Categorii

Parteneri

Anul literar 2019 în Republica Moldova: bilanțuri, opinii, judecăți de valoare

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Anul literar 2019 în Republica Moldova: bilanțuri, opinii, judecăți de valoare

Ca în fiecare an, Uniunea Scriitorilor din Moldova a făcut bilanțul anului literar precedent. Un Juriu profesionist a dezbătut pe marginea cărților de poezie, proză, critică literară și eseu, a cărților de debut și a celor pentru copii și tineret, și a desemnat premiile literare pentru 2019. În acest an, putem spune, s-a activat în regim de război, pandemia și-a impus propriile reguli și restricții. Nu s-a putut organiza o Gală a Premiilor literare, adică a lipsit evenimentul public al decernării – cu scriitori premiați la vedere, cu discursuri emoționante, pline de gratitudine, cu prezentări pe genuri, încredințate unor critici literari (din cadrul sau din afara Juriului). N-am avut televiziuni, interviuri „la cald” ale laureaților, a lipsit tradiționalul deja cvartet cu coarde, care întregea într-un mod plăcut atmosfera Galei, ca să nu mai vorbim de cupa de vin de la final.
Sigur că evaluarea zestrei unui an literar o face mai aplicat, exhaustiv, critica literară. Asemenea cronici și analize pe genuri au apărut deja sau se vor mai scrie. Totuși, o privire retrospectivă, cel puțin prin intermediul unei anchete, credem, nu e deloc gratuită.
Am decis să adresăm câteva întrebări membrilor Juriului care a acordat premiile literare 2019: Alexandru Burlacu (președinte), Andrei Țurcanu, Val Butnaru, Călina Trifan, Ana Bantoș, Mihaela Perciun. I-am chestionat pe autorii cărților premiate și, de asemenea, am solicitat opinia lui Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, în calitate de organizator și observator implicat al procesului de evaluare.
Discuția nu se oprește aici. Invităm și pe alți confrați scriitori și critici să se pronunțe pe marginea Anului literar 2020 – un An special, pe care istoria recentă a dezastrelor nu-l va uita prea curând, sperăm să fie memorabil și din punct de vedere literar! – în numerele viitoare ale Contrafortului. 
Publicăm răspunsurile primite la redacție. (Vasile Gârneț)
 
Membrii Juriului USM
 
1. După ce s-au liniștit patimile și controversele pe marginea premiilor Anului literar 2019 acordate de USM, ce comentariu/remarcă ați face ca membru al juriului, eliberat acum de „obligațiile” unei solidarități de echipă, de nevoia de consens, de negocierea unei liste de învingători? O judecată de valoare asupra cărților premiate? Satisfacții mai speciale, regrete?
2. De ce autorii/cărțile premiate la Chișinău în ultimii ani nu prea contează în topurile literare românești? Nu numai că nu câștigă un premiu important în România (Premiile USR, Premiile Observator Cultural etc.), dar nu prind nici lista mai largă, mai generoasă, a nominalizărilor la aceste premii. Există la București un dezinteres pentru literatura română scrisă în Basarabia? E o scădere de nivel atât de bruscă a autorilor dintre Prut și Nistru sau este vorba pur și simplu de necunoaștere, de lipsă de receptare, de o proastă circulație a cărților?
 
 
 
Alexandru Burlacu
 
1. S-a afirmat, nu o singură dată, că avem o literatură regională, că suntem niște întârziați, că scriitorul basarabean trăiește/rătăcește în epoci literare de mult apuse. În 2019, ca și în anii precedenți, se publică mult, foarte mult, peste vreo sută de cărți. Ne grăbim, nu avem timp, nu mai urmăm înțelepciunea/îndemnul anticilor: „Non numero, sed pondere”, sau: „Non multa, sed multum”, care, pe înțelesul nostru, ar suna: mai bine puțin și bine! Ne bucură ochii volume de înaltă ținută poligrafică, lansate de editurile ARC și Cartier, Pontos și Știința, cu regret, apărute, în marea lor majoritate, în tiraje minuscule. O constatare mai veche: cu grija cenzurii economice ne occidentalizăm și noi.
Ce satisfacții și regrete? Trei luni și ceva, cu frică de pandemie, izolat la țară, ca și personajul Antoine Roquentin din Greața lui Sartre, am apucat să citesc cam tot ce mi-a căzut sub mână din/despre literatura BASA. O concluzie generală e că direcțiile principale și formulele consacrate în scriitura optzecistă, postmodernistă, douămiistă continuă, fără rupturi. La prima vedere, „Nimic nou pe Frontul de (V)Est” al literaturii din spațiul pruto-nistrean. Odată cu acestea, sunt semne care arată că se încearcă a se depăși „drama neputinței estetice, a carenței de expresivitate și de universalitate” (apud Ion Simuț). În acest sens, impresionează perseverența revistelor Contrafort, Sud-Est Cultural, Revista Literară în promovarea
noului canon...
În opinia mea, juriul a avantajat scriitorul cartea căruia se înscrie în trend. Din volumele de poezie seducătoare, care au stimulat „plăcerea lecturii”, se rețin prin câteva calități: proba esteticului, „ars armandi”, „arta combinatorie”, „dictatura fanteziei”, „jocul intertextual”, construcția lumii fictive, gratuitatea și puterea de inventivitate. Acestea reprezintă atu-urile volumelor A(II) + eu & Apa.3D (Ed. Cartier), de Emilian Galaicu-Păun și Cronograful de la Bălțiburg (Ed. Junimea), de Nicolae Leahu. Din zona antiliteraturii, se impune poezia-jurnal cu efecte cathartice în Excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră (Ed. Carmides), de Leo Butnaru, remarcabile se fac limpiditatea clasică, tranzitivitatea limbajului, apropierea poeziei de societate în Gaura neagră și Aripi pentru înălțare, tot de Leo Butnaru, memorabile rămân bizareriile „defileurilor”, „diastola” poemelor din Apele Adigei (Jurnal veronez) de Vitalie Răileanu ș.a.
Proza, preponderent narcisistă, se hrănește din amintiri, în virtutea naturii ei specifice, se mișcă mai anevoios. E dominată de cultul povestitorului, cu figuri de intelectuali din tipologia rataților, „învinșilor”. Proza probează haine din „garderoba literaturii” (Arcadie Suceveanu), e peste măsură serioasă, pe alocuri fantastică, pe alocuri absurdă. Prozatorul trage cu ochiul la realismul magic, face școală la textualiști, se aventurează în utopii și distopii. Ceea ce deranjează, vorba unui critic revizionist de la România literară, e „orizontul tematic, problematic și stilistic”. Mai trebuie adăugat și anacronismul interpretărilor deterministe, evoluționiste, rudimentar pozitiviste. Experimentele timide, rezultatele modeste, senzația de déjà-vu sunt alte impedimente în tentația de a accede la literatura de la Centru.
Romanele Anului literar 2019 – Brâncuși, de Moni Stănilă, Ziua de naștere a lui Mihail Mihailovici, de Dumitru Crudu, Ieșirea din uitare, de Ion Anton – sunt populate de o lume ceva mai cosmopolită, cu scene caragialești, cu existențe de groază etc. E timpul în care continuă căutarea unor noi construcții romanești, începe a se contura o altă imagine a lumii, care să fie în concordanță cu mecanica cuantică (ilustrată exemplar în strategia debutului din romanul lui Val Butnaru Negru și Roșu). Într-o situație mai avantajoasă, cu rezultate palpabile se află proza scurtă. Nuvela antologică Zilele după Oreste, de Vitalie Ciobanu, poate sta alături de Mistreții erau blânzi, de Ștefan Bănulescu. Delicioase sunt aventurile erotice din „Despre fiare și oameni”, relatate cu har narativ de Ioan Mânăscurtă.
Un an excelent cu contribuții substanțiale pentru Grigore Chiper, Teo Chiriac, Lucia Țurcanu, Anatol Moraru, Elena Prus, Lidia Codreanca, Veronica Boldișor și Claudia Slutu-Grama. 2019 a fost Anul criticii literare.
Frumos scrise și gândite sunt volumele lui Eugen Lungu Complexul Orfeu; Artă și critică. Studii de referință rămân Revanșa literaturii. Ficțiuni critice, de Vitalie Ciobanu, și Narațiuni ale erosului, de Nina Corcinschi, volume consistente în idei pe care le-am citit cu alte texte. Ele m-au făcut să revin la o serie de capodopere din literatura universală, care mi-au adus cele mai mari satisfacții spirituale, „transfer de sensibilitate umană” (Gh. Crăciun).
 
2. Nu-mi vine a crede că scrisul din spațiul pruto-nistrean rămâne puțin cunoscut la București, că am duce lipsă de receptare (nici chiar în cazul poeziei de modă veche), că, pur și simplu, la mijloc ar fi vorba de o conectare defectuoasă la fluxul literaturii din Țară.
În ceea ce privește premiile, totul e relativ în lumea aceasta, dar nu tot premiul intră în voia hazardului... Important e ca juriul USM, critica de la Chișinău să descopere valori literare aici, la ea acasă, la, vorba poetului, „o margine a existenței”, niciun juriu, fie el și de la Centru, nu dă valoare operei, pe de o parte, pe de altă parte, topurile și premiile literare lucrează bineînțeles la gestionarea unei imagini de sine, în afirmarea individuației. Uneori (și nu arareori!) ne amuzăm când un mare mititel, colecționar de premii, dă din coate pentru a se impune, cu orice preț, dobândind, fără rost, maximum de, până la urmă, falsă popularitate. Punct și de la capăt, pentru că ierarhiile estetice, cum se știe, au fost și rămân „constant schimbătoare”.
 
Val Butnaru
 
1. Nu am știut că s-au consumat patimi și au apărut controverse și anul acesta. O fi din cauza pandemiei, care m-a privat de posibilitatea de a le urmări și fixa direct și instantaneu. Pe de altă parte, nu cred să existe pe undeva o acțiune de jurizare asupra căreia să nu planeze o umbră neagră de neîncredere. Ca în vechiul proverb românesc: nicio nuntă fără lacrimi, nicio moarte fără suspiciuni. Dar și mai pe de altă parte, consider că bănuielile autorilor care și-au prezentat cărțile la concurs nu sunt în totalitate lipsite de temei. Vorbesc din perspectiva modestei mele experiențe de doi ani, consecutivi, de membru al juriului, experiență pe care nu cred că mi-aș dori s-o mai repet. Există câteva lucruri pe care doar le intuiam, dar am ajuns să constat că sunt, parțial, adevărate. În primul rând, unii membri ai juriului nu pot fi obiectivi până la capăt: ei se află în relații de amiciție sau de adversitate cu alți scriitori, în general, iar cu cei jurizați, în special. În al doilea rând, am constatat că multe cărți sunt citite în fugă, pe diagonală chiar. Și, în cele din urmă, argumentul valorii literare nu constituie întotdeauna punctul forte al dezbaterilor dintre jurați. Se invocă motive care nu au nicio relevanță și nu vizează calitatea textelor. Cum ar fi: cine și ce premii a mai luat în trecut, vârsta – precoce sau, dimpotrivă, înaintată – și situația materială a pretendenților sau trăsăturile de caracter… Ce-i drept, am detectat aceste aspecte doar la etapa de nominalizare a cărților. În faza finală, situația s-a echilibrat și au fost desemnate câștigătoare volumele care au suscitat cele mai puține controverse.
Decepția cea mare pe care am trăit-o anul acesta a constituit-o lipsa unui roman bun. (A fost premiată o biografie romanțată, dar asta e cu totul altceva, cel puțin din punctul meu de vedere.) Constat cu tristețe că la Chișinău se scriu multe romane, dar, iată, experiența recentă confirmă faptul că marea lor majoritate agonizează la cota bunelor intenții.
Autorii de proză scurtă, mi s-a părut nu doar mie, s-au prezentat onorabil.
Mult mai bună, categoric superioară, este situația poeziei și a eseurilor.
 
2. Dar când autorii și cărțile premiate la Chișinău au contat cu adevărat în topurile literare românești? Oricât de dureros ar fi, e cazul să acceptăm, odată și odată, că proza din stânga Prutului, mai puțin poate poezia, încape în celebra formulă „a cincea roată la căruța literaturii române”. Situația e confirmată și de Istoria... lui Manolescu, dar și de alte studii și articole critice în care literatura din Basarabia strălucește prin absență. (În ultima perioadă de timp, ce-i drept, am observat că Bogdan Crețu întreprinde incursiuni sporadice și pe acest teritoriu din stânga Prutului.)
O cauză ce ar explica starea de lucruri ar fi, în primul rând, circulația proastă, redusă a cărților. Frontiera de pe Prut devine un obstacol și pentru cărți.
În ultimul timp, a devenit mai dificil să editezi cărți în România. Editorii au renunțat să mai descopere nume noi. E prea riscant. Cu prea multe bătăi de cap. Cu cei consacrați e mai simplu, mai pe înțelesul tuturor.
Fără relații personale, fără mica înțelegere nimic nu merge, nimeni nu se încumetă să semnaleze un volum nou apărut la Chișinău. Și nu ar fi nimic grav în apartenența la un grup sau la altul, dar atunci când se scrie elogios despre niște frumoase cărți de maculatură, tot parcă nu te simți comod, trăiești un autentic sentiment de jenă pentru autorul cărții, dar și pentru cel care a lăudat-o cu atâta nesăbuință, ghidat de sentimentul prieteniei.
Ca să fie cel puțin nominalizată la Premiile USR, o carte, în special cea de la Chișinău, ar trebui, mai întâi, să fie citită de vreun membru al juriului. (Presupun că toate juriile din lume se aseamănă întrucâtva și atunci cele scrise mai sus, despre experiența mea de doi ani, pot fi aplicate și în cazul Bucureștiului.) La cantitatea de romane care se produc la ora actuală în literatura română, șansele devin tot mai iluzorii. Unde mai pui și un nume necunoscut pe copertă!
Și, da, odată cu explozia cantitativă a numărului de titluri, calitatea romanelor, bunăoară, devine mai mult decât îndoielnică. Ca lucrurile să pară definitiv încurcate, cărțile sunt privite din perspectiva atât de popularului astăzi principiu al corectitudinii politice, adică sunt tratate în mod egal: un roman bun este pus în același rând cu altul prost. Scufundați în această simfonie a cacofoniei, rar cine poate depista o voce autentică.
 
Călina Trifan
 
1. Menţionez din capul locului că „onoarea” de a fi membru în juriu e ingrată, fiindcă un juriu nu e tocmai bine văzut în ochii autorilor care nu se regăsesc printre laureaţi şi se consideră mai întotdeauna nedreptăţiţi. Dar trebuie să facă cineva şi munca asta. De fapt, ar trebui să ne îngrijoreze mai mult dezinteresul cititorilor şi să facem totul pentru a ne păstra treaz atât spiritul critic, cât şi cel autocritic... Adevărat, premiul face să se vorbească despre carte, dar nu el trasează destinul cărţii, ci cititorul. Azi, când cartea e difuzată cum e difuzată, doar cu toate cărţile în faţă poţi judeca pertinent despre anul literar.
Adevărul e că din multitudinea de titluri (de cărţi de poezie, proză, eseu ş.a.) juriul, conform statutului, votează câştigătoare doar o carte, dar ce mare e bucuria când există mai multe cărţi bune, valoroase! În acest an, am lucrat în condiţii stresante, de pandemie şi stare de urgenţă. Şi pentru că am beneficiat de timp (!), nu am avut o jurizare intensă, s-a votat aproape unanim. Sper că decizia juriului a coincis cu cea a cititorilor, iar alegerea reflectă valoarea reală a concurenţilor. Important e că procesul editorial nu stă pe loc – suta de cărţi de pe masa juriului se subscrie normalităţii. Surpriza: cărţile debutanţilor apărute in corpore la edituri importante din România. Manuscrisele, bănuiesc, au fost recomandate de către Dumitru Crudu! Înseamnă că se poate! Regret că, în Republica Moldova, pentru a premia excelenţa sunt, totuşi, prea puţine premii. În Franţa, de pildă, există nici mai mult, nici mai puţin, vreo mie de premii.
 
2. De ce autorii/cărţile premiate la Chişinău nu prea contează în topurile literaturii româneşti? Situaţia e dictată, în primul rând, şi de proasta difuzare a cărţii, dar şi de necunoaştere. Şi cartea de poezie, şi cea de proză, şi de eseu, şi de critică literară desemnate învingătoare de juriu anul acesta pot intra liber în orice competiţie din ţară. Dar din clitul de cărţi expediate de autori pentru nominalizări, probabilitatea de a fi extrasă (întâmplător, accidental) cartea ta e minunea minunilor! Dacă volumele ar fi înaintate/trimise de Uniunea Scriitorilor din Moldova, de Filiala Chișinău a USR sau de Edituri, cu siguranţă ar fi luate în seamă. În acest sens, merită toată lauda editura Cartier! Dincolo de premii, scriem un poem numai pentru plăcerea de a scrie un poem limbii române, nu neapărat pentru premii. Literatura, spunea Umberto Eco, nu cântăreşte nimic, dar are mare greutate.
 
Mihaela Perciun
 
1. Da, a trecut ceva timp după deliberări și îmi mențin votul. Nu vreau să înlocuiesc niciun nume dintre cele premiate. Să fi putut diviza rubrica de Poezie, cum am făcut cu cea de Proză, probabil aș fi insistat pentru Bălțiburg-ul lui Nicolae Leahu. Am auzit câteva replici de nemulțumire referitor la premiul acordat pentru eseistică și critică literară. Cei care revendică premiul acordat lui Eugen Lungu, elementar, să-i citească măcar unul din cele trei volume pentru care i s-a acordat premiul. Aș mai fi acordat un premiu lui Ion Anton pentru romanul Ieșirea din uitare, în care ni l-a readus în atenție pe Eugen Coca. Regretabil faptul că avem prea puține premii la o atare listă de titluri de carte ce se editează anual în ultima perioadă.
 
2. Dezinteresul față de literatura basarabeană la București, dar și în țară, este vădit. E doar vina noastră. Nu știu de ce, adică știu de ce... dincolo de Prut s-a creat impresia că uniunile noastre de creație sunt formate doar din câteva persoane – trei, dacă știu să număr –, care mereu ne reprezintă pe la forurile din țară. Nu e loc de oropsiții care n-au avut norocul să încapă măcar în consiliile uniunilor de creație.
Regretabil că nu avem un Ismail Kadare, un scriitor dintr-o țară mică, dar care îi susține și îi promovează în lume pe cei care-i vin din urmă. La noi se procedează altfel. Cu dexteritate malițioasă, ne denigrăm și în presa de dincolo de Prut. Ce să mai zicem despre discuțiile la un pahar de vorbă? Vă imaginați cât de geniali par să fie unii... iar ceilalți – o pleavă.
Nivelul e altul? Aș zice, o diferență abruptă. Dar de ce să ne comparăm? Noi suntem alții. Crescuți sub alte regimuri. Prin asta și suntem interesanți. Conștientizând handicapul, încercăm să-l depășim. Iar pe de altă parte, dacă stai să analizezi, peste Prut este un aflux, o inflație de carte. Iar cititorul, ca și la noi, rămâne a fi la fel de dezinteresat. Ce mai putem face decât să-l invităm convingător la o lectură conștientă?
 
* * *
Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova
 
Cum a fost în acest an – în condiții vitrege, de pandemie – organizarea premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova? Ce-a fost mai greu: adunarea cărților apărute în 2019, desfășurarea ședințelor Juriului USM sau colectarea banilor pentru premii?
 
– Din fericire, proiectul de finanțare a Premiilor USM pentru anul 2020, depus la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, s-a aflat printre cele câștigătoare. Astfel, sub aspect financiar, au fost mai puține probleme decât în anii precedenți. Inspirat a fost și Secretariatul, care a adunat cărțile înainte de începerea pandemiei. Or, pe lângă Gala Premiilor, programul nostru prevedea și organizarea Anului literar 2019, eveniment care e de dorit să se desfășoare înainte de Gală (și care s-a și produs în paginile Revistei Literare, iar acum este în curs de desfășurare pe site-ul USM – uniuneascriitorilor.md).
Sigur, întotdeauna avem și colegi care întârzie, și uneori nu din vina lor, astfel încât colectarea cărților se prelungește, uneori prea mult timp. Apoi, sunt membrii juriului, care iau spre lecturare o parte din cărțile prezentate. Pandemia a prins cărțile împărțite la membrii juriului și cred că acesta a fost momentul cel mai dificil. Cu atât mai mult cu cât în primele săptămâni am fost nevoiți, atât din cauza restricțiilor impuse, cât și din responsabilitate, să închidem birourile Uniunii. Juriul s-a consultat și online în această perioadă, însă în luna iunie, când situația pandemică nu era deloc mai ușoară, ci doar noi eram mai obișnuiți cu ea, iar sistemul medical – mai funcțional, juriul a putut să se adune, să organizeze ședințele tradiționale, să discute asupra cărților, să stabilească lista nominalizărilor, iar ulterior să decidă premianții. Am așteptat, încă mai așteptăm, o ușurare a acestei situații, o scădere a numărului zilnic de bolnavi, pentru a decide modul în care, fie și în ultima lună a anului, vom putea organiza (sau nu) Gala premiilor USM pentru anul 2019.
 
Cum vi se pare lista cărților premiate?
– Îmi vine greu să răspund la această întrebare, în calitate de Președinte al Uniunii Scriitorilor. Consiliul USM desemnează an de an un juriu care decide premiile pentru anul literar încheiat, iar acest juriu își face cu seriozitate datoria, de multe ori știind că, indiferent de rezultat, deciziile vor fi contestate. De aceea, din funcția de conducere pe care o am, nu pot să adresez altceva în afară de mulțumiri și prețuire fiecărui membru al juriului. E o adevărată provocare în fiecare an să găsim colegi dispuși să citească sute de cărți, dar și să își asume eventualele (aproape nelipsitele) nemulțumiri.
În calitate de coleg al celor din juriu, precum și al celor premiați, aș putea avea o părere. Dar, dincolo de orice, mă bucur atunci când constat că volumele premiate sunt semnate de autori foarte buni, dar și diferiți. Că nu există un singur curent literar apreciat, dar nici o singură categorie de vârstă a celor premiați. De la tinerii debutanți până la septuagenarul Titus Știrbu, vedem diferite tehnici literare, abordări, perspective. Astfel, mă voi folosi de prilejul acordat pentru a-i felicita atât pe premianți, cât și pe membrii juriului pentru alegerile făcute.
 
 
 
 
 
* * *
Laureații premiilor USM 2019
 
1. Ce înseamnă pentru Dvs. Premiul Uniunii Scriitorilor pe care l-ați primit?
2. Ce ați fi spus în cadrul ceremoniei de premiere, dacă Covid-19 nu ne-ar fi ținut în case?
 
Em. Galaicu-Păun
premiul pentru Cartea de Poezie
 
1-2. Premiul cel mare, Marele Premiu, este să ţi se întâmple poezia în viaţă – mai cu seamă, pe versantul umbros, ca să nu zic dinspre apus, al vieţii –, s-o poţi trăi la cote maxime, şi să-ţi fie dat a o scrie. Nu pur şi simplu a o scrie, ci născocind o formulă pe potriva acesteia – alta decât în volumele precedente. (Chiar aşa: de câte ori se poate reinventa un poet, rămânând el însuşi?!) Or, în 2009, când publicam Arme grăitoare, trăiam mai degrabă sentimentul sfârşitului, căci tocmai ajunsesem la capătul unei poetici din care au ieşit Cel bătut… şi Yin Time.
Scrise între primăvara lui 2014 şi primăvara lui 2019 (de fapt, continuând până-n ziua de azi!), A(II)Rh+eu/ Apa.3D, Cartier, 2019 (eu îi zic în forul interior Cartea+ Geamăn), înseamnă nu doar o schimbare la faţă a poeziei mele, ci şi o experienţă de viaţă inedită – s-o numim, cu un vers de Hölderlin, „în chip poetic locuieşte omul pe acest pământ” –, una ce se întoarce în destin. Uimitoare a fost şi reacţia criticilor, de la cronica de întâmpinare a lui Bogdan Creţu la adevărate studii exegetice semnate de Octavian Soviany, Lucia Ţurcanu sau Nina Corcinschi, cărora le sunt recunoscător pentru deschiderea cu care m-au citit. Nu în ultimul rând, juriului care a selectat, iar după a şi distins Cartea+Geamăn cu Premiul Naţional „George Bacovia”, în septembrie 2019, la Bacău (nu-i puţin lucru, să ridici un premiu pentru literatură alături de Ileana Mălăncioiu, Marea Doamnă a Poeziei româneşti!). Şi, bineînţeles, juriului USM, care şi-a validat astfel, prin titlurile premiate, competenţa. (Mă simt onorat să primesc acest premiu alături de Eugen Lungu, cel care-mi prefaţa volumul de debut, şi de Vitalie Ciobanu, cu care concuram, prin anii 1980 - 1981, la olimpiade republicane de limbă şi literatură, el ieşind primul!...)
Şi mai există un premiu, deosebit de drag mie – al cititorilor. Atunci când o carte dispare din rafturile librăriilor la scurt timp de la publicare, se cheamă că tocmai a avut loc întâlnirea cu publicul cititor, după ce că scrisul este întâlnirea poetului cu sine însuşi. Dacă-mi lipseşte ceva la modul crâncen pe durata acestei pandemii, sunt lansările de carte de la Librăria din Centru, dar şi de la Bookfest sau Gaudeamus; simt ca o pierdere personală faptul că Editura Cartier nu a putut organiza în primăvara asta o nouă ediţie a tradiţionalelor Zile ale Literaturii Române la Chişinău. Faptul că vom publica, în toamna asta, în seria Cartier de colecţie 7 antologii (Ileana Mălăncioiu, Miron Kiropol, Florin Iaru, Dan Coman ş.a., printre aceşti „ş.a.” numărându-se şi subsemnatul), într-un fel atenuează durerea pierderii, şi totodată ne dă speranţa unei reveniri la vremurile bune d’antan, când în zilele de joi îmi începeam discursul cu: „Bine aţi venit în Librăria din Centru, singura librărie din Chişinău în care cărţile îşi scot în faţă autorii!” – ce mult îmi doresc să pot rosti, cât mai curând (şi încă, săptămânal), aceste cuvinte!
 
Moni Stănilă
premiul pentru Roman
1-2. E o întrebare dificilă, la care voi încerca să răspund cât mai onest. Nu sunt înnebunită să colectez diplome, nu mă grăbesc niciodată să apreciez un scriitor după numărul de diplome, de premii, de traduceri. Premiile, chiar și în situația în care juriul își îndeplinește excepțional sarcina, sunt conjuncturale. Poate o carte mai bună n-a ajuns la juriu. Poate există o anumită părere, bună sau rea, despre un anumit autor, care involuntar influențează o decizie sau alta. E și motivul pentru care nu mă plâng când o carte de-a mea e exclusă din listele premiilor.
Bineînțeles că dacă eu nu aș crede în cartea respectivă, n-aș trimite-o editurii. În momentul în care o dau la tipar, înseamnă că cel puțin din punctul meu de vedere e premiabilă. Și cred că așa gândește fiecare autor. Deci premiul vine ca o confirmare, iar din acest punct de vedere e o bucurie. Însă în cazul anului 2020, trebuie să recunosc că, pe lângă diplomă, orice premiu e binevenit pentru plicul alăturat. E un an dificil, un an în care n-am putut beneficia de festivaluri, lecturi publice. Mulți autori s-au trezit cu salariile înjumătățite sau fără serviciu. În această ordine de idei, recunosc, un premiu devine minunat dacă acoperă o chirie sau două.
În rest, ce pot spune? M-am bucurat de acest premiu. El are o greutate în rândurile scriitorilor, în ochii cititorilor. Mi-a părut bine că Brâncuși-ul meu a atins juriul. Dacă n-ar fi contat acest premiu, nu mi-aș fi depus cartea în concurs. Am ajuns să cunosc din interior cum stau lucrurile cu organizarea juriului, stabilirea premiilor, și am convingerea că lucrurile se fac cu profesionalism. Juriul lucrează de sine stătător, angajații sau conducerea Uniunii nu se amestecă în aceste decizii. Nu e un concurs de tipul „luni va avea loc examenul, rezultatele s-au dat deja vineri”. Pe lângă asta, trebuie mereu să ținem cont de munca uriașă și, mai mereu, neplăcută, pe care o depun colegii noștri care acceptă să facă parte din juriu.
Ce aș fi spus la ceremonia de premiere? „Mulțumesc mult!”
 
Vitalie Ciobanu
premiul pentru Proză scurtă
 
1. Am primit cu satisfacție premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Nu sunt un autor prolific, mai degrabă parcimonios și foarte nemulțumit de ritmul în care reușesc să mă „produc” editorial. Anul 2019 a fost pentru mine cu totul special, un an fericit (spre deosebire de urgiile de azi), în care am publicat două cărți – una de proză scurtă și alta de eseuri și critică literară. Miza mea, recunosc, a fost mai degrabă volumul de nuvele, Zilele după Oreste, apărut la Editura Humanitas și lansat la Bookfest - București în iunie anul trecut, decât Revanșa literaturii. Ficțiuni critice, deși firește că țin și la această carte. Sper să nu se supere colegii de la ARC care mi-au publicat-o (un cuvânt special de mulțumire îi spun aici lui Eugen Lungu), dar pentru acest motiv, al întâietății afective în economia vocației mele scriitoricești, și pentru altele, legate de o anume etică a breslei, nici nu am prezentat Revanșa… la concursul USM. N-am mai publicat de mult o carte de proză și am așteptat cu emoție și speranță să se întâmple acest lucru, mai ales că primul meu premiu literar, la ora debutului, a fost pentru roman, căruia de atunci încoace i-am făcut impardonabile infidelități.
 
2. Nu te poți lungi cu discursul la festivitatea de premiere. De aceea, pe lângă mulțumirile adresate Juriului Uniunii Scriitorilor care mi-a apreciat cartea, aș fi vorbit despre nevoia de… revanșă a literaturii (făcându-i în acest fel dreptate și celuilalt volum al meu) într-o societate tot mai aplatizată, mai aculturalizată, cum mi se pare că este cea în care trăim. Și aș fi invocat solidaritatea: a scriitorilor cu cititorii, solidaritatea cu alți meseriași ai artelor și solidaritatea scriitorilor cu ei înșiși. În vremuri de cumpănă, în care, iată, însingurarea, izolarea implică nu doar condiția sine qua non a creației, ci și o formulă de supraviețuire (insuportabilă pentru unii), este cu atât mai mare nevoia să fim împreună, să ne simțim parte a unui club select, care mai crede în puterea spiritului de a schimba ceva în destinul lumii, în destinul unei națiuni.
 
Eugen Lungu
premiul pentru Critică, eseu și istorie literară
 
1. Cred că aş fi considerat un tip fariseic dacă aş spune că m-a lăsat absolut indiferent. Dar nici nu am bătut mătănii ca să-l iau. Am ştiut întotdeauna că premiile nu adaugă nicio iotă la calitatea ta de scriitor, aşa că odată am refuzat să iau un premiu al USM (şi nu s-a făcut nicio bortă-n cer!), iar în 2014, când mi-au apărut trei cărţi şi mulţi, chiar dintre membrii juriului, credeau că am deja premiul în buzunar, mi-am retras volumele de la concurs. Uimitor, dar abandonul meu s-a lăsat atunci cu mare parapon, deşi supărările, de regulă, se iscă mai mult din rivalitate. Doar supărarea lui Gheorghe Erizanu mi s-a părut justificată, chiar dacă m-a probozit public: „Domnule, cartea am propus-o eu ca editor, eu am trimis volumul pe masa juriului, cu ce drept ai retras-o?” Am însuşit atunci lecţia şi de data aceasta am lăsat lucrurile să se desfăşoare de la sine, în conformitate cu milenara metafizică a omului nostru: „De-o fi una, de-o fi alta…”
 
2. Ce aş fi spus la înmânare? Mi-aş fi elogiat colegii care nu au luat premiul din „cauza” mea. Rămânând un pic părtinitor (că doar nu am fost membru al juriului!), aş fi menţionat în primul rând cărţile de critică literară şi eseu apărute la Arc. Fiecare dintre acestea ar fi meritat premiul cu asupra de măsură. Mă refer la volumele semnate de Grigore Chiper, Teo Chiriac, Vitalie Ciobanu şi Lucia Ţurcanu (atenţie, ordinea e pur alfabetică!). Repet: oricare dintre ei ar fi fost îndreptăţiţi să-l câştige, deoarece au o calitate a scriiturii de care nimeni nu se mai îndoieşte! Dar aşa a fost întotdeauna la decernarea distincţiilor literare! Orice competiţie care desemnează spre final câştigătorii e însoţită de suspiciuni, altercaţii, declinări, supoziţii, supărări şi chiar uri pătimaşe. Am scris despre asta nu o dată, inclusiv despre valul protestelor şi dezamăgirilor ce urmează imediat după anunţarea celor încununaţi cu premiul premiilor – Nobelul!
Cum sunt „abonat” la literele franceze, am urmărit şi anul acesta show-ul mediatic care se numeşte cumva şcolăreşte la rentrée littéraire, seria 2020, şi care domină arena culturală pariziană în august-septembrie. Editurile îşi potrivesc apariţiile exact către acest eveniment. E momentul când toţi nominalizează, toţi propun, toţi pledează pentru un titlu sau altul! Instanţele „distributive” au nume cu sonoritate internaţională: Goncourt, Femina, Médicis, Renaudot, Interallié, Décembre şi multe, multe altele, inclusiv Premiul Academiei Franceze, cel mai solid ca expresie materială. Fiecare dintre aceste premii au un şir de ramificaţii şi specializări: cartea naţională şi cartea străină, juriul liceenilor, al librarilor ş.a.m.d. M-a frapat şi continuă să mă frapeze un anume moment care se repetă an de an: deşi toate juriile urmăresc să aprecieze anume valoarea literară a cărţii, de foarte puţine ori alegerile comisiilor de apreciere coincid, deşi e vorba despre aceleaşi titluri. Evident, cărţile sunt foarte multe – numai romanele se adună într-un număr de mai multe sute! –, şi totuşi criteriile sunt foarte difuze… Să zicem, Yoga, de Emmanuel Carrère, prizată de cei de la Goncourt, se mai regăseşte în listele juraţilor care reprezintă Médicis şi poate încă altundeva. La fel, favorite într-un fel sunt şi Sarah Chiche cu Saturne, şi Lola Lafon cu Chavirer. Ar mai fi câteva cazuri similare. În rest, alegerile sunt foarte diferenţiate. Spre exemplu, specialiştii care reprezintă magazinul cultural Transfuge au ales pentru premiere la rubrica „Cartea străină” romanul lui Cătălin Mihuleac America de peste pogrom (publicat în traducere de Editura Noir Sur Blanc cu titlu modificat: Les Oxenberg & les Bernstein), volumul fiind considerat „le meilleur roman européen”! La compartimentul „Cea mai bună carte de artă” e selectată monografia lui Yannick Haenel, Adrian Ghenie. Déchaîner la peinture (Actes Sud) consacrată pictorului român care se bucură astăzi de o mare faimă internaţională.
În genere, încerc să urmăresc ultimele apariţii de pe toate meridianele şi, de vreo câteva luni încoace, mă tot întrebam: cine va da prima carte (vizibilă!) despre fenomenul pandemiei actuale şi mizeriile cauzate de coronavirus? Se pare că tot francezii au reuşit primii. Proza, în mare parte documentară, e intitulată Un hiver à Wuhan [O iarnă la Wuhan] şi e semnată de Alexandre Labruffe. Volumul e proaspăt scos de sub tipar: apărea la 10 septembrie a.c. (Collection Verticales, Gallimard). Autorul a funcţionat un timp ca reprezentant al unei firme în oraşul chinez de tristă pomină şi a avut posibilitatea să vadă, să trăiască şi să simtă pe propria piele agresiunile biologice declanşate de inamicul nr. 1 al omenirii. Am văzut titlul în nu-ştiu-care-listă de nominalizări.
Deci, cam asta e povestea cu premiile, oriunde s-ar decerna acestea. A-l lua sau a nu-l lua [premiul] nu e doar o chestiune de valenţă literară, e şi o chestie de loterie. În care factorii extraliterari pot fi uneori decisivi: depinde de conjunctură (au apărut, spre exemplu, mai multe cărţi bune la acelaşi compartiment premiabil), de juriu (tradiţionalist sau înclinat spre trendul momentului), de puţin noroc (decidenţii din juriu evită cu străşnicie opţiunile ex aequo, admise doar arareori) ş.a.
 
Titus Știrbu
premiul Cartea pentru copii
 
1. Mărturisesc sincer: la ora asta, nu mă mai încălzește nici un fel de premiu. Doar primul premiu câștigat în viața mea m-a bucurat cu adevărat. S-a întâmplat în îndepărtatul an 1960, fiind proaspăt student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău. A fost organizat un concurs literar pentru studenți. Serata de premiere a avut loc în sala de festivități. Președintele juriului, doamna Argentina Cupcea-Josu (scriitoarea de mai târziu), la acea oră profesoară, preda cursul „Introducere în teoria literaturii”, a anunțat: ”Au fost analizate 40 de încercări literare. Locul 1 l-au ocupat studenții în anul patru Dumitru Matcovschi și Anatol Ciocanu, pentru poemul Patru anotimpuri ale lumii, locul doi i-a revenit studentului din anul întâi Titus Știrbu, pentru povestirea La Scala Hulubului (manuscrisul nu mi-a fost înapoiat, povestirea nu am mai rescris-o). 75 de ruble erau bani mari în acele vremuri. Mi-am procurat mai multe titluri de carte românească, cu care mă mândresc și azi.
Cartea premiată Născocilă, Roadegumă și feciorul lui Păcală este o antologie. Am spicuit câte puțin din cărțile anterioare (peste șaptezeci la număr), dintre care șapte titluri s-au bucurat de premii în cadrul Saloanelor internaționale de carte pentru copii și tineret (anii 2009-2017) și una, Ce înseamnă-a fi om bun, distinsă cu premiul Uniunii Scriitorilor (2005). Bucuria mea cea mare legată de această apariție editorială e cu totul alta. Biblioteca Națională pentru Copii „Ion Creangă”, la 31 ianuarie, a lansat Campania Națională de promovare a lecturii „Să citim împreună”, ediția a IX-a, 2020. În cadrul acestei ediții, au fost promovate cărțile Ieșirea din uitare, de Ion Anton (pentru cititorii din clasele mai mari), și cartea mea Născocilă, Roadegumă și feciorul lui Păcală. Deci, volumul va fi studiat de întreaga armată de cititori din clasele primare din satele și orașele țării. Deoarece situația pandemică nu-mi permite să mă văd față în față cu această armată, discuțiile, întâlnirile sunt organizate online. Pe parcursul lunilor pandemice, casa mea a fost plină de oaspeți. Zic așa, deoarece vocile copiilor din satele raioanelor Dondușeni, Călărași, Leova, Anenii Noi, Hâncești, Florești, Telenești, Orhei, Rezina, Fălești și Cahul, grație internetului, mi-au umplut locuința cu recitaluri de poezie, dialoguri vesele, cântece, întrebări și răspunsuri. Fiecare întâlnire-discuție durează în jur de două ore. Bravo copiilor și bravo bibliotecarelor din centrele raionale pomenite mai sus pentru organizarea acestor întâlniri de suflet. Asemenea serate literare se vor desfășura și pe parcursul următoarelor luni.
 
2. Personal, aș fi rostit doar un cuvânt: mulțumesc. Dar mă pregăteam să invit trei copii: doi băieți și o fetiță. Primul, de trei ani (din comuna Măgdăcești), care să spună poezia: Eu rup iarba cu mânuța /Seara să hrănesc văcuța /Și văcuța peste noapte/ Face cel mai dulce lapte. Alt băiețel ar recita poezia „Limba română”: Cât ai pământul sub picioare,/ Învață câte limbi dorești, /Dar să rămâi măreț și tare/ În Tronul Limbii Românești. Iar fetița să vină cu poezia „Patria”: Și spicul are Patrie/ Și Patria e lanul, /Și ziua are Patrie/ Și Patria e anul./ Cuvintele au Patrie – Româna limba noastră, /Stejarul are Patrie – /Pădurea-n zarea-albastră. /De mic, iubește-ți Patria – /Moldova – falnic nume./ Mi-o apără! Înalță –mi-o!/ Cum o făceau străbunii. /Și-un pește are Patrie –/ E apa unde crește./ Dar cine n-are Patrie – /Degeaba mai trăiește!
 
Dan Negară
premiul pentru Debut (poezie)
 
1. A fost o surpriză plăcută premiul pentru cartea de debut – Triphopuri (Ed. Paralela 45, 2019) și cel mai mult mă bucur că a ajuns să fie citită de mai multă lume decât mă așteptam, inclusiv datorită premiului.
 
2. Aș mulțumi Uniunii Scriitorilor pentru faptul că organizează asemenea concursuri și menține legătura cu scriitorii în viață și cu cărțile acestora.
 
Valentina Șcerbani
premiul pentru Debut (proză)
 
1-2. Am primit cu bucurie vestea că am luat premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pentru mine reprezintă o încurajare şi un plus de încredere, lucruri esenţiale pentru un scriitor debutant. Mulţumesc juriului care mi-a acordat încrederea sa.
La ceremonia de premiere, probabil aș fi spus că o țară fără cultură e o țară, cel puțin, singură. Criza a lovit în primul rând industria de carte, un domeniu oricum fragil într-o țară în care consumul de carte e la un nivel extrem de mic. Dacă e să privim din perspectiva unui lockdown, așa cum l-am trăit intens trei luni, unicul pilon care ne-a menținut echilibrul a fost arta, cărțile, concertele online transmise din sălile pustii, maratoanele poetice, călătoriile virtuale, romanele sau vizitele virtuale prin muzee. Cele mai ignorate lucruri au devenit deodată importante. Nu știu cum va arăta lumea după această criză, dar sper foarte mult că se va schimba cât de puțin. Se va citi mai mult, se va intra în librării, se vor cumpăra cărți, se va reconstrui Filarmonica, se va renova Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală și Academia de Arte din Chișinău, se vor găsi bugete și se vor face proiecte pentru evenimente culturale și pentru cei din domeniul cultural. Anume cultura face o țară mare și demnă.
 
Ivan Pilchin
premiul Traduceri
 
1-2. Premiul Uniunii Scriitorilor este o formă importantă de validare, apreciere și susținere a realizărilor unui scriitor. Într-o anumită măsură, este și o modalitate de solidarizare a breslei scriitoricești cu efortul și proiectele autorilor premiați.
M-am bucurat mult să aflu că mi s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova la categoria „Cartea de traduceri” pentru antologia „Там, куда я точно вернусь (15 молодых поэтов Республики Молдова)” (Moscova, LitGOST). Astfel, a fost remarcat nu doar un proiect important de promovare a poeziei tinere din Republica Moldova în spațiul limbii ruse, nu doar munca pe care am depus-o în selectarea și traducerea textelor, dar și confirmarea unui rol semnificativ al instituției traducerii în facerea și refacerea punților culturale/literare între vorbitorii diferitelor limbi și locuitorii diferitelor spații geografice.
Importanța traducerii devine tot mai evidentă tocmai acum, într-o lume din ce în ce mai globalizată, în care circulația ideilor, a imaginilor și atitudinilor devine
tot mai dinamică. În sfera literară a comunicării interumane, traducătorul își asumă rolul de mediator între limbi, culturi și mentalități, susținând astfel vitalitatea și sincronizarea procesului literar național cu cel global.
Bineînțeles, astfel de proiecte de traducere ar fi imposibile fără acordul autorilor textelor traduse, cărora aș vrea să le mulțumesc pe această cale pentru colaborare. De asemenea, am apreciat mult deschiderea și interesul sincer al editorului antologiei Vladimir Korkunov (care s-a implicat inclusiv în procesul de selectare a textelor) pentru poezia tânără din spațiul limbii române. Cu atât mai mult cu cât, odată apărută, antologia s-a bucurat de o receptare pozitivă a criticilor care au văzut în poezia tânără din Republica Moldova o scriitură cu adevărat actuală și autentică, atribuind-o unui context general european, cu multiple deschideri și perspective de viitor.
 
Pagini îngrijite de Silvia BERLINSCHI și Nina SCUTARU