Eu Geniu Cioclea, producția OWH Studio în regia Violetei Gorgos, confirmă că zona filmului documentar are de oferit unele dintre cele mai importante realizări ale cinematografiei autohtone. Apărută cu sprijinul Centrului Național pentru Cinematografie și lansată în premieră pe 26 mai 2018 la Cinematograful Odeon, pelicula este un omagiu inspirat în contextul celor 70 de ani de la nașterea autorului care a parcurs – ca nimeni altul în literatura română din Basarabia – drumul de la underground spre o poziție de rară autoritate în canonul estetic. Timp de 70 de minute filmate în Terebna natală a scriitorului, la Chișinău, Moscova și Iași, imaginea „ celui mai trist poet din Europa” este recompusă din amintirile unor oameni care l-au cunoscut îndeaproape: rude, prieteni din copilărie și din tinerețe, scriitori, actori, cineaști, artiști plastici. Toți cei care îl evocă pe Eugen Cioclea au conștiința valorii acestuia, vorbesc cu admirație, însă și cu regrete, de fiecare dată cu o mare deschidere, surprinzătoare pe alocuri. Documentarul se dovedește o probă de sinceritate necosmetizată, dezvăluirile memorabile și dezarmante ale celor intervievați par că răspund ultimului poem – inedit – din volumul Antologic al lui Eugen Cioclea (Cartier, 2014), text inclus și în film, aproape de final: „Intrând în portul ăsta/ nu am ce să vă spun/ Ieșind din portul ăsta/ uitat-am ce v-am spus/ Mi-i frică. N-am unde/ să mă ascund. /Mi-i frică de mine. N-am unde/ să mă ascund/ Ce frică m-apucă/ Mi-i frică. De mine. Unde/ să mă ascund?”
Figura centrală este ascunsă în sensul că ar putea fi considerată o mare absență. Pe lângă relativ puținele fotografii cu Eugen Cioclea, filmul nu conține secvențe audio și video cu autorul Numitorului comun. Faptul nu reprezintă neapărat un dezavantaj, ba chiar funcționează ca o soluție inteligentă la scara întregii compoziții cinematografice. Documentarul sensibilizează în măsura în care reușește să inducă sentimentul atotprezenței scriitorului dispărut. Se întâmplă astfel nu doar datorită relatărilor care conturează – fără pedanterie, dar cât se poate de coerent – biografia poetului în datele ei principale (inclusiv cele care nu ar face obiectul unui articol de dicționar sau al unei lecții tipice de literatură). Deplina măsură a prezenței marelui dispărut o dau, firește, poeziile. Imaginile cu manuscrise (mai exact, versuri – probabil încă inedite –, notate adesea pe hârtii mici, disparate, foi de țigarete, șervețele) constituie un laitmotiv al filmului. Însă o contribuție mai mare în arhitectura narativă o au textele consacra(n)te ale lui Cioclea. Poeme precum Cămașa de forță, Adolescentul obișnuit, Fișă de recrut, Cina irodică, Groapa de sufleor, Căderea liberă, Conștiința de sine sunt puse în legătură cu câte o vârstă sau/și un moment-cheie din parcursul autorului. Fiecăruia dintre aceste texte – recitate alternativ de Doru Aftanasiu și Boris Cremene – îi corespunde un mic intermezzo, o dramatizare fără replici pe muzica lui Florin Gorgos. (De o deosebită finețe este suprapunerea dintre Love story și un peisaj rural, inițial panoramic, de la distanță, cuprinzând câteva case vechi, apoi focalizat asupra unor câmpuri cu floarea-soarelui și copaci înverziți, lângă care vom vedea mai târziu un căruțaș transportând lemne, o apă curgătoare și o barcă de lemn pe mal – un posibil decor pentru idila adolescentină din poem, intensă și totuși stând sub semnul inocenței, iar, în cele din urmă, al neîmplinirii.)
Echilibrul acestui eseu cinematografic pe voci e asigurat (și) de faptul că poeziei lui Eugen Cioclea i se dă șansa de a vorbi prin ea însăși, pe când în centrul tuturor discursurilor rămâne Eugen Cioclea-omul, protagonistul a nenumărate episoade care fac dovada unei personalități realmente complicate. Indiferent cât știe despre Cioclea înainte să privească documentarul, spectatorul are toate șansele să înțeleagă conexiunea extrem de strânsă dintre firea poetului, accidentele lui biografice și opera lui, care împarte poezia română din Basarabia în până la și după.
Și chiar dacă nu ar fi fost dublată de o operă atât de influentă, biografia lui Eugen Cioclea – așa cum transpare din documentarul regizat de Violeta Gorgos – oferă mai mult decât suficiente motive pentru a fi reținută drept un posibil punct de plecare în construcția unui personaj literar, un protagonist de o stranie putere mentală și de o vehemență netrucată, care ar face figură aparte în proza basarabeană. Iată doar câteva repere în această perspectivă: insistența unui tânăr de a propune soluții mai complicate decât cele agreate de comisie pentru examenul de admitere la Institutul de Aviație (așa cum povestește Victor Beșliu); refuzul oricărui compromis ideologic din partea unui autor care, în opinia lui Nicolae Guțu, „ar fi avut toate posibilitățile dacă ar fi mers pe calea oficială”; Nichita Danilov amintește și bețiile „cot la cot” cu Brejnev, vecin al lui Eugen Cioclea; un apartament la periferia Moscovei – descris de Emilian Galaicu-Păun – cu baie și bucătărie comună, odaia poetului fiind tapetată cu texte pe care Cioclea nu le putea publica; poetul-îndrăgostit; poetul-soț; poetul-tată; proiectul – menționat de Gheorghe Erizanu – al celei mai scumpe cărți autohtone de poezie, care ar fi costat 111 dolari și care trebuia să conțină și imaginea creierului autorului; iernile în care, spune Ghenadie Popescu, poetul se încălzea cu sticle de apă fiindcă avea caloriferele reci; moartea lui Eugen Cioclea, relatată de Dumitru Crudu.
Documentarul merită apreciat și pentru plasticitatea sa vizuală; în Eu Geniu Cioclea, unele imagini colaterale ajung să fie emblematice pentru un anumit spirit al timpului și al locului: case părăginite și ziduri gri pe Strada Armenească din Chișinău; un drum de țară deteriorat și înnămolit, pe care trece un mic autobuz oranj, sovietic, de pe ruta Criuleni-Orhei, clătinându-se periculos, aproape gata să se răstoarne înainte să oprească; o cameră de cămin studențesc din Moscova, cu geamuri de pe care s-a ros vopseaua albă și pe care doar privindu-le simți cum pătrunde frigul, iar pe frigider – un magnet cu Felix Dzerjinski.
Cum nu se lasă rezumat în consecutivitatea sa generoasă și bine gândită, Eu Geniu Cioclea merită (re)văzut datorită fiecărui detaliu care actualizează și nuanțează imaginea poetului, punând-o într-o lumină pe cât de inconfortabilă, pe-atât de umană. În acord cu formula dialogului firesc, valorificată în seria de emisiuni Identitate Basarabia, Violeta Gorgos oferă o pagină vie de istorie literară altfel, ale cărei ecouri urmează să se facă simțite. În fine, Laura Cioclea, Ion Ghețu, Vasile Maimarac, Vlad Ghețu, Anatol Neniță, Constantin Marcu, Alexei Ghețu, Petru Ghețu, Gheorghe Spânu, Ecaterina Munteanu, Nina Moraru, Vasile Marchitan, Victor Beșliu, Vlad Druck, Liviu Belâi, Nichita Danilov, Gheorghe Țiței, Nicolae Guțu, Emilian Galaicu-Păun, Leo Bordeianu, Andrei Sochircă, Mihai Fusu, Vasile Nedelciuc, Gheorghe Erizanu, Dumitru Crudu, Ghenadie Popescu, Moni Stănilă, Claudiu Komartin – în ordinea apariției, membrii acestui portret de grup – de ce n-am spune-o chiar în spiritul poetului?... – „dau totul la o parte” ca să-l vedem, cât mai aproape de adevăr, pe Eugen Cioclea.