Apocalipsa ca stare a conștiinței (Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Apocalipsa ca stare a conștiinței (Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile)

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Recursul la miturile biblice, pentru descrierea atmosferei agonizante a lumii în care trăim, rămâne o tentație pentru scriitorii de oriunde. Gabriel Chifu nu e la prima incursiune de acest fel. În romanul său precedent, Punct și de la capăt (Polirom, 2014), evocă mitul lui Cain și Abel, al fraților care reprezintă principii antagonice: binele și răul, dreptatea și injustiția extremă, sacrificiul și crima, salvarea și prăbușirea. În noul său roman, Ploaia de trei sute de zile, apelează la potop, o calamitate care se abate asupra unei comunități iremediabil decăzute, eșuate în viciu, corupție, duplicitate, patimă canibalică a devorării aproapelui, ură față de excelență.
Formula romanului se întemeiază pe acest simbol, al diluviului pedepsitor, însă un simbol, pentru a nu fi o simplă apoftegmă moralizatoare, închizând orice discuție, are nevoie de o poveste, de niște personaje care să populeze parabola, să-i întrupeze învățămintele. 
În Caramia, țara inventată de Gabriel Chifu – un eponim al României postcomuniste –, păcatul are cele mai diverse înfățișări. Arhitectul Ștefan Orban e mistuit de o dragoste sau mai bine zis de o dependență sexuală fără leac față de Cora, iubita sa: „Tipa asta mă zăpăcește, trezește în mine, când vrea, micul sau marele animal adormit. Poftă carnală și lăcomie pentru plăceri oricât de nefirești. De fapt, cam la atât se rezumă potrivirea dintre noi. Nu sunt sigur că ne armonizăm pe alte planuri. Doar în pat. Unde, ce-i al ei e-al ei, mă duce, cel mai adesea, în al nouălea cer. Făcându-mă să uit de tot restul.” (p. 17) Această patimă nesățioasă îl face să accepte chiar și infidelitatea prietenei sale nimfomane, acceptă să o împartă cu alții, doar pentru că e incapabil să o rupă cu ea.
Cora își descoperă puterea farmecelor femeiești după ce reușește să-și refuleze o traumă din copilărie – încercarea tatălui ei bețiv de a o viola. Iar după ce, studentă deja, scapă și de soțul ei, un tânăr bolnav mintal, devine o femeie de sine stătătoare, decisă să-și abandoneze condiția de cenușăreasă, o femeie de succes la serviciu și în relațiile cu bărbații. Nu-și pune nicio clipă vreo problemă etică. Și ca ea sunt și alte personaje ale cărții. De pildă, Alice, fiica lui Ștefan Orban, care acționează exclusiv instinctual, locuită și ea, fără rest, de o dorință întunecată: răzbunarea. Își vrea umilit tatăl, care le-a abandonat, pe ea și pe maică-sa, de dragul iubitei sale fatale. Îl tapează de bani, mimând o dorință de reapropiere (iar arhitectul e bucuros să-și „bifeze” obligațiile paterne și să-și astâmpere vinovăția difuză prin acest tribut ritualic), și își asmute iubitul, pe Val – intelectualul dezmățat și anarhist –, să o seducă pe Cora, femeia arhitectului. Alice ajunge chiar să planifice moartea propriului tată. Pune la cale un complot, recurgând la serviciile unui proxenet, Gigi Spaniolu, care a fugit din Germania după ce și-a omorât în bătaie iubita prostituată. Ștefan Orban urma să dispară „la pachet” cu un intelectual rasat, pe care Alice și Val hotărâseră să-l lichideze pentru a-și afirma ideologia rebelă: transumanismul. Cu o asemenea colecție de ipocriți și ticăloși, cum să nu plouă fără încetare în Caramia? 
Miezul incandescent al romanului, fondul său ideatic e concentrat în disputa dintre Iacob Grima și Mihail Cristea, doi prieteni și rivali în același timp. Primul – astrofizician de meserie, o personalitate excepțional dotată intelectual și un liber-cugetător – intenționează să scrie un tratat de cosmogonie, proiect pe care celălalt, un om profund religios, îl încurajează, deși ar dori ca acesta să îmbrățișeze versiunea Creației divine, nu cea a Big Bang-ului, ar vrea o teologie, nu o cosmologie. Iacob Grima e convins, asemeni lui Stephen Hawking sau lui Laplace, că pentru a explica Universul ipoteza Dumnezeu ar fi inutilă: „În fond, totul se reduce la o confruntare binară între două forțe fundamentale, gravitația versus energia neagră care bântuie ca o fantomă prin univers. Tot ce există este, în fond, reductibil la gravitație, la forța de gravitație…” (p. 104) „Îmi propun să scriu o cosmologie nu o teologie fiindcă nu vreau să las pe seama lui Dumnezeu, să-i transfer lui responsabilitățile care-mi revin mie ca persoană vie, ca parte a acestei lumi.” (p. 110) Mihail Cristea: „Dar însuși Newton, descoperitorul, se așeză smerit sub acoperământul lui Dumnezeu, cunoștințele sale de teologie erau impresionante și el nu se închipuia a fi, cu toate descoperirile sale științifice, decât un copil care se joacă pe țărm căutând pietre frumos colorate, în vreme ce oceanul adevărului, necunoscut, stă infinit în față… Și apoi, nici până astăzi nu putem explica pe de-a-ntregul gravitația, ești de acord cu mine, da? Gravitația a rămas cumva învăluită în mister și poate fi considerată și ea tot o metaforă. Din punctul meu de vedere, o metaforă pentru Hristos.” (p. 113)
Biografiile celor doi se împletesc, se despart și se regăsesc din nou pe fundalul istoriei posttotalitare a Caramiei. S-au cunoscut la un concurs de fizică pentru liceeni, în anii ’50, se vor împrieteni, își vor urmări carierele – mai spectaculoasă a lui Grima decât a lui Cristea. Vor fi arestați ambii în urma mineriadei din 13-15 iunie 1990, care a zdrobit protestul din Piața Universității. Iacob Grima va candida la președinția țării: pornit cu șanse foarte mari, imaginea sa este ciopârțită de mass-media și de analiștii vânduți de la televiziunile aservite. Profund traumatizat în urma acestei experiențe, Grima se va retrage în casa lui de sticlă de pe malul mării, proiectată de arhitectul Ștefan Orban, cu care am făcut cunoștință la începutul romanului.
Dacă în Punct și de la capăt personajul pozitiv, Octavian Cadar, i-a fost inspirat autorului de Corneliu Coposu, de data aceasta sub masca lui Iacob Grima s-ar putea ascunde câțiva intelectuali români care s-au implicat politic: Alexandru Paleologu, Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu. Primul a fost „ambasadorul golanilor” și-un guru al lumii culturale, altul chiar a ajuns președinte, dar a fost „învins de servicii”, al treilea a candidat fără succes pentru aceeași magistratură, al patrulea a devenit o voce morală a societății civile. Nimeni dintre ei nu a reușit să influențeze decisiv destinul României. Ar fi putut oare? 
Și pentru că diluviul lui Gabriel Chifu se hrănește din decăderea oamenilor și coruperea sufletelor, putem spune că Iacob Grima a cunoscut „păcatul lumesc” al trufiei și a fost pedepsit pentru că și-a abandonat la un moment dat vocația: să scrie lucrarea de cosmogonie, cartea vieții lui. Grima ascunde și un histrionism suspect: stă într-un scaun cu rotile, deși are picioare sănătoase. Cazul lui Mihail Cristea este mai grav și o recunoaște el însuși: e păcatul virtuții vanitoase. Iar demonii, precum se știe, sunt atrași mai ales de creștinii care se pretind fără prihană. Mihail Cristea a fost marcat din copilărie de destinul tragic al bunicului său, preot greco-catolic arestat de comuniști, și va alege, ca un legat moral, calea credinței. Se desparte de nevastă-sa, după ce realizează că iubirea carnală înseamnă o profanare a lui Dumnezeu, își asumă o viață abstinentă și se angajează bibliotecar la o mănăstire, departe de putreziciunea lumii (doar că va descoperi viciul și în interiorul sfântului locaș – cuviosul stareț Antonie e un gurmand nesățios și-un arghirofil incontinent, și nu sunt singurele revelații sumbre ale bibliotecarului). 
Dar cele mai mari dezamăgiri se leagă chiar de puritatea credinței sale. Mihail Cristea e captivat de spectacolul minții lui Iacob Grima, dar în același timp îl pizmuiește: „Îmi doresc, tot îmi mai doresc, cu ardoare să reușească să-și împlinească imensa potențialitate. Dar, la fel de mult, îmi doresc să eșueze și el, așa cum am eșuat și eu. (…) Această scindare este egală cu o înfrângere care mă va termina (…) Fiindcă, spre deosebire de Iacob, eu am tranzacționat cu cele sfinte, eu m-am așezat într-un cadru absolut, m-am raportat la Dumnezeu și caut să mă legitimez prin relația cu El.” (p. 187-189). Nerăbdător să citească râvnitul opus, în fine încheiat, va comite o efracție, va intra în biroul astrofizicianului, în lipsa acestuia, și poate de aceea (cine știe?) va muri de glonțul proxenetului angajat de Alice și Val să-l lichideze pe Iacob Grima... din motive ideologice. 
Ca artă romanescă, Gabriel Chifu nu mai are nevoie de recomandări. Dincolo de mesajul eschatologic explicit, marea reușită a romanului rezidă în această plasă subtilă în care autorul își prinde personajele, în contradicțiile lor, în „demonii interiori”, în amăgirile în care se împleticesc, construindu-și alibiuri iluzorii, vrând să pară ceea ce nu sunt de fapt. Unele personaje sunt portretizate memorabil prin limbaj argotic. Scriitura e foarte fluentă, frazarea impecabilă – de bună seamă, ca o curgere de apă lină, obținută prin cizelări meticuloase și succesive (cum o mărturisește însuși Gabriel Chifu într-un interviu realizat de Cristian Pătrășconiu pentru revista Orizont de la Timișoara). Este chiar „ploaia” care cade lent și monoton, cu o cadență exasperantă, peste Caramia.
Între procedeele de efect, aș remarca de asemenea relatarea aceleiași secvențe din unghiuri diferite, povestită de voci distincte. Sporadic, în narațiune pătrunde și autorul „presupus omniscient”, deși fără o funcție clară în derularea subiectului. Dacă ar fi fost cumva să supraviețuiască potopului din final (Caramia se va scufunda sub povara păcatelor sale indeniabile), mărturia sa de cronicar al dezastrului, eventual sigilată într-o sticlă plimbată de valuri, ar fi avut menirea să avertizeze restul lumii de consecințele unei apocalipse într-o țară luată separat, însă vântul năprasnic din ultimele pagini ale cărții, venit dintr-o dimensiune trans-scriptică, spulberă lumea ficțională a autorului, transformă totul în „praf de cuvinte”. 
E poate o ironie a lui Gabriel Chifu legată de iluziile pe care ni le facem ca scriitori, spunându-ne, aidoma lui Mihail Cristea la pag. 354 a romanului, că „trupul nostru e trecător, se defectează și se strică, se năruiește și dispare și că mai rezistente sunt cuvintele și gândurile”. Nimeni nu știe dacă va fi el alesul. Așteptăm o navă fantomatică, „tăcută și prea puțin verosimilă”, să vină să ne ia, dar salvarea cel mai adesea e o loterie, un capriciu al sorții. Iacob Grima și alți trei comilitoni ai săi – Ștefan Orban, arhitectul, Lena și Ionică, servitorii din casa astrofizicianului – vor fi singurii supraviețuitori ai Caramiei, dar selecția lor e destul de aleatorie. Spre deosebire de critica literară, providența nu pare a avea criterii ferme. În cazul distopiei postmoderne a lui Gabriel Chifu – mai degrabă romanul unei stări a conștiinței decât cronica unui eșec colectiv – singura măsurătoare e valoarea. Ploaia de trei sute de zile, cu sumbra ei sonoritate vaticinară, dar și cu ironia care o însoțește discret, o întrunește pe deplin. 
_______
Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile (roman). Editura Cartea Românească, 2017