Demult, demult...
Cînd pe la noi se potcoveau oamenii cu nouăzeci şi nouă de oca de fier ca să nu fugă peste graniţe...
Cînd graniţele se potcoveau şi ele ca să nu fugă peste graniţe, dar cu nouă sute nouăzeci şi nouă de oca de fier...
Cînd o basarabeancă a trecut într-o vară Prutul la neamuri, cu o paporniţă plină de şaluri...
Cînd – ei, ce s-o mai lungim! – verişoara basarabencei, mătuşa Anica, locuia chiar pe aceeaşi uliţă cu noi.
 
Mătuşa Anica a dat sfoară în ţară! Şi toate femeile din preaj­mă, lăsînd treburile în pămînt, au dat fuga în ograda ei. Poate s-o vadă pe basa­rabeancă, poate şalurile din paporniţă, aduse din Rusia, sau Azerbaidjan, sau Armenia, sau Dumnezeu ştie de unde, că fundul acela de lume era fără margini. Eu n-aveam cum să întreb, eram deja plecată la şcoală, în oraş. Şi nici vecinele, am aflat mai tîrziu, n-au întrebat, rămînînd ele ca prostite în faţa frumu­seţii baticelor: mari, din catifea neagră brumată cu o spumă roşietică în lumina soarelui. O sută de lei bucata!
Aprinse la faţă, împiedicîndu-se una de alta, le-au încercat fără zăbavă. Îndoind pătratele moi în două şi legîndu-şi capetele, s-au oglindit în geamuri. La vederea franjurilor negri şi lucioşi de mătase vegetală legănîndu-se la cea mai mică mişcare uite-aşa, ca spicele de grîu în vînt, toate s-au pus pe lăcrimat: LUX, bre! Da’ scump, taaare scump! Atîta-i cîştigu’ nostru pe-un an de la CAP... Şi-au dat să plece cu mîinile goale. Doar mama Murei, de pe uliţa bisericii, a tăcut şi-a cumpărat unul. Pentru fată, a zis tare, imediat şoşotind ceva la urechea mătuşii Anica. Celelalte au sărit ca arse: păi
încă-i mititică fata ta, bre, ce să facă
o mîţă de cinşpe ani cu un tulpan de lux? Nici nu ştie să-l poarte!
 
Mama Murei a ajutat-o pînă toamna tîrziu, cum a putut, pe mătuşa Anica ba la văruit, ba la spălat, ba la prăşit în grădină, în schimbul mărfii basarabencei. Iar mîţa... Eu mă măritasem şi aveam deja primul copil, cînd ea – pe atunci studentă, cum vorbea tot satul – a venit de Crăciun la părinţi, ca şi mine. Ne-am întîlnit la biserică în prima zi. Purta baticul peste palton ca pe un şal, pe umeri, iar franjurii cam scămoşaţi îi ajungeau la spate pînă mai jos de brîu. Îşi lipea mereu ba un obraz, ba celălalt de aripile de catifea. Ţi-e drag? am întrebat-o în şoaptă. Cum să nu-mi fie? Îmi ţine de cald, a răspuns tot în şoaptă. Apoi, pufnind în rîs: şi-mi scrie toate tezele la examene de cînd îl am. E vrăjit? E vrăjit.