Categorii

Parteneri

Alina Mungiu-Pippidi, „În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție?”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Alina Mungiu-Pippidi, „În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție?”

Luni, 24 septembrie, la sediul IDIS Viitorul, din Chișinău, a avut loc lansarea cărții Alinei Mungiu-Pippidi În căutarea bunei guvernări. Cum au scăpat alte țări de corupție?, Polirom, 2017. Traducere în limba română – Ioana Aneci. Volumul a apărut inițial la Cambridge University Press în 2015. Evenimentul, care s-a desfășurat în prezența autoarei, a fost moderat de Igor Munteanu, director IDIS Viitorul, și i-a mai avut ca vorbitori pe Arcadie Barbăroșie, directorul Institutului de Politici Publice, și Vasile Gribincea, directorul Centrului de Resurse Juridice din Chișinău. Au fost prezenți experți, oameni de cultură, jurnaliști din Republica Moldova și din România.
Întrebarea pe care și-o pune Alina Mungiu-Pippidi în titlul cărții sună deprimant-melancolic în Republica Moldova – stat care și-a îngropat aspirația europeană sub stratul gros de manipulări, simulacre și turpitudini ale clasei politice de la guvernare, toate acestea crescute din patul germinativ al unei crize morale, din macularea generală a valorilor în societatea basarabeană. Autoarea elaborează o teorie convingătoare despre cauzele acestui flagel și aduce exemple din câteva țări în care anticorupția a dat rezultate, în care coaliția unor elite responsabile, spiritul civic și devoțiunea pentru binele public au produs transformări benefice în politică, economie și, finalmente, în moravuri.
Vă propunem secvenţe de la acest eveniment.
 
Igor Munteanu: Doamna Alina Mungiu-Pippidi a investit în această carte, pe care o putem considera o capodoperă a monitorizării corupției în statele hibride, foarte mult efort academic, foarte multă metodologie sistematică, lucru pentru care dânsa a fost lăudată în publicații internaționale importante. Aceste aprecieri încununează, într-un fel, efortul academic pe care doamna Alina Mungiu l-a depus până în prezent, dar trebuie să menționez că dânsa vine și din mediul asociativ. În spatele ei rămâne o experiență vastă legată de Societatea Academică din România, cu o mulțime de inițiative care au spulberat probabil prejudecata că societatea civilă este doar o colecție de indivizi, încercând să construiască ideea că societatea civilă poate influența și procesul decizional, poate să contribuie la schimbarea unor politici care nu sunt în folosul interesului public.
 
Alina Mungiu-Pippidi: Mulțumesc foarte mult, domnule ambasador Igor Munteanu și tuturor celor care ați venit aici. Această carte are la bază vizitele și studiile mele întreprinse în șapte țări din lume care au reușit în ultimii 35 de ani să treacă de la o stare de corupție sistemică, în care practic era cum este și în România – nu vreau să zic nimic despre Republica Moldova, dar știți dumneavoastră mai bine –, la un control eficient asupra ei. Starea de corupție sistemică e atunci când practic toate contractele publice importante se dau pe baza unor relații. Nu e nimic întâmplător, tot mecanismul de alocare socială, tot ce este valoare se distribuie în funcție de cine și cu ce grup este afiliat. Acest lucru subminează ceea ce numesc economiștii mecanismul de recompensă dintr-o societate, alocarea meritului. Societățile sunt sisteme care trebuie să funcționeze pe merit dacă vor să fie performante, asta mai ales în domeniul pur economic, în domeniul pieței. Piața se presupune că trebuie să funcționeze pe merit, deci produsul cel mai bun să întâlnească prețul corespunzător și să structureze relația economică. Dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă cineva cu putere și autoritate stabilește câștigătorii unui mecanism de piață, atunci vei avea o economie lipsită de stimulente necesare ca să se dezvolte, o economie într-o stare perpetuă de nedezvoltare și de sărăcie. Definiția mea de control al corupției se rezumă la situația în care societățile reușesc să constrângă elitele care le conduc să opereze pe baza acestui principiu deja menționat de domnul ambasador Munteanu, universalismul etic, care e înscris în dreptul roman, în baza căruia operăm cu toții: guvernul, pe de o parte, și piața, pe de altă parte, funcționează pe bază de tratament egal, ăsta este principiul fundamental. Cetățenia înseamnă un tratament egal, nimeni nu trebuie să fie tratat diferit de vreun serviciu public, nimeni nu poate să fie tratat diferit de justiție. În piață e la fel: la merite egale trebuie să existe șanse egale. Dacă asta nu merge, nici capitalismul, nici statul nu sunt ceea ce figurează ele nominal în Constituție. Datorită marelui succes al modelului occidental în anii ’80-’90 s-au creat atât de multe democrații, încât marea lor majoritate sunt corupte. În acest moment avem de două ori mai multe democrații – în care acest principiu al alocării funcționează pentru cine este la putere și nu funcționează în mod egal – decât dictaturi și autocrații.
Se poate ieși din această situație și dacă da, cum? Răspunsul este diferit pentru autocrații în raport cu democrațiile. Admirația noastră față de țările din Europa trebuie să fie un pic mărginită de înțelegerea faptului că un control al corupției se construiește între anumite frontiere, de regulă, între frontierele naționale. Populația într-o democrație de votanți nu trebuie concepută numai ca masă de votanți, ci și în sens de societate civilă largă: corporații, bresle, diferite grupuri sociale, jurnaliștii ș.a.m.d. În democrație contează felul în care populația reușește să constrângă elitele, iar în autocrație vedem că diferiți monarhi, din cauză că au ajuns în situații grele, au limitat corupția. Exemplul din cartea mea este monarhia daneză. Aceasta a fost printre primele care au constituit controlul corupției din Europa, de pe la 1824. Danezii au fost constrânși de amenințările externe: au pierdut niște războaie, au pierdut în mod catastrofic o mare parte din teritoriu în acele războaie și atunci pentru prima oară s-a pus problema că poate e mai bine să ai niște generali care se pricep la arta războiului în Consiliul de Război, decât purtători de titluri princiare și rude de-ale monarhului. La fel și englezii: după mai multe înfrângeri pe mare, au început să facă ordine în flotă, unde funcțiile erau ocupate pe bază de privilegiu. De la un punct încolo n-a mai mers: lumea trebuie să învețe navigație, dacă nu știi meserie nu poți fi căpitan. De foarte multă vreme există această legătură între amenințări existențiale, amenințări la adresa statului, și nevoia de a face reforme pentru că altfel dispari. După părerea mea, tocmai amenințările existențiale explică reușita anumitor națiuni.
Estonia a avut întotdeauna un simț acut al acestei amenințări existențiale din partea Rusiei. Și nu e o întâmplare că primul lor ministru, Mart Laar, este unul dintre oamenii inspirați care au reușit să construiască o guvernare întreagă. Laar era un istoric naționalist de 34 de ani, specialist în două lucruri: în istoria Estoniei, pe care o concepea ca pe o istorie contra Rusiei, și în anticomunism. Citise o singură carte de economie, cea a soților Friedman, și a înțeles din acea carte un lucru fundamental: te lupți cu corupția eliminând ocaziile care generează corupție. Formația de istoric și convingerile anticomuniste i-au fost suficiente pentru a înțelege principiile de bază ale unei guvernări de succes, pe care a și materializat-o în țara lui.
Am avut în ultimii ani tot felul de experiențe amuzante, de exemplu Arabia Saudită. Le-am spus acolo: domnilor, schimbați regulile. Cei care câștigă din rente – profiturile care-ți vin pe bază de privilegiu abstract – trebuie să piardă rentele. Aloci rentele mult mai echitabil, sporești numărul de oameni care primesc rente și după aceea ai o altă bază socială cu care să lucrezi. Le-am explicat cum a făcut Saakașvili, care, venind la putere, a găsit pensiile neplătite. I-a chemat pe toți oligarhii din regimul precedent și le-a zis: nu vă fac proces lung și costisitor, ia timp, n-are sens. Îmi plătiți toate pensiile până la sfârșitul anului, că altfel nu am din ce să le plătesc. Și s-au făcut înțelegeri.
La fel a procedat și Arabia Saudită. Nu știu dacă ați văzut pe Reuters ce s-a întâmplat în luna februarie a acestui an. Au rechiziționat hotelul Ritz-Carlton, i-au strâns pe primii 120 de evazioniști fiscali din țară, înalți demnitari și rude ale familiei regale unii dintre ei. Acum zece ani nu plătea nimeni taxe în Arabia Saudită. S-au introdus taxe, dar ăștia tot nu voiau să le plătească. Atunci i-au invitat cu avocați cu tot și le-au spus: știm că asta-i averea dumitale, știm că n-ai plătit taxe deloc în ultimii 3-4 ani și, după socoteala noastră, ne datorezi atâția bani. Sunteți în domiciliu forțat la Ritz-Carlton, v-am rezervat camera cutare, stați aici până când negociem și la plecare veți alege: ori vă trimitem în judecată și ajungeți la închisoare, ori ne spuneți cât ne dați înapoi… A fost mare scandal în presa internațională, dar populația a aplaudat, pentru că monarhia din Arabia Saudită avea nevoie de popularitate. Nu vreau deloc să înțelegeți că aprob această soluție de mână forte, dar vreau să spun că și autocrațiile pot să combată corupția.
Cum faci, așadar, ca cei care ajung la putere, fie prin alegeri, fie prin revoluție, fie prin lovituri de stat, să nu moștenească acest sistem de rente, ci să-l anihileze? Pentru că sistemul de rente, odată creat, e o mare tentație. E mult mai bine, după ce ajungi la putere, să-l exploatezi în continuare în interes personal, decât să-l închizi. Cum reușesc societățile să ajungă la acel gen de acțiune colectivă în care să-și propună să lichideze sistemul? Este principala problemă în democrație. Nu există un singur răspuns, nu există o soluție-standard. Estonia, Georgia, Uruguay, Chile, Costa Rica, Coreea de Sud și Taiwan, țări de succes, țări-democrații, au știut să răspundă corect la această întrebare. Esențial este să ai un grup de oameni valoroși care să reușească să facă o alianță a acestor structuri competitive din societate, că e vorba de grupuri profesionale sau de companii, care au nevoie doar ca statul să nu se amestece. În Taiwan – un alt exemplu – era o asociație în cadrul magistraturii. Această asociație a existat încă din timpul dictaturii de acolo, și discutau și ei despre cum ar trebui să funcționeze justiția când vor veni zile normale. 15 ani mai târziu, când lucrurile s-au schimbat, această asociație a dat trei miniștri ai justiției la rând. Fiecare a stat mai puțin de doi ani în funcție și a fost dat afară de primul-ministru, pentru că toți au făcut câte ceva cu potențial de reformă și a ieșit scandal. Dar nu contează. Cele trei mandate puse împreună au reușit să facă diferența în această țară.
Soluția este, așadar, una colectivă, complicată, care presupune asocieri și cooperări între oameni, ceea ce în țările post-comuniste e un lucru destul de greu de realizat. Știm cu toții că dacă comunismul a făcut ceva durabil, apoi a reușit să nimicească, extrem de durabil!, exact această solidaritate și capacitatea oamenilor de a acționa în comun. Or, după părerea mea, câtă vreme nu te afli într-un risc fizic, lucrurile se pot rezolva.
 
24 septembrie 2018,
Chișinău
 
Pagină îngrijită de Aleutina SARAGIA