sa și a colegilor de generație sau mai tineri. Cercetător, apoi director de cercetări la faimoasa École pratique des hautes études (secțiunea a 6-a) – devenită ulterior École pratique des hautes études en sciences sociales –, Ladurie a devenit, în 1969, profesor la Universitate (Paris VII), fiind ales și la Collège de France (1973), unde s-a aflat în ilustra companie a lui Georges Duby (care i-a susținut intens candidatura), François Furet (un prieten de lungă dată), Maurice Agulhon, Roland Barthes, Gérard Genette, Pierre Bourdieu, Marc Fumarolli și, bineînțeles, Michel Foucault. Concomitent, istoricul a continuat să scrie (intens), să conferențieze (inclusiv în universitățile americane, unde a transplantat „noua istorie” franceză), să apară în emisiuni televizate, asumîndu-și și importante responsabilități administrative (ca aceea de la Bibliothèque Nationale – devenită BnF –, pe care a dirijat-o între 1987 și 1994). Din tot ce a scris în această perioadă de activitate debordantă, monografia dedicată satului medieval Montaillou (1294-1324) a fost, indiscutabil, cea mai reușită. Publicată în 1975, ea a făcut din Le Roy Ladurie o celebritate nu numai națională. Tirajele volumului continuă și astăzi, Montaillou fiind cea mai bine vîndută carte de istorie din deceniile postbelice.
Rezumatul bio-bibliografic de mai sus este de departe insuficient pentru a ne da seama de intensitatea și bogăția unei activități intelectuale care continuă și astăzi, cînd istoricul a împlinit 90 de ani. Pentru a-i surprinde dimensiunile stupefiante, lectura cărții lui Ștefan Lemny este indispensabilă. Autorul biografiei a citit, atent, o masă literalmente enormă de documente (în primul rînd, corespondența istoricului, dar și articole de ziar, fonduri de arhivă etc.), din care a extras – cum scrie el – „faptele semnificative”. A avut norocul că, spre deosebire de Freud, care și-a distrus cea mai mare parte a arhivei personale (pentru a face imposibilă orice operațiune biografică, pe care o detesta), Le Roy Ladurie a păstrat „fiecare petic de hîrtie” – ceea ce i-a permis lui Ștefan Lemny să-i reconstituie viața aproape pînă în cele mai mici detalii. Cronologică și tematică, această reconstituire privește, îndeosebi, cariera academică și opera științifică a istoricului francez. Acestora li se adaugă un capitol despre angajamentul său civic și altul, referitor la activitatea în fruntea Bibliotecii Naționale. Viața privată este, în mod firesc, ocolită. Principiul director al firului narativ al cărții este situarea în context. Ștefan Lemny nu a refăcut viața lui Ladurie aidoma unui documentarist conștiincios, punînd cap la cap toate informațiile despre eroul său. Dimpotrivă, ca un istoric adevărat cum este, el a corelat mereu biografia personajului său cu ambianța politică și culturală de moment, cu stările de spirit dominante într-o perioadă sau alta, ajutîndu-l pe cititor să înțeleagă mai bine opțiunile și parcursul formativ al celui evocat. Acest procedeu, care respectă scrupulos concepția unei biografii istorice în chiar spiritul Școlii de la „Annales”, l-a obligat pe Ștefan Lemny să citească enorm „pe lîngă”, adică să parcurgă și o impresionantă bibliografie secundară, fără legătură directă cu subiectul, cu rezultatul unei restituții bio-bibliografice absolut comprehensive. Ceea ce el a citit însă cu cea mai mare atenție au fost cărțile și studiile istoricului francez. Cred că pe toate. Așa se explică încă o particularitate deosebită a acestei biografii: finețea cu care Ștefan Lemny analizează fiecare text al lui Ladurie. Comentariile sale sînt tot atîtea micro-recenzii aplicate, care probează nu numai o cunoaștere impecabilă a operei istoricului francez, dar și capacitatea de a o interpreta pătrunzător.
Un ultim lucru se mai cuvine remarcat. A scrie despre personalități în viață este, întotdeauna, delicat. Biograful trebuie să știe să mențină echilibrul între „encomium” și critică. Ștefan Lemny reușește exemplar și acest lucru: biografia lui nu este nici hagiografică, nici severă. Totuși, autorul nu-și cruță eroul de unele critici, dar forma lor – invariabil elegantă – este aceea a întrebărilor retorice.
Dacă viața lui Emmanuel Le Roy Ladurie merita să fie povestită ca una exemplară pentru tinerele generații de istorici, aceasta este cartea de care avea nevoie. O carte pe măsura ei.
_______
Stefan Lemny, Emmanuel Le Roy Ladurie: une vie face à l’histoire. Paris, Hermann Éditeurs, 2018
Simpatiile politice au fost, pînă la un punct, de asemenea, identice cu ale confraților săi. Aidoma lor, Le Roy Ladurie a început prin a fi un ardent militant comunist și un lider sindical la fel de activ, virînd după 1956 spre troțkism și maoism, cînd devenise clar ce fel de regim era cel sovietic. Prima opțiune a fost explicată mai tîrziu de istoricul însuși ca un act de sfidare față de tradiția conservatoare a familiei, ai cărei înaintași – catolici și pro-monarhiști – fuseseră mici proprietari rurali, înainte de a se converti la viața urbană, „îmburghezindu-se”. „Gena” politică a părinților și strămoșilor pare a fi fost, totuși, mai puternică decît simpatiile de tinerețe, pentru că Ladurie s-a distanțat, pînă la urmă, de orice formă de stîngism, îndreptîndu-și simpatiile spre centru-dreapta, dar fără a se mai angaja politic. Acest lucru nu l-a împiedicat totuși să se implice, ori de cîte ori a fost nevoie, în favoarea libertății de expresie și a celor persecutați de regimurile comuniste și dictatoriale latino-americane, fie că este vorba de disidenții sovietici, de „Solidaritatea” poloneză, de refugiații vietnamezi sau de democrații argentinieni. La fel, antisemitismul, rasismul și xenofobia au aflat în el un inamic ireductibil. Pînă astăzi, istoricul a rămas un democrat de centru, ceea ce i-a atras, ocazional, bunăvoința atît a „dreptei” republicane, cît și a socialiștilor, nu fără urmări asupra carierei sale administrative.
Marile realizări ale lui Emmanuel Le Roy Ladurie sînt însă academice și științifice. Nici în această privință nu există vreo diferență între biografia sa și a colegilor de generație sau mai tineri. Cercetător, apoi director de cercetări la faimoasa École pratique des hautes études (secțiunea a 6-a) – devenită ulterior École pratique des hautes études en sciences sociales –, Ladurie a devenit, în 1969, profesor la Universitate (Paris VII), fiind ales și la Collège de France (1973), unde s-a aflat în ilustra companie a lui Georges Duby (care i-a susținut intens candidatura), François Furet (un prieten de lungă dată), Maurice Agulhon, Roland Barthes, Gérard Genette, Pierre Bourdieu, Marc Fumarolli și, bineînțeles, Michel Foucault. Concomitent, istoricul a continuat să scrie (intens), să conferențieze (inclusiv în universitățile americane, unde a transplantat „noua istorie” franceză), să apară în emisiuni televizate, asumîndu-și și importante responsabilități administrative (ca aceea de la Bibliothèque Nationale – devenită BnF –, pe care a dirijat-o între 1987 și 1994). Din tot ce a scris în această perioadă de activitate debordantă, monografia dedicată satului medieval Montaillou (1294-1324) a fost, indiscutabil, cea mai reușită. Publicată în 1975, ea a făcut din Le Roy Ladurie o celebritate nu numai națională. Tirajele volumului continuă și astăzi, Montaillou fiind cea mai bine vîndută carte de istorie din deceniile postbelice.
Rezumatul bio-bibliografic de mai sus este de departe insuficient pentru a ne da seama de intensitatea și bogăția unei activități intelectuale care continuă și astăzi, cînd istoricul a împlinit 90 de ani. Pentru a-i surprinde dimensiunile stupefiante, lectura cărții lui Ștefan Lemny este indispensabilă. Autorul biografiei a citit, atent, o masă literalmente enormă de documente (în primul rînd, corespondența istoricului, dar și articole de ziar, fonduri de arhivă etc.), din care a extras – cum scrie el – „faptele semnificative”. A avut norocul că, spre deosebire de Freud, care și-a distrus cea mai mare parte a arhivei personale (pentru a face imposibilă orice operațiune biografică, pe care o detesta), Le Roy Ladurie a păstrat „fiecare petic de hîrtie” – ceea ce i-a permis lui Ștefan Lemny să-i reconstituie viața aproape pînă în cele mai mici detalii. Cronologică și tematică, această reconstituire privește, îndeosebi, cariera academică și opera științifică a istoricului francez. Acestora li se adaugă un capitol despre angajamentul său civic și altul, referitor la activitatea în fruntea Bibliotecii Naționale. Viața privată este, în mod firesc, ocolită. Principiul director al firului narativ al cărții este situarea în context. Ștefan Lemny nu a refăcut viața lui Ladurie aidoma unui documentarist conștiincios, punînd cap la cap toate informațiile despre eroul său. Dimpotrivă, ca un istoric adevărat cum este, el a corelat mereu biografia personajului său cu ambianța politică și culturală de moment, cu stările de spirit dominante într-o perioadă sau alta, ajutîndu-l pe cititor să înțeleagă mai bine opțiunile și parcursul formativ al celui evocat. Acest procedeu, care respectă scrupulos concepția unei biografii istorice în chiar spiritul Școlii de la „Annales”, l-a obligat pe Ștefan Lemny să citească enorm „pe lîngă”, adică să parcurgă și o impresionantă bibliografie secundară, fără legătură directă cu subiectul, cu rezultatul unei restituții bio-bibliografice absolut comprehensive. Ceea ce el a citit însă cu cea mai mare atenție au fost cărțile și studiile istoricului francez. Cred că pe toate. Așa se explică încă o particularitate deosebită a acestei biografii: finețea cu care Ștefan Lemny analizează fiecare text al lui Ladurie. Comentariile sale sînt tot atîtea micro-recenzii aplicate, care probează nu numai o cunoaștere impecabilă a operei istoricului francez, dar și capacitatea de a o interpreta pătrunzător.
Un ultim lucru se mai cuvine remarcat. A scrie despre personalități în viață este, întotdeauna, delicat. Biograful trebuie să știe să mențină echilibrul între „encomium” și critică. Ștefan Lemny reușește exemplar și acest lucru: biografia lui nu este nici hagiografică, nici severă. Totuși, autorul nu-și cruță eroul de unele critici, dar forma lor – invariabil elegantă – este aceea a întrebărilor retorice.
Dacă viața lui Emmanuel Le Roy Ladurie merita să fie povestită ca una exemplară pentru tinerele generații de istorici, aceasta este cartea de care avea nevoie. O carte pe măsura ei.
_______
Stefan Lemny, Emmanuel Le Roy Ladurie: une vie face à l’histoire. Paris, Hermann Éditeurs, 2018