Parteneri

Alice și țara poeziei (Silvia Goteanschii, Dulcele meu asasin)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Alice și țara poeziei (Silvia Goteanschii, Dulcele meu asasin)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

După ce a publicat în 2014 un volum de versuri, Silvia Goteanschii a postat mai multe poeme pe Facebook, încât următorul volum, Dulcele meu asasin, nu s-a lăsat aşteptat. Ultimele două cărţi, apărute ambele la Editura Vinea, conţin cam acelaşi număr de pagini, poemele sunt grupate în câte cinci cicluri. Noutatea este că volumul recent are o prefaţă, semnată de Mircea V. Ciobanu, şi o postfaţă, semnată de Nina Corcinschi. Astfel, volumul dovedeşte un statut.
Silvia Goteanschii nu este atrasă în mod evident de o poezie a contingentului, de acele lucruri mărunte care ne înconjoară la tot pasul şi ne pot transforma viaţa în coşmar. Ea scrie despre alte coşmaruri, exprimate la nivelul senzaţiilor şi viziunilor. Detaliile realului cu care îşi drapează poezia creează mai degrabă o atmosferă halucinantă prin suprarealismul lor. Poezia ei nu e nici improvizaţie a dicteului automat, ci are toate însemnele unei elaborări – o demonstrează geometria construcţiilor: perioadele lungi şi încărcate având toate cele trei componente, enumeraţia şi interogaţia creatoare de tensiune, contrastul şi alte figuri de balanţă dezechilibrată.
Universul poetei este unul extrem de personalizat, încât poezia dobândeşte pentru ea un adevărat tratament fabulatoriu. În dorinţa de autoidentificare cu oglinzi convexe şi concave, poeta apelează la ambele feluri de lirism: subiectiv şi obiectiv.
Fie că se confesează la persoana I, fie că „narează” detaşat la persoana a III-a, autoarea încearcă să recupereze o poveste, un tărâm din illo tempore. Textul are imprimate multiple trăsături de basm, mai accentuate în primul ciclu, dar reluate izolat şi în celelalte. E o poveste în stilul lui Lewis Carroll. De exemplu, poezia Despre cele negrăitoare este compusă dintr-o succesiune de scene perindându-se ca în Power Point. Sunt frânturi de memorie şi imaginaţie, decupaje din realitate şi familie, unele de o familiaritate discretă. O sintagmă pusă în circuitul poetic sună astfel: „despre-un motan încălţat”. Apelul la lumea de basm, invocată în mai multe poeme, explică apariţia sintagmei în textul dat.
Bambunezia, unul dintre poemele care a dat numele primului ciclu, este chiar acel spaţiu fantastic pe care autoarea îl articulează la începutul cărţii. Bambunezia e un hapax legomena, creat de la „bambus”, iar termenul se înscrie perfect în universul său poetic, care cumulează exotisme, imagini bizare, răsturnate, o incoerenţă a paradoxurilor – toate mulate pe corpul poeziei. Bambunezia devine artă poetică şi mărturie despre copilărie – motiv recurent. Bambunezia e totodată un spaţiu al fiinţei dedublate: copilărie-maturitate (precum e alternanţa dintre persoana a III-a şi persoana I), iar pasărea la care se face referinţă în final nu e decât mitul păsării albastre. Crestătura din frunte ş.a. atestă ingredientele unei fantasmagorii: „un om/ care urma să prindă rădăcini”, „copacul s-a înălţat până la cer”, „un al treilea ochi”, „ţuşti din ascunzişul minţii, un balaur/ cu şase capete”.
Experienţa şi realitatea sunt simple pretexte, repere pentru a clădi o proprie lume ciudată, halucinantă, ca în Cântecul gărilor. Toate personajele sunt supuse unor transformări după o reţetă a genului. Eul poetic recunoaşte: „Sunt o albină şi m-am îndrăgostit/ de un urs”. Celelalte personaje sunt caricate în maniera picturii naive, întrucât textul este scris în tonalităţi jovial-glumeţe: „Bărbaţii aveau costume din gazete/ şi mustăţile adâncite în bere”; „m-aş arunca de la geam/ ta-ra-ram, ta-ra-ram,/ dar în lume nu-s, nu-s, nu-s geamuri cu privirea spre Oz,/ ta-ra-ram, ta-ra-ram”. Iar finalul te trimite imediat cu gândul la nunta gâzelor din cunoscutul poem eminescian: „La noi iernile n-au albine/ şi nici gările urşi”.
Poveştile nu relevă numai o lume de pace, cu personaje solare, cu întâmplări pozitive. În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionate forţele malefice care îşi fac apariţia în poezii şi care pot lua diverse înfăţişări: „tanti rea, rea, rea” (Cântecul gărilor), câinii (Baladă, Doină ş.a.), cuţitarii care „trec prin visele mele frumoase” (Cântecul distanţelor), balaurul (Crestătura din frunte) etc.
În al doilea ciclu, Apus de soare, excelează poemele în care sunt evocaţi şi invocaţi, pe rând sau împreună, părinţii. Obiectele casei şi micile evenimente sunt scoase din sipetul familiei şi animate prin exerciţiul de sensibilitate şi afectivitate bine dozate. Poeta reuşeşte să transmită, într-un discurs firesc, ca de la apropiat la apropiat, gama de sentimente pe cât de delicate, pe atât de complexe, neunivoce. Cel mai bun poem e chiar Apus de soare: „Mamă, cel mai mult îmi doresc să ajung la tine./ Să culeg flori amare de câmp,/ să ţi le arunc în poală./ Bolta cerească s-ar lăsa uşor peste iaz,/ acolo unde tata prinde peşte în cârligul cu pufarin./ N-am făcut nimic în răstimpul acesta/ din toate câte m-ai rugat./ N-am dat apă la câine, n-am ales meiul,/ n-am udat gherghinele, n-am avut grijă de morţi/ şi nici nu m-am rugat./ Iar de când am început să las coroniţe de sânziene/ pe uluc, să se oprească ploaia,/ lumea ne vorbeşte că avem tradiţii păgâne.// Mamă, cel mai mult mi-am dorit să ajung la tine/ şi aşa, la margine de hău,/ să strigăm de singurătate, ca două lupoaice./ Dar din cauza drumului acesta rău, noroios,/ m-am dus acasă, la tata./ El nu era, dar lumea vorbeşte că ar fi fost la pescuit./ Nu ştiu cine mi-a spus acest lucru,/ însă am auzit bine./ Am văzut arma de vânătoare agăţată în cui,/ ouăle de gâscă în cuibar şi plasa care, de obicei,/ nu lipseşte./ Am înţeles că nu-i nici el de găsit, înspre seară,/ după felul în care tace cocoşul de lemn de pe gard”.
Sunt prezente aici toate elementele familiale aflate într-un proces inconturnabil de entropie.
Tonalitatea generală a poemelor este întunecată, sufocată în spirit popular de dor şi alean, şi doar ici-colea transpar veselia şi buna dispoziţie, tot în aceeaşi manieră folclorică, aşa ca în Ora de plâns sau în Cât cum se poate păcăli moartea. Chiar dacă accentele ludice sunt mai rare, Silvia Goteanschii mânuieşte amândouă registrele.
Următorul ciclu, Dulcele meu asasin, înmănunchează poemele ce tratează tema dragostei. Aşa cum sugerează titlul ciclului, figura preferată este oximoronul. Când poeta nu frizează o dragoste imposibilă, sentimentul apare închegat din lumini şi umbre: pe de o parte, din jubilaţii şi fascinaţii exemplare, pe de alta, din reproşuri subtile și frustrări asumate: „trestiile mă ating cu încântare,/ ne încâlcim în umbre”, „ne îmbrăţişăm/ ideile fixe până la juisare” şi „Ştii cum e culoarea spaimei?”, „mătăsoasă mă simt/ în gândurile tale ucigaşe” (Dulcele meu asasin). Iar fundalul pe care se produc chinurile iubirii conţine un element important şi definitoriu pentru întreaga poezie a Silviei Goteanschii, care vânează cadrul virulent şi asfixiant: „acest clar de lună nesăbuit”. Accident de noapte reia în regim propriu motivul „nuntă-moarte” din celebra baladă, Stupefiante urmăreşte dragostea ca într-un roman de Ryu Murakami: „În căile lor respiratorii,/ oxigenul pătrunde,/ liric, ca un fir depănat/ de pe gogoşii viermilor de mătase,/ până când nu mai au nimic din stridenţele/ de altădată, în afară de faptul/ că miroase a moarte, a bibliotecă antică/ cum arde” (…) „Dar să lăsăm astea/ şi toate frumuseţile Romei/ pentru altă dată,/ fiindcă/ în secolul acesta,/ interesant totuşi este că invidioşii/ pot muri de supradoză”. Întru nemurirea ta şi a mea exprimă ideea că unui început masculin al veşniciei i se opune continuitatea unui feminin săvârşit fără întrerupere prin naştere şi moarte. Opoziţiile eu-tu, dragoste-libertate, viaţă-moarte capătă accente tragice, ridicându-se până la dimensiunea disperării, strigătului şi grotescului.
Ultimele cicluri, Renunţare şi Risipitorii de rai, reclamă acelaşi ambitus şi totodată edifică alte laturi ale poeziei Silviei Goteanschii. Tonalităţile dure fac loc celor amare. Discursul e şi aici firesc, tonul confesiv, cu adresări şi interjecţii fatice. Dar nu lipseşte nici fraza livrescă, ca dovadă a disponibilităţii intelectuale. Poemele sunt în fond nişte meditaţii despre timp, vârstă, trecere. Baloane de săpun învederează tocmai o tranziţie de la o vârstă cu filme despre piraţi la una cu piraţi aievea. Raiul în destrămare (aproape ca la Blaga) şi Alioşa, invocaţi frecvent în ultimul ciclu, trimit de departe la o polemică sau la un comentariu la Fraţii Karamazov. În general, Silvia Goteanschi nu utilizează intertextualitatea directă sau referinţa culturală, ci mai degrabă apelează la forme implicite. Cu toate acestea, poezia ei este extrem de dialogică, evidenţiind permanent dialogul cultural sau polemicile (cu sine). Însuşi stilul poetei are câte ceva din maniera lui Dostoievski: sincopat, pieziş, nervos. Deseori e copleşită de dionisiac, din care şi-a făcut o emblemă. Deseori finalul poemului coboară în insolit sau absurd: „Şi atunci vei vedea, Alioşa,/ cum din vârf de deal, eu mă duc la vale într-o casă cu roţi” (Alioşa, e vară); „Alioşa, toamna aceasta ne vor cădea dinţii” (Alioşa, toamna aceasta).
Nu toate efuziunile de lirism poartă girul spontaneităţii şi inspiraţiei. Unele imagini sunt hazardate, personalizate până la ermetism, în definitiv incomunicabile. Dar bineînţeles că nu aceste texte, în care experimentul e împins foarte departe, alcătuiesc partea redutabilă a cărţii şi a poeziei Silviei Goteanschii şi nu acestea dau măsura talentului poetei. Contează că Silvia Goteanschii e o poetă veritabilă, înnăscută, cum spune prefaţatorul, şi cititorul/criticul poate reţine oricând numeroase poeme de cea mai înaltă probă artistică.
____________
Silvia Goteanschii, Dulcele meu asasin, Editura Vinea, Bucureşti, 2016