Categorii

Parteneri

Alicia în orașul-oglinzilor (Carlos Ruiz Zafón, Labirintul spiritelor)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Alicia în orașul-oglinzilor (Carlos Ruiz Zafón, Labirintul spiritelor)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Pentru fanii romanelor lui Carlos Ruiz Zafón, o spun tranșant, din capul locului: Labirintul spiritelor este cartea cea mai întunecată, întortocheată, amuzantă și grotescă din întreaga serie. Citiți-o cât mai degrabă, fiindcă toate firele narative lăsate în aer anterior se vor încheia și intersecta într-un mod miraculos.
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu literatura scriitorului catalan, se cuvine o scurtă punere în context și revizitare a precedentelor trei volume. Tetralogia care se închide astăzi odată cu Labirintul spiritelor (în traducerea admirabilă și nuanțată pe care o semnează Marin Mălaicu-Hondrari) a debutat în 2001 odată cu Umbra Vântului, roman care a devenit aproape peste noapte bestseller și carte-cult. Deși povestea părea una de sine stătătoare și care nu ar fi putut lăsa neapărat loc de continuări, Carlos Ruiz Zafón a reușit să clădească un microunivers cu suficient de multe piese și personaje fascinante, astfel încât acesta să poată constitui fundalul unor istorisiri ulterioare. Așa stau lucrurile, de pildă, cu un librar inocent și cu inimă mare precum Daniel Sempere, ori cu prietenul lui mereu pus pe șagă și gata să dea de vreun bucluc – Fermin Romero de Torres. Ca să nu mai vorbim despre fabulosul loc intitulat Cimitirul Cărților Uitate – în esență un depozit imens în care își fac veacul volume de care pare că nu-și mai amintește aproape nimeni, cărți rare sau volume editate în regie proprie, ediții aparte, ori picanterii. Cel de-al doilea volum al seriei – Jocul îngerului – pare că se leagă doar marginal de Umbra vântului. Universul gotic al Barcelonei este neschimbat, dar povestea și protagoniștii diferă, personaje centrale din primul volum jucând acum doar roluri episodice ori secundare. De asemenea, diferă naratorul, în cazul de față povestirea făcând-o la persoana I David Martín, un soi de ghost writer care acceptă un pact faustic. Finalul încâlcit și interpretabil al romanului, plus faptul că Martín are toate atributele unui narator necreditabil, i-a făcut pe mulți cititori să ridice nedumeriți din umeri și să aștepte o eventuală continuare. La numai doi ani distanță de Jocul îngerului, apare cel de-al treilea volum, Prizonierul cerului, cartea cea mai scurtă a seriei. Volumul schimbă din nou perspectiva, revizitându-se istoriile personale ale unor personaje centrale din prima carte. Paralelele evidente cu Contele de Monte Cristo și finalul abrupt (un veritabil cliffhanger – genul de moment care te lasă cu sufletul la gură) i-au determinat pe mulți fani și critici literari să afirme că avem de-a face cu un semi-fiasco iscat la presiunea editorului lui Zafón, care a dorit probabil foarte repede o continuare. Ironic mise-en-abîme, dacă ne gândim că tocmai aceasta este una dintre temele predilecte ale seriei Cimitirul cărților uitate – cea a scrierilor cerute de terți, cu comanditar, și a compromisurilor pe care un autor e nevoit să le facă pentru a scăpa de presiune.
Păstrând toate ingredientele primelor trei volume și folosind subtil procedeul narațiunii în ramă, Labirintul spiritelor reia istorisirea din punctul în care s-a încheiat precedenta carte, acțiunea avându-l în centru pe un tânăr Fermin, proaspăt evadat, care ajunge clandestin în Barcelona anului 1938, în plin război civil, aproape de momentul bombardamentelor aviației italiene ordonate de Mussolini. Preambulul acesta e mai cu seamă necesar pentru a introduce în scenă adevărata protagonistă a cărții – Alicia Gris –, pe atunci doar o copilă rămasă orfană. Carlos Ruiz Zafón pare să fi ascultat vocile critice care i-au reproșat predictibilitatea și unilateralitatea personajelor feminine din volumele anterioare, mai toate femei cu suflet bun, dar care cad victime destinului, istoriei, tiranilor, legăturilor complicate de familie.
Pe Alicia o regăsim 20 de ani mai târziu, la Madrid, lucrând în serviciile secrete, incredibil de puternică și tenace, dar totuși vulnerabilă, inclusiv fizic – este dependentă de calmante, care să-i domolească durerile cronice lăsate de rănile de la bombardamente. În tandem cu un bătrân, versat și cinic polițist care și-a pierdut soția și fata într-un accident de mașină, Alicia este solicitată de Leandro, șeful ei din serviciile de securitate, să ancheteze dispariția misterioasă a unui important om politic, ministrul Mauricio Valls. Intriga detectivistică e însoțită de piste false, perdele de fum, alibiuri dubioase, și cărți rare, iar Labirintul spiritelor poate fi citit și-n cheia unui policier reușit. Numai că prozatorul catalan nu se mulțumește cu o acțiune captivantă ce țese cu minuție o pânză complexă, care înglobează evenimente și personaje răspândite pe mai bine de o jumătate de secol, mergând din interbelic până la… Olimpiada organizată în 1992 la Barcelona. Flashback-urile și salturile în timp sunt un simplu mijloc prin care piese de puzzle variate se reordonează magic și alcătuiesc un tablou tulburător, cu ecouri felurite, de la Edgar Allan Poe la Lewis Carroll. De altfel, trimiterea aici nu e Alice în Țara Minunilor, cum am putea crede în primă instanță, ci Alice în Țara Oglinzilor – Barcelona fiind orașul-labirint al oglinzilor, care ascunde tenebre nenumărate, iar protagonista, Alicia, e chemată să le lumineze. „Trenul a început să străbată o câmpie care părea să se întindă la nesfârșit. Alicia a simțit că, dincolo de zidul de întuneric, Barcelona îi adulmecase deja prezența în aer. Și-a imaginat orașul deschizându-se ca un trandafir negru și pentru câteva clipe a pus stăpânire pe ea liniștea aceea atât de consolatoare pentru cei blestemați.”(p. 202)
Fascinantă la Carlos Ruiz Zafón este minuția cu care își construiește personajele, atenția pe care o acordă biografiei fiecăruia, descrierii gesturilor, celor mai mărunte detalii. De la personajele centrale, la figuri episodice care poate că nu ocupă mai mult de jumătate de pagină și au un rol complet neînsemnat în economia cărții, autorul se așteaptă să lase o amprentă de neșters pe retina cititorilor și pentru asta acționează metodic. Aproape că-ți poți închipui că există fișe biografice pentru fiecare făptură care populează această Barcelonă închipuită și hipnotică. Iată, de pildă, descrierea lui Fernandito, nepotul gazdei Aliciei, îndrăgostit iremediabil de viitoarea spioană, deși e cu 10 ani mai tânăr decât ea: „Suflet curat, din care s-ar fi putut hrăni până și un sfânt, Fernandito suferea de sindromul adolescentului îndrăgostit cronic. Și pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare, Mama Natură nu s-a putut stăpâni și l-a înzestrat cu toată buimăceala din lume. Locuia împreună cu mama lui în clădirea de alături și muncea într-un magazin alimentar, unde era responsabil de comenzile la domiciliu, deși cea mai mare parte a forțelor lui și întregul său talent le punea în slujba scrierii unor poeme pline de avânt liric, dedicate Aliciei, în care vedea o combinație irezistibilă între Dama cu Camelii și regina blestemată din Albă-ca-Zăpada, dar totul mult mai intens. Acum trei ani, cu puțin înainte ca Alicia să plece din Barcelona, Fernandito îi declarase iubirea lui eternă și hotărârea lui de a-i face nu mai puțin de cinci copii, cu ajutorul Domnului, promițându-i că trupul, sufletul și alte cele pe care le mai avea vor fi ale ei pe vecie – și toate astea doar în schimbul unui sărut de rămas-bun.” (p. 220) Scriitura lui Carlos Ruiz Zafón e otravă și medicament, abundă în sarcasm și jonglează cu o înspăimântătoare ușurință cu registrele – aici un personaj se vede pus în situația de a-și amputa singur o mână pentru a nu muri de cangrenă, iar la doar câteva pagini distanță asistăm la un episod romantic-frivol, numai bun să trezească în cititor fiori care-l vor fi încercat într-o iubire adolescentină.
Labirintul spiritelor reprezintă încheierea perfectă a unei tetralogii care te ține cu sufletul la gură, te face să iubești și să urăști visceral ființe de hârtie și să recitești de obsedant de multe ori paragrafe întregi numai pentru a savura stilul desăvârșit al autorului. Iar dacă vreodată ar lua naștere un cimitir al cărților uitate în lumea reală, pun rămășag că romanele lui Carlos Ruiz Zafón nu ar avea nici cea mai mică șansă de a sfârși acolo.
_______
Carlos Ruiz Zafón, Labirintul spiritelor. Roman. Traducere din limba spaniolă și note de Marin Mălaicu-Hondrari. Editura Polirom, 2018, 896 p.