„Țara moartă” și (re)descoperirea unor limite ale (in)umanului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Țara moartă” și (re)descoperirea unor limite ale (in)umanului

După succesul filmelor Aferim! (2015) și Inimi cicatrizate (2016), Țara moartă, producția din 2017 a lui Radu Jude, confirmă că separarea dintre filmul documentar și cel artistic e o convenție care poate fi depășită. De această dată, cineastul oferă o imagine – dură și revelatoare – a situației politice și sociale a României anilor 1937-1946 și, în special, a condiției evreilor din țară. 
Compoziția cinematografică e de o simplitate rarisimă și provocatoare, încât, la o receptare pripită, regizorul ar putea fi acuzat – pe nedrept – că oferă numai produsul unei munci de compilație, fără o adevărată contribuție creativă. Mai exact, imaginile din Țara moartă se reduc la o serie de poze realizate de Costică Acsinte, fotograf care, în 1930, a deschis un studio în Slobozia. Neluând în considerare ordinea cronologică și câteva corespondențe – discrete ori evidente, în acord sau în contrast – cu fundalul sonor, nu e ușor (și, probabil, nici necesar) să motivăm succesiunea fotografiilor, care, în majoritatea lor, înfățișează oameni de toate vârstele în ipostaze cotidiene. Pe măsură ce imaginile sunt derulate – cu tranziții simple, directe –, spectatorul aude secvențe radiofonice de epocă și pasaje din Jurnalul lui Emil Dorian (medic român de origine semită) în lectura lui Jude. De aici subtitlul Fragmente de vieți paralele.
Strategia de „retragere” a regizorului poate părea neinspirată doar la o privire superficială. Altfel, metoda riscantă, dar asumată cu atenție de Radu Jude, face ca Țara moartă să fie un film sensibilizant și polemic fără ostentație. Pelicula suprimă distanța de la perioada evocată până în zilele noastre; în locul unei revizitări afectate de stereotipiile gândirii contemporane – fie ea tributară „corectitudinii politice” sau opusă acesteia –, documentarul te propulsează direct în atmosfera tensionată a deceniului care începe cu faza autoritară a domniei lui Carol al II-lea și se-ncheie cu moartea lui Ion Antonescu. În lumina însemnărilor din Jurnalul medicului Dorian, antisemitismul nu mai are cum să fie doar un termen din jargonul istoric, ci capătă o identitate (insuportabil de) concretă, nuanțată într-un crescendo sinistru. Cât de clară e imaginea pe care v-o provoacă acest cuvânt, antisemitism?
Oameni care își pierd locul de muncă din cauza etniei. Oameni cărora – din același motiv – le sunt confiscate proprietățile și sunt constrânși să se mute la periferie. Oameni cărora li se interzice să iasă din casă în zilele de duminică. Oameni îngropați de vii, cu excepția capetelor, apoi mitraliați. Oameni forțați să bea benzină cu sare. Oameni arși cu benzină. Oameni cărora li se bat cruci pe spate, apoi li se toarnă sare pe rănile deschise. Oameni deportați, înghesuiți în vagoane de tren, nevoiți să-și bea transpirația și urina. ...Sunt imagini cu care e aproape imposibil să nu rămâi după Jurnalul lui Dorian. Iar lectura lui Jude – pe un ton calm, aproape impersonal – te face să empatizezi cu diaristul și să remarci unele trăsături – surprinzătoare – ale scrierii lui. Sunt imagini după care mi-am spus – fără patetism, fără să insinuez o sentință și nicidecum de pe poziția unui mizantrop – că am întâlnit cuvântul inuman doar în contexte care implică oameni. Tot aici, cum să nu-ți amintești, cu amărăciune, următoarele cuvinte rostite de Stalin?!: „Moartea unui om e o tragedie. Moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistică.”
Pe fondul acestei afirmații cinice, importanța fotografiilor valorificate de Jude în documentarul său e cât se poate de limpede. Prezența lor funcționează în antiteză cu o „fatalitate a istoriei”, care poate fi exprimată pe baza unei distincții folosite de Lucian Boia: spre deosebire de Istorie (efectivă, totală), istoria (discurs pornind de la cea dintâi) face în general abstracție de experiența majorității oamenilor („simpli”, în cele din urmă uitați) sau expediază viețile acestora în date și sinteze peste care cineva poate trece repede cu privirea, când nu le trece, pur și simplu, cu vederea. Or, pe lângă intelectualii și oamenii politici ale căror nume ne vin repede în minte când ne gândim la România celui de-al Doilea Război Mondial, Țara moartă pune în prim-plan oameni „obișnuiți”, necunoscuți: soldați, familii numeroase cu prunci desculți, copii înarmați, copii care fac salutul legionar, însă și gospodari aparent liniștiți, cupluri de îndrăgostiți, domnișoare languroase, femei „rubensiene” pe plajă. Scenele reflectând mici – dar și mari – experiențe care nu au putut fi confiscate de război contrabalansează cronica tulburătoare a lui Emil Dorian (cu referințele ei la momente-cheie în evoluția politică națională și internațională), asigurând echilibrul viziunii propuse de Radu Jude. 
Forța filmului crește inclusiv grație contrastului dintre tonul Jurnalului și cel al știrilor din epocă. Permanent în pericol, Dorian reușește să rămână un observator lucid în neliniștea lui, pe care o sublimează într-o scriitură concisă, percutantă, uneori calofilă (cu un control surprinzător al acestei ultime tendințe, având în vedere că autorul e medic), în fine amintind de autenticismul camilpetrescian. Deși fără o intenție literară explicită, fragmentele citite de Jude sugerează că  Jurnalul lui Emil Dorian nu este, cum ar spune Eugen Negrici, un caz de expresivitate involuntară... Pe contrasens, materialele radiofonice incluse în film evidențiază tonul grandilocvent și patriotard al știrilor din acei ani (apar din abundență termeni de tipul glorie, neînfricare, spirit de jertfă, entuziasm); același ton e caracteristic și perioadei de după eliminarea lui Antonescu. 
Examen incomod – însă și generos – pentru memorie și conștiință, documentarul Țara moartă e o performanță atipică a unui regizor în egală măsură afirmat și promițător, care a reușit, din nou, să se reinventeze.
* * *
Addenda: Către o (re)descoperire a lui Emil Dorian, dincolo de interferența film-Jurnal 
Țara moartă este și o provocare implicită la (re)lectură. Astfel, abia ajungând să citesc Jurnalul lui Emil Dorian mi-am dat seama că documentarul lui Radu Jude poate provoca discuții de domeniul istoriei literare și al ierarhiilor aferente, − cu sau fără premeditarea cineastului, pe care îl caracterizează și o deosebită deschidere pentru zona literatură (concludente în acest sens fiind filmul Inimi cicatrizate și unele interviuri oferite de Radu Jude). 
Emil Dorian (1891-1956) nu a fost doar medic. Princeps-ul românesc al Jurnalului său (1937-1944) a apărut în 1996, la Editura Hasefer (a Fundației Comunităților Evreiești din România) – practic simultan cu cel al lui Mihail Sebastian, publicat de Humanitas (și, probabil, acest fapt a contribuit la receptarea deosebit de modestă a cărții lui Dorian). 
Aflăm din prefața lui Zigu Ornea că, după ce a frecventat Sburătorul lui Eugen Lovinescu, Dorian a publicat câteva cărți de versuri și proză, care i-au atras eticheta de autor minor (menținută de
G. Călinescu în Istoria... sa și reiterată de Nicolae Manolescu în Istoria critică..., Dorian fiind expediat la rubrica „Autori de dicționar”). Un articol succint despre Dorian – care conține și o referință la Jurnal – e de găsit în Dicționarul General al Literaturii Române. În Imaginea evreului în cultura română, Andrei Oișteanu pomenește o singură dată, în treacăt, acest jurnal. Ovidiu Morar, în studiul său Scriitori evrei din România, amintește Jurnalul în introducere, fără a-i dedica un capitol separat lui Emil Dorian. 
Fragmentele diaristice încorporate de Jude în Țara moartă fac dovada unui text-document care merită (re)analizat. Ceea ce a lăsat regizorul în afara filmului face ca Jurnalul să fie mai mult: manifestarea variată a unei conștiințe auctoriale problematice, a unui scriitor care își transformă opera diaristică în principalul său proiect literar, contrapondere pentru scrierile ratate din tinerețe. Însă aceasta deja e o discuție care urmează să (re)înceapă...1
_________________
1 Am detaliat subiectul în comunicarea Posibilitatea unei recalibrări – Emil Dorian și „Jurnalul” său, prezentată la colocviul organizat pe 27-28 octombrie 2017 de Facultatea de Litere a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.