Parteneri

Alistair Ian Blyth: „Prestigiul literar se răsfrânge asupra imaginii generale a unei țări”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Alistair Ian Blyth: „Prestigiul literar se răsfrânge asupra imaginii generale a unei țări”

Vitalie Ciobanu: - Dragă Alistair Ian Blyth, ne-am cunoscut acum câțiva ani grație unui proiect editorial, girat de PEN Clubul din Moldova: Almanahul Arhipelag – antologie de literatură română din Basarabia în limbile germană, engleză și franceză. Tu ai tradus în engleză „partea leului” din textele incluse în acest volum: poezie, proză scurtă, eseu. Ai mai avut prilejul până atunci să citești și să traduci din literatura scriitorilor basarabeni?
Alistair Ian Blyth: - Până atunci n-am mai avut prilejul să traduc din literatura basarabeană. De citit, citisem doar foarte puțini scriitori din stânga Prutului. De exemplu, am citit antologia Poezia română actuală, publicată acum 14 ani, în care Marin Mincu a inclus și poeți români din Basarabia, și numărul revistei Secolul 21 din 2006, intitulat „Chișinău. Dimensiuni culturale”, unde apar scriitorii Vasile Gârneț, Iulian Ciocan, Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Dumitru Crudu și alții. Dar cu foarte puține excepții literatura română din Basarabia nu are o mare vizibilitate în spațiul cultural din România sau „pe piața” românească, cum se spune, ca și cum literatura ar fi o marfă. Mai recent am citit proza Sirena de Vlad Ioviță, care m-a impresionat foarte mult. E o dovadă că literatura de cel mai înalt nivel s-a scris în Basarabia și în perioada sovietică. Însă nimeni nu a auzit de acest scriitor în România. Acum aștept cu nerăbdare să citesc operele lui Alexandru Robot, despre care am tot auzit, dar abia acum am izbutit să fac rost de un exemplar al cărții Îmblânzitorul de cuvinte, publicată de Editura Litera acum câțiva ani (și aș vrea să-i mulțumesc cu această ocazie directorului editurii pentru carte).
 
- Putem vorbi despre niște trăsături distincte ale literaturii basarabene în raport cu literatura română din dreapta Prutului? Tu vii cu o percepție din exterior, de străin care cunoaște bine această literatură și poate avea o privire mai obiectivă, nepasională...
- Impresia mea de până acum, deși abia am început să explorez teritoriul și sunt foarte departe de a fi un cititor avizat, este că între literatura basarabeană și literatura română există o sesizabilă diferență de atmosferă, atitudine și sensibilitate, precum și de subiecte și referiri culturale și istorice, firește, dar de limbă mai puțin sau deloc. Există o literatură basarabeană experimentală foarte interesantă, dar și o proză mai tradițională, cu subiecte și povestiri foarte puternice. A mai spus cineva că Basarabia ar putea să facă export de subiecte literare. În același timp, în Basarabia se mai scrie o poezie metafizică, lirică, care nu mai există în Occident, sau care nu mai este cu putință în lumea globalizată de acolo, cu foarte puține excepții (mă gândesc la poetul englez Geoffrey Hill).
 
- Ai putea să compari această diversitate românească cu nenumăratele fațete pe care le are literatura scrisă, de exemplu, în Marea Britanie (scoţieni, galezi…)?
- În cazul galezilor, există o limbă și literatură complet separate. Limba galeză nu seamănă cu limba engleză câtuși de puțin. De fapt, diferența între limba galeză și limba engleză este la fel de mare ca diferența între limba engleză și limba armeană sau persană, în sensul că un vorbitor de engleză nu poate să recunoască nici măcar un singur cuvânt galez. Puțini știu că literatura galeză e chiar cea mai veche din Europa, după cea greacă și latină, datând din sec. VI, deci e cu o sută-două de ani mai veche decât literatura engleză și cu o mie de ani mai veche decât literatura română. În Scoția, de asemenea, există o literatură de expresie celtă, dar și o literatură de limba „Scots”, care este înrudită cu limba engleză, dar destul de diferită, atât fonetic cât și lexical, așa cum vei vedea dacă vei citi Robert Burns, poetul național al Scoției, sau Hugh McDiarmid, sau romancierul contemporan Irvine Welsh. Am mai auzit că unele filme scoțiene, dar și filme în dialecte din nordul Angliei, au trebuit subtitrate pentru audiențe în America, fiind altfel neinteligibile acolo. Așadar, prin comparație, nu cred că putem vorbi despre diversitatea românească, ci mai degrabă de unitatea românească. Până la urmă, limba română vorbită în Republica Moldova este aceeași limbă ca aceea vorbită în România. În orice caz, diferențele sunt infime și nu țin de esența limbii. Desigur, există diferențe culturale, datorită istoriei recente, dar nu cred că sunt atât de importante încât să ne permită să spunem că e vorbă de o cultură separată.
 
- Din ce autori români ai mai tradus? Cum ai colaborat până acum cu Institutul Cultural Român, care știm că are o preocupare serioasă în ce privește cultivarea și încurajarea traducătorilor din literatura română?
- Am tradus mai mult din proza și filozofia românească: Ion Creangă, Constantin Noica, Max Blecher, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă și alții. Majoritatea scriitorilor la care mă refer sunt contemporani, deși am mai tradus fragmente din Istoria ieroglifică și Craii de Curtea Veche. Aș vrea să traduc mai mult din scriitorii clasici, dar în limba engleză există un deficit de traduceri din literatura română, așadar când scriitorii contemporani vor ajunge să fie mai bine reprezentați, cred că abia atunci literatura mai veche va începe să fie tradusă. Aproape toate cărțile pe care le-am tradus până acum au fost finanțate într-o mai mare sau mai mică măsură de Institutul Cultural Român. Mai toate țările din Europa au astfel de instituții care promovează literatura națională în limbi străine. Din această perspectivă, în ultimii șase-șapte ani România a intrat într-o normalitate europeană prin programele ICR care finanțează traduceri.
 
- Te afli de mult timp în breasla traducătorilor şi sunt curios să ştiu ce crezi despre o problemă care a aprins spiritele în România, şi anume: traducătorul excelent e cel care traduce în limba sa nativă (deci, în engleză să traducă un englez), sau se descurcă şi cineva care a învăţat bine engleza?
- În general, sunt destul de rare situațiile în care un scriitor stăpânește o limbă străină îndeajuns de bine încât să poată să creeze o operă literară în limba respectivă. În engleză au reușit Joseph Conrad și Vladimir Nabokov, în franceză Samuel Beckett și Emil Cioran. Dar atât Conrad cât și Nabokov scriu într-o engleză mai neobișnuită, care deseori sună străină, chiar stranie, deși lucrul acesta face parte din valoarea literară, originală a cărților lor. Însă o traducere în limba engleză sau în oricare limbă o fi ar trebui neapărat să sune ca și cum ar fi fost scrisă în engleză de la început, să creeze senzația că de fapt nu ar fi o traducere. Lucrul acesta este valabil și în cazul unui text literar experimental, care poate să aibă o rezonanţă stranie și în original dacă încalcă anumite reguli lingvistice, sintactice etc. Mulți vorbitori nativi fac greșeli de gramatică, mai ales în vorbire, dar aceste greșeli sunt cu totul altele decât greșelile pe care le face un vorbitor care nu este nativ. Așadar, sunt greșeli lingvistice firești și nefirești, încălcări ale regulilor firești și nefirești, iar numai vorbitorul nativ este în stare să știe, prin instinct, ce se poate spune – fie aceasta și o sintagmă „incorectă” gramatical – și ce nu se poate spune în mod firesc în limba sa nativă. Traducătorul care nu este vorbitor nativ niciodată nu va putea dobândi deplin acest instinct. Chiar și atunci când acesta traduce corect gramatical, este cu putință ca fraza lui să sune ciudat, dacă se poate spune așa ceva. Poți să vorbești o limbă străină cursiv și „corect”, dar, totodată, exprimarea ta să sune „străin”, iar lucrul acesta devine mai evident în scris.
 
- Ce traduceri contează cu adevărat în limbi de mare circulaţie (engleză, germană, spaniolă): cele publicate la editurile importante, cu un bun sistem de promovare, care să nu poată fi neglijate de presă, sau orice traducere, apărută uneori la edituri minuscule, care „oblojesc” orgoliul autorilor? Obișnuim să ne bucurăm de orice succes de acest fel, dar poate că ne facem iluzii...
- Cele două romane ale lui Filip Florian pe care le-am tradus, Degete mici și Zilele regelui, au apărut la o editură importantă din Statele Unite. Însă nu cred că traduceri apărute la edituri mai mici vor fi neapărat neglijate de presă. De exemplu, antologia Best European Fiction, în care au apărut traduceri ale prozelor scrise de autori români (Cosmin Manolache, Lucian Dan Teodorovici) și basarabeni (Iulian Ciocan), a fost recenzată în cele mai importante ziare din Statele Unite și Marea Britanie (New York Times, The Guardian etc.), deși editura, Dalkey Archive Press, e destul de mică. Important e prestigiul editurii, nu mărimea ei. Până la urmă, în Statele Unite, o țară de peste trei sute de milioane de locuitori, pesemne nu există decât câteva mii de oameni care citesc literatură în traducere. Se știe că doar trei la sută din toate cărțile publicate în Statele Unite sunt traduceri, iar această cifră cuprinde toate limbile din lume (spaniolă, franceză, chineză...) și nu numai literatură, ci toate categoriile de carte. Așadar, chiar traduceri din limba română apărute la edituri minuscule reprezintă un succes, mai ales dacă ținem seamă de faptul că astfel vor ajunge la cititori de elită, la nivelul universitar sau de cultură înaltă. Americanul de rând nu citește cărți în general, darămite cărți din România sau Basarabia. E un alt fel de cititor care contează.
 
- Ce poate face statul român pentru a trezi interesul editorilor serioși din străinătate pentru literatura noastră?
- E o chestiune de diplomație culturală. Statul trebuie să stabilească legături culturale temeinice, iar acestea nu se pot construi decât în timp. Nu e de ajuns doar să existe fonduri pentru traduceri. Statul francez promovează și finanțează literatura franceză de mai bine de o sută de ani, de exemplu. Statul român e abia la început de drum. Literatura ar trebui să reprezinte obiectul unei investiții nu numai de bani, dar și de un efort serios la nivel instituțional, fiindcă literatura dăinuie, literatura creează imagine bună și prestigiu național pe termen lung, nu politicienii, sportivii, fotbaliștii, cântăreții, actorii, celebritățile mondene etc. Știu că am spus mai înainte că majoritatea americanilor nu citesc, dar cine n-a auzit de Premiul Nobel pentru Literatură, sau, ca să dau un exemplu concret, de Gabriel Garcia Marquez, deși poate nu i-ar fi citit cărțile și probabil nu știe mai nimic despre Columbia? Prestigiul literar se răsfrânge asupra imaginii generale a unei țări. Toată lumea știe că Franța este o țară de scriitori și gânditori iluștri, chiar dacă nu toți au citit Sartre sau Camus.
 
- Nu crezi că aspectele politice/istorice sunt cam singura pistă care înlesnește receptarea literaturii române, vezi și cazul scriitorilor din fosta Iugoslavie? Iar dacă vorbim despre Moldova, un ținut obscur ca acesta poate atrage mai ales prin anomalii și exotisme...
- Trăim într-o cultură globală a știrilor efemere, a micro-evenimentelor mondene derizorii și mereu schimbătoare, iar publicul are acum o atenţie selectivă, foarte scurtă. Imediat după 1989 a existat un interes foarte ridicat față de literatura Europei de Est. Au apărut mai multe antologii de poezii în traducere engleză, dar și romane, mai ales de scriitori cehi și polonezi. Acest interes n-a durat decât doi-trei ani însă, așa că, deși poeții români au apărut în multe antologii și chiar volume individuale, n-au ajuns prozatorii români să fie traduși pe atunci. În orice caz, romanul românesc post-comunist a început să ia formă, să devină interesant abia spre sfârșitul anilor ’90, când căderea comunismului nu mai era de actualitate pentru Occident, a cărui atenție era deja atrasă de altceva. Așadar, deseori nu valoarea unei literaturi în sine înlesnește receptarea, ci factori extraliterari, conjunctura mediatică trecătoare. De exemplu, recent a apărut o foarte mediatizată antologie de poezie paștună în traducere engleză, scrisă de „talibanii” din Afganistan. Din fragmentele pe care le-am citit în recenzii despre volum, valoarea literară a acestei poezii nu pare a fi foarte mare, și trebuie să conchidem că totul depinde de „actualitatea”, chiar de senzaționalul subiectului. Pe de altă parte, dincolo de știrile și senzaționalul faptului imediat, există totuși edituri de prestigiu specializate în traduceri care publică literatură pe criterii strict literare. Am pomenit de Dalkey Archive Press. Această editură a publicat de curând o antologie de proză din Georgia, prin care o țară mică din fostul spațiu sovietic, un ținut oarecum obscur, dar cu o literatură foarte bogată, a ajuns să stârnească interes prin propria valoare, nu prin conjuncturi exterioare. Georgienii au știut să facă un efort organizatoric în colaborare cu editura, inclusiv la nivel de promovare, și astfel antologia s-a bucurat de vizibilitate și de succes în Occident. Știu că editorii de la Dalkey sunt foarte interesați să publice și o antologie de proză basarabeană, care ar reprezenta o mare șansă nu numai pentru scriitorii din Basarabia, dar și pentru imaginea țării în general.
 
- Îți doreai de mult să ajungi la Chișinău. S-a întâmplat de curând, în aprilie, cu prilejul festivalului „Primăvara Europeană a Poeților”, organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Ce ne poți spune despre contactele cu scriitorii de aici, despre atmosfera generală, peisaje, despre oamenii din stradă... Cum ai perceput babilonia lingvistică din Basarabia?
- „Primăvara Europeană a Poeților” a fost un important prilej pentru mine să mă întâlnesc cu scriitori basarabeni, să stabilesc contacte și să descopăr literatura basarabeană la ea acasă. Sper să am ocazia să mai traduc din scriitori basarabeni în curând. Antologia Arhipelag deja a dat roade, vorbesc de apariția unei proze a lui Iulian Ciocan în volumul Best European Fiction, de care am pomenit deja. M-am bucurat să vizitez Chișinăul, care mi-a plăcut foarte mult. E un oraș foarte diferit de Bucureștiul „balcanic”. Aveți multe parcuri și spații verzi în centru, ceea ce nu este cazul la București, din păcate. Nu mi s-a părut că există o babilonie lingvistică în Basarabia. Cel puțin, n-am avut nicio problemă de comunicare.
 
- Ai călătorit destul de mult, cred că ai un destin neobișnuit pentru un englez tipic, născut la Sunderland, în nordul Angliei, absolvent Cambridge, dar care a ales să locuiască, iată, departe de țara lui, în România. De ce? De unde îți vine acest „dor de ducă”?
- Tatăl, bunicul, străbunicul, unchii, verii mei – toți au fost marinari în flota comercială. În comparație cu ei, eu nu am ajuns prea departe de țara mea de baștină şi am călătorit doar pe uscat. Însă tatăl meu a fost în America de Nord și de Sud, în Australia, Africa, India, Asia de Sud-Est, chiar și în China în timpul Revoluției culturale, unde a avut ocazia să vadă Marele Zid. Autoritățile maoiste i-au adunat laolaltă pe toți marinarii după ce aceștia au acostat și i-au dus cu autocarul la Marele Zid, să-i aibă în vizor și să nu-i lase de capul lor în port. Bunicul meu, care a fost inginer-șef în flota comercială, a trăit în India mai mulți ani, când acea țară era încă parte din Imperiu. Așadar, am avut un destin mai puțin aventuros…
 
- Cum e lumea românească, te simți confortabil, ești mulțumit de opțiunea ta?
- Trăiesc în lumea românească de treisprezece ani, din 1999. Pot să spun că m-am stabilit permanent aici. Limba pe care o vorbesc zi de zi este româna. Când mai vizitez Anglia, mi se face dor de România. De când am plecat, Anglia s-a schimbat în foarte multe privințe, cele mai multe schimbări fiind în rău. Cred că am fost foarte norocos să ajung să trăiesc aici.
 
- Știu că România nu a fost prima ta destinație în Est. Îți propun să facem puțină hagiografie. Cum a început aventura ta în această regiune ferecată, până acum 22 de ani, în spatele Cortinei de Fier?
- Înainte de Rusia, am mai locuit în România, la Suceava, pentru o perioadă mai scurtă, prin 1994. Am fost profesor de limba engleză. România s-a schimbat enorm de mult după căderea comunismului. Ce m-a impresionat cel mai mult pe atunci a fost nu numai patrimoniul arhitectural – mănăstirile pictate din Bucovina –, dar mai ales patrimoniul spiritual încă viu. Îmi amintesc foarte bine noaptea de Înviere la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava și miile de oameni care au venit „să ia lumină”. În Anglia bisericile și catedralele sunt mai degrabă pe post de muzee. Desigur, toate mănăstirile – rădăcinile vieții spirituale ale Angliei – au fost distruse încă sub domnia lui Henric VIII, acum aproape cinci sute de ani. Au rămas doar ruine „pitorești”...
Mă așteptasem să găsesc o cultură pravoslavnică vie în Rusia, dar cred că am nimerit prost în Surgut, cel puțin atunci, în anii ’90: un oraș de blocuri monotone, fără nicio biserică. Dar se pare că și acolo, între timp, au fost refăcute bisericile vechi, distruse în perioada sovietică, și s-au zidit lăcaşuri noi.
 
- În orașul acela îndepărtat, dincolo de Ural, nu te-ai simțit înstrăinat, pierdut în spațiu și timp? Care este cea mai puternică amintire a ta despre sau din Rusia?
- Îmi amintesc gerul, oamenii care făceau foc dimineața sub mașină, ca să dezghețe motorul, râul Ob’ înghețat bocnă, taigaua. Nu m-am simțit înstrăinat. Mi-am făcut prieteni printre ruși. Am avut și un prieten mai apropiat acolo care era neamț – bunicii și părinții lui fuseseră deportați din regiunea Volga. Am întâlnit și basarabeni în Siberia.
 
- Cum se explică, după părerea ta, fascinația pe care continuă să o exercite Rusia și, în particular, literatura ei asupra occidentalilor? Este seducția alterității, visul omului civilizat după barbaria strămoșilor îndepărtați?
- Poate că literatura rusă, mai ales clasicii – Dostoievski, Tolstoi, Soljenițîn –, reprezintă vocea conștiinței omului occidental, „civilizat”, o voce severă și neînduplecată, care îi amintește de tot ce a pierdut în goana după civilizația materialistă. Fascinația vine din faptul că nu se mai poate scrie, gândi, simți așa în Occident. Mereu tânjim după ceea ce am pierdut. Același lucru e valabil și pentru literatura Europei de Est în general: în anii ’70, când au apărut traduceri în engleză din poeții cehi, de exemplu, care scriau într-un mod eliptic, metafizic – și din cauza cenzurii, desigur –, unii poeți din Occident încercau să-i imite, dar nu reușeau decât să reproducă maniera lor de a scrie. Pare paradoxal, însă acolo unde libertatea era constrânsă/limitată – a fost cazul și pentru scriitorii ruși din sec. XIX, nu numai pentru cei din Uniunea Sovietică – exista o libertate spirituală mai mare, iar unde libertatea este absolută, se ajunge la o vulgarizare şi trivializare absolută, aşa cum e în ziua de azi în Occident.
 
- Știu că privești cu spirit critic realitățile politice și culturale ale lumii. Obișnuim să vorbim despre ravagiile crizei economice, dar există și o criză morală, o criză de identitate a Europei. Tu cum o vezi, cum ieșim din ea?
- Există și o criză morală, fără putință de tăgadă. Timpul se accelerează, lumea devine din ce în ce mai tâmpă, omul ajunge să fie din ce în ce mai înrăit, limba se fărâmițează, decade într-un fel de ciripit electronic fără noimă. Toate acestea sunt semnele/fenomenele unui sfârșit. Dar, cum ieșim de aici, nu știu. În fața potopului degradării putem doar să ne agățăm de ceea ce încă are o valoare mai înaltă, de literatură și poezie.
 
- Continentul literaturii de limbă engleză este imens. Te rog să-mi vorbești despre preferințele tale, despre ce citești, ce te interesează din ceea ce apare pe piața editorială de limbă engleză: autori, titluri, tendințe...
- Poate sună paradoxal, dar sunt mult mai la curent cu ceea ce apare pe piața editorială de limbă română decât pe piața de limbă engleză. În limba engleză citesc mai degrabă clasicii decât autori contemporani, așa că n-aș putea să comentez despre tendințe sau să recomand titluri. Mai citesc literatură contemporană europeană în traducere engleză. În rest, prefer să citesc literatură şi critică din spaţiul cultural latin.
 
- Cred că nu există traducător, ca profesionist al lecturii cum este, care să nu fi încercat să scrie și el. Ai avut, ai și tu asemenea tentații?
- Desigur, am avut și am. Lucrez la o carte de câțiva ani, dar până nu o isprăvesc nu cred că ar fi cazul să discut despre ea.
 
- Ți-e dor de Anglia, cât de des mergi acolo?
- Nu pot să zic că mi-e dor. Merg acolo doar să-mi vizitez părinții. În rest, nu mă mai leagă nimic.
 
Iunie 2012, Chişinău-Bucureşti