Compozitorul sovieto-german Alfred Schnittke (1934-1998) a fost unul dintre inovatorii radicali ai limbajului muzical în sec. XX. Polistilistica și intertextualitatea muzicală prezente în creația lui se armonizează perfect cu postmodernismul occidental. Dar și gândirea lui Schnittke, exprimată și prin alte canale decât cel al creației muzicale, poate să ne ofere perspective unice asupra contextului intelectual al undergroundului sovietic. Selecțiile din volumul de interviuri A. G. Schnittke. Conversații, discursuri, articole, publicat abia în 1994, pe care le propunem cititorului revistei „Contrafort”, ilustrează plenar faptul că Alfred Schnittke, ancorat într-un moment istoric concret, a reușit să depășească matricea ideatică a acelei perioade, oferind perspective ce par la fel de proaspete și astăzi, 50 de ani mai târziu.
 
Alex Cosmescu, Veronica Ștefăneț
 
Cultura secolului XX diferă mult de culturile altor secole: într-atât de mult, încât acest fenomen a permis unor cercetători să elaboreze o ipoteză despre începutul unei noi epoci de dezvoltare a civilizației. Sociologul american C. R. Mills scrie: „Noi ne aflăm la sfârșitul a ceea ce numim epoca modernă. După antichitate au urmat câteva secole de orientalism, căruia Occidentul i-a dat termenul provincial de „secole întunecate”, astfel epoca modernă e succedată de perioada postmodernă. Ea se poate numi și „epoca a patra”. Prima a fost antichitatea, a doua – creștinismul timpuriu, Evul Mediu. A treia se caracterizează prin renașterea palpabilului, perceptibilului, raționalului, a tot ce e neîncifrat și clar: perspectiva lineară în pictură, raționalismul lui Descartes, iluminismul, muzica clasicilor vienezi – toate sunt componente ale acestei epoci. Secolul XX, epoca a IV-a, însumează, compară și evaluează elementele precedente într-un context supraistoric. Apare un nou tip de cultură, elementele căreia reunesc tradiții culturale, structuri mitologice, simboluri ale diferitelor epoci.” E curios faptul că o idee similară, cu mult înaintea sociologului american, a fost expusă în 1921 de poetul rus Veaceslav Ivanov: „Dacă e să ne orientăm după Auguste Conte, omenirea în dezvoltarea sa a trecut prin trei faze – teologică, metafizică și științifică, acum vine timpul unei noi epoci mitologice”.
 
– Ești de acord că astăzi crește rolul simbolismului, iraționalului, că epoca noastră e opusă raționalismului epocii moderne și e mai aproape de Evul Mediu? Simți hotarul dintre trecut, prezent și viitor?
 
Alfred Schnittke: Sunt absolut de acord, inclusiv din motive subiective. Ți-am mai spus că, după ce am suferit un accident vascular cerebral, am realizat că țin minte considerabil mai puține lucruri decât înainte, dar cu toate astea știu mult mai mult. Am început să mă orientez mai mult nu după cunoștințele intelectuale, dar după un simț animal. Eu cunosc ceva și pot explica, pot găsi și argumente (de regulă, le și găsesc), dar nu mai sunt obsedat de prezența sau absența lor. Oricum știu, deși nimeni nu mi-a explicat nimic. Înainte, trebuia să-mi amintesc, apoi să mă gândesc cum să răspund corect.
Un alt lucru pe care-l simt, tot subiectiv, ține de comunicarea cu fiul meu. De mult observ o barieră între generații. Noi încă mai reprezentăm direcția intelectuală – generația cu deprinderi cerebrale, unde totul e cântărit, dozat. Generația nouă nu are acest mecanism, însă reacția spontană, primordială e mult mai subtilă decât cea pe care ți-o dă mecanismul intelectual. Abia de-l întreb ceva – el are deja răspunsul pregătit, deși niciodată n-a vorbit despre asta și nu s-a gândit. Rezultă că există cunoaștere și fără învățare, iar această cunoaștere nu este de origine literară. Generația noastră mai poate sări de pe cunoașterea reflexivă pe cea intuitivă, dar poate e doar cunoaștere intelectuală, care, acumulată, doar pare intuitivă. Iar în cazul fiului meu, la sigur, nu e o cunoaștere intelectuală, ci o senzație intuitivă, mult mai precisă.
Literatura artistică îl interesează mult mai puțin decât literatura concretă despre ceea ce e în zona lui de interes în momentul dat. Literatura și filosofia orientală – teme care m-au preocupat abia pe la 40 de ani – pe el îl interesează de la bun început. Acest cerc îi este deja deschis de la sine, nu a trebuit să intre în el și nu trebuie să-l descifreze. Era pregătit și deschis din start. O chestie stranie: e interesat de Orient din copilărie, are un interes vorace față de China și Japonia, deși în mediul lui n-a existat nimic care să-i fi stimulat această predispoziție. Intelectual, a respins imediat China din cauza atmosferei îngrozitoare, care nici astăzi nu este prea clară, dar totuși exista un interes mai mare față de lumea aceea decât față de mediul lui. Toată dezvoltarea negativului și pozitivului, întruchipată în caracterul muzicii rock și al artei în general, duce spre îndemnul de a înlocui monologurile și explicațiile lungi cu decizii imediate, aparent paradoxale, dar firești.
În acest sens, schimbare de epocă cu siguranță există, însă transformarea nu e una de moment, treptat se conturează prevalarea unor lucruri asupra altora. În general, oamenii, deprinzându-se cu o dezvoltare intuitivă, se mai țin de mecanismul trecutului. Mai există incertitudine, dar nu încape îndoială că lucrurile se mișcă în această direcție. Revitalizarea a ceea ce a fost 100 de ani în urmă (de exemplu, interesul față de Blavatskaya). Am senzația că totul în istorie e infinit și nimic nu are vreo calitate sau definiție finală. Doar din fiecare punct de astăzi nouă ni se pare că acum, în sfârșit, a venit un fel de claritate, însă mai trec 70 de ani și absolut totul se schimbă și revine ceea ce de mult, se pare, a încetat să existe.
 
Despre cultura rusă, frontierele ei și pericolul naționalismului ziaristic
 
– Cultura rusă e universală? E necesar să-i „protejăm” frontierele?
 
A. S.: E inadmisibil să protejăm frontierele unei culturi. Cred că toate încercările care s-au manifestat în ultimele secole, mai ales în ultimii 120-130 de ani, sunt absolut greșite. Desigur, în această mișcare au existat personalități uriașe, însă ca principiu, teorie, tendință generală așa ceva n-ar trebui să existe. Nu zic să lipsească cu desăvârșire, dar sunt împotriva unificării tuturor lucrurilor în direcția asta și supunerii totale față de această mișcare. Aș prefera ca lucrurile să se producă concomitent, inclusiv fenomenele total rusificate (cu condiția să fie ceva veridic și natural, dar nu demonstrativ). Văd un anumit pericol în naționalismul de gazetă în cultura rusă anume acum, când se revitalizează tot ce a fost suprimat sau ce a dormit timp de decenii. E minunat că se reanimează, însă există pericolul unei noi exagerări.
Excesele trecutului, marginalizând restul, au instaurat un tip de demonstrație de paradă, făcută de ochii lumii, mimată. Slavă Domnului că am terminat-o cu asta. Însă acum vine un alt pericol – izolarea în raport cu influențele exterioare și lipsa dorinței de a contacta cu ele. Eu personal niciodată n-aș susține această tendință, dar există oameni și oameni. Să luăm, de exemplu, o personalitate uriașă ca Dostoievski. Mi se pare că referințele la Dostoievski, încercarea de a justifica prin ea această tendință de a izola cultura rusă de restul lumii – toate astea sunt inexacte. Dostoievski e divers și, dacă e să ne concentrăm doar pe acel Dostoievski care vorbește despre autonomia și delimitarea lumii lui de lumea occidentală, am fi nedrepți față de el. Cu toate că el a avut dreptul la toate declarațiile și toate greșelile sale (cum are orice om), nu trebuie să transformăm o poziție individuală într-o opinie generală. Așa apar neclaritățile, prin extinderea particularului asupra întregului. Oricine poate greși, nu va avea dreptate nici cel care ar nega specificul național sau ar unifica totul, dar orice greșeală devine gravă atunci când dintr-o opinie se transformă într-o dogmă.
 
Despre individualitatea artistică și eternul „A fi sau a nu fi”
 
A. S.: C.G. Jung consideră că bărbații au suflet feminin (anima), iar femeile – masculin (animus). Nu știu cum e la bărbați, dar la femei e cu siguranță așa – e demonstrat prin exemple din istoria artelor și din trecutul recent (de ex., Ahmatova sau Iudina). Unul dintre exemplele prezentului e S. Gubaidulina. În timpul nostru (dar și înainte), problemele ce țin de domeniul creator, inevitabil, sunt probleme morale – formarea, aprobarea și conservarea individualității creatoare e legată de întrebarea zilnică „a fi sau a nu fi”, alegerea zilnică a drumului: la dreapta, stânga sau pe mijloc; lupta zilnică nu doar între concepte eterogene – între sinceritate sau formă –, dar și între conceptele autentice și contrariile lor: de exemplu, între sinceritate și vorbărie, între formă și schemă. Această luptă necesită curaj, victoriile și înfrângerile nu sunt vizibile, de regulă, pentru cei din jur – ei văd doar rezultatul artistic, doar ceea ce a învins, și nici nu-și dau seama despre ceea ce ar fi putut învinge, dar a pierit.
 
Despre întrebările pe care viața le pune în fața creatorului, despre adevăr și minciună în artă
 
– Ce ai în vedere când spui că nu scrii tu muzica, dar că cineva ți-ar conduce mâna?
 
A. S.: Puterea care se află dincolo de noi e conectată la noi și se manifestă diferit în timpuri diferite. Suntem mereu legați de ea, deși nu ne dăm seama. Însă toate încercările de a soluționa problema care stă în fața omului creator (oare trebuie omul să fie conștient de ceea ce face sau asta nu este esențial? Dacă prezența sau absența unei asemenea înțelegeri are vreo importanță?), toate încercările de a determina lucrurile nu sunt finale. Nu poate exista un răspuns final. Există artiști care nu au devenit cunoscuți, dar totuși s-au realizat. Există și alții: realizați, dar care au reușit să nu se piardă. De exemplu, Goethe avea și bogății, și succes, și popularitate. Și asta nu l-a deformat. Însă există exemple când dependența de succes a distrus artistul dintr-odată. Găsim cele mai felurite exemple. Putem doar să schițăm o zonă, dar nu putem găsi răspunsuri universale. Și e foarte bine că acest răspuns nu a fost găsit. Slavă Domnului, pentru că doar așa se păstrează arta. Eu cred că excluderea a ceva, inclusiv a compromisului pentru un artist, ar fi ceva incorect. Dar în același timp nu există nimic mai distructiv decât compromisul. Viața pune în fața creatorului o problemă complicată și îi dă o șansă, nu rețeta soluției juste. De aceea, nu mi-aș permite să aparțin cercului strict al „gardienilor adevărului” care exclud însăși posibilitatea compromisurilor. Și în același timp, nu sunt nici cu cei care muncesc zilnic pentru acest compromis foarte actual, dar până la urmă destul de vag. Între aceste două extreme se și află adevărul. El oscilează și nu e niciodată ancorat clar în ceva exact. Toate întrebările pe care ni le pune în față viața conțin mereu două posibilități: și adevărul, și minciuna. Răspândirea minciunii exclude posibilitatea apariției în fiecare clipă a adevărului. Însă totuși apar oameni (cum se întâmplă acum) care, în pofida formulării eronate a adevărului, au rămas teferi. Răspândirea masivă a minciunii nu i-a distrus, totuși ei sunt figuri unice, singulare. Asta confirmă capacitatea adevărului de a supraviețui și a se institui. Nimeni, inclusiv artistul, nu poate oferi o soluție definitivă. Însă șansa de a găsi un răspuns corect în fiecare situație concretă există. Mai există desigur și capacitatea neadevărului de a arăta ca adevăr, de a-l mima, dar de regulă nu durează mult și esența iese la suprafață. Ceva în produsul artistic vorbește despre adevăr sau minciună, indiferent de efortul celor ce mint. De aceea, în cele din urmă, adevărul întotdeauna iese la iveală. Întrebarea e când?
 
Despre necesitatea greșelilor în creație
 
A. S.: Jazzul învață multe. El eliberează gândirea muzicienilor de dogme și tipare. Jazzul deschide și „permite” multe, împingându-ne spre căutări și modificări ale lucrurilor obișnuite. Înainte, credeam că scopul compozitorului este de a se perfecționa într-o metodă de realizare impecabilă a intenției artistice. Nu-mi prea imaginam posibilitățile ascunse în însuși procesul creării și interpretării muzicii, subestimam valoarea greșelii, devierii de la regulă. Acum înțeleg că greșeala sau atitudinea riscantă față de regulă și este anume acea zonă în care apar și se dezvoltă elementele vii ale artei.
Analizând coralele lui Bach, observăm că el aproape că încalcă, în multe locuri, regulile armonice, care în acea perioadă erau foarte stricte. Însă acestea nu sunt deloc încălcări, tehnicile polifonice ale lui Bach, care nedumeresc auzul, se află anume la limita încălcării. Ele își găsesc justificarea în contextul însuși al muzicii, în primul rând, baza ei intonațională.
Matematicienii, rezolvând ecuații, introduc cifre false, care sunt eliminate pe parcursul rezolvării. Ele ajută, în cele din urmă, la găsirea rezultatului corect. Ceva similar se întâmplă și în creație. Greșeala (adică ceea ce, din inerție, considerăm greșeală) este inevitabilă, uneori necesară. Pentru formarea perlei din ocean este nevoie de un fir de nisip, ceva „incorect”, străin. Ca și în creație – ceva cu adevărat valoros deseori apare contrar regulilor.
Exemple sunt multe.
 
– Nu te chinuie gândul că ratezi o rezervă de dezvoltare, o șansă de a descoperi ceva nou?
 
A. S.: Nu. La un moment dat, am înțeles că fiecare om e incomplet. Chiar dacă îl iei pe Bach (care pentru mine e numărul unu), eu nu trebuie să-l imit pe Bach, trebuie să rămân așa cum sunt. Am înțeles dreptul fiecăruia de a rămâne el însuși, în pofida posibilității de a descoperi ceva mult mai semnificativ. Altfel nu te poți desprinde de statutul unei reflecții.
 
Despre fața dublă a inovațiilor, calculatoare și realitatea abreviată
 
– Impulsul către tot ce este nou este un impuls creativ?
 
A. S.: Orice impuls spre nou e mereu și creativ, și reacționar. Nu-l putem primi automat ca ceva bun prin definiție. Inovativul e și bun, și rău, în ce se va transforma depinde de oamenii care vor aplica această inovație. Dacă oamenii de știință ar fi anticipat consecințele descoperirii bombei nucleare, probabil n-aveau să o inventeze. Ei nu prea își dădeau seama ce fac. Toată viața lui Andrei Saharov a fost o încercare continuă să-și ierte acel teribil păcat pe care și l-a asumat. Nimic în istorie nu se termină și oricând poate să se transforme într-un pericol neașteptat. Acum, de exemplu, văd un pericol mare în obsesia față de calculatoare.
 
– Care e pericolul? Epuizarea opțiunilor sau schematizarea lor intenționată, deși bine camuflată?
 
A. S.: Pericolul e mereu același și e foarte simplu. Imediat ce apare ceva nou, apare tentația de a trece toată istoria prin acest lucru. Adică de a privi lumea prin ochii calculatorului. Și atunci lumea inevitabil devine abreviată, iar însăși „computerizarea”, care își ocupă poziția importantă în lume, devine ceva central și unic. Calculatorul, care treptat elimină toată lumea. La fel cum lumea ar putea fi eliminată de război, politică, droguri, votcă... La un moment dat, ceva devine un substituent periculos pentru întreaga lume și asta poate duce la o catastrofă.
 
– Aș zice că un pericol al calculatorului este formalizarea conștiinței. Când am început să studiez calculatorul, am observat că, interesant, conștiința mea se restructurează și devine preocupată în mai mare măsură de funcții de deservire: sortare, calcul. Capacitățile calculatorului sunt enorme și par nelimitate, iar viteza lui e mult mai mare decât viteza funcționării creierului uman. Însă e o iluzie. Fiind un instrument comod de formalizare, calculatorul, din păcate, dictează adesea direcția gândului, reorganizează creierul. Tu spui că tot ce e nou atrage Diavolul. Dar ce e, în genere, acel nou, de unde se ia? E ceva existent deja în memoria nemărginită (spre deosebire de memoria finită a calculatorului) a lumii sau e o noțiune falsă și „nou”, de fapt, nu există?
 
A. S.: Eu nu-mi pun întrebarea dacă acel „nou” este fals sau veridic. Moise avea baterie electrică; în Biblie, în Profețiile lui Ezechiel este descris ceva ce conține o roată care se învârte în toate direcțiile, acest ceva încă nu există în tehnica de azi, acolo deja este. Biblia conține confirmarea multor cunoștințe care acum revin, însă ele nu sunt descoperite pentru prima dată. E existența noastră infinită în cerc. Cu reveniri și plecări. Diavolul (prin „Diavol” Schnittke se referă la sfera întunecată și irațională care se află într-un permanent proces de transformare – n. int.) e o sferă care mai degrabă înțelege că metoda de utilizare a tot ce e nou nu acoperă toate detaliile pe care le știm deja când avem de a face cu lucrurile de mult cunoscute. De aceea, „noul” poate duce la exagerări.
 
– Și care e soluția?
 
A. S.: Să fim atenți, să fim sceptici față de noi înșine și de substanța noastră neconcludentă. Omul mereu încearcă să se îndepărteze de sine, dar, distanțându-se, apare pericolul să se asemene unui înger fals. Scăpând de pericolul numărul unu, imediat te alegi cu pericolul numărul doi, trei ș.a.m.d.
 
– Și totuși cum să definim acest rezervor din care omenirea pescuiește ideile noi? Există acest „nou” sau e doar încercarea Diavolului, cum îi spui tu, de a ne pune într-o situație falsă?
A. S.: Eu cred că lucrurile au și un alt sens, în afară de cel legat de Diavol. Există acumulare și risipire a unor calități finale. Întreaga viață – nu mă refer acum la viața mea, și nici la viața noastră de milioane de ani – are un sens final, care mereu se modifică. Îmi e frică să presupun, dar cred că delimitarea între Dumnezeu și Diavol, între două lumi, nu poate să exprime totul. Separarea explică ceva, într-o variantă cât de cât accesibilă nouă, oamenilor. Eu cred că, încercând să-L definim pe Dumnezeu și să înțelegem esența Lui, nimerim în aceeași capcană la care ne-am referit când vorbeam despre calculatoare – absolutizăm ceva particular, transformându-l într-o unitate de măsură. Singurul lucru care ne dă dreptate e conștiința irațională, o anumită esență care ne corectează, spunându-ne dacă procedăm corect sau greșit. Indiferent de felul în care procedăm, știm noi înșine unde am avut dreptate și unde am greșit. În fiecare dintre noi există un evaluator ideal, și cred că el există și în păcătos, și în sfânt, ceea ce face imposibilă existența sfântului sau a păcătosului în sens absolut.
Această dualitate este caracteristică omului ca unei așchii sau unei reflecții a întregului. Și reflecția nu e doar omul, ci și flora, și fauna. Multe sugerează posibilitatea contactului dintre diferite nivele de conștiință. Contactul între om și plantă este posibil. Poate încă nu am găsit calea spre alte entități. Poate că avem contact – unul mult mai subtil – și cu aerul, și cu norii, și cu lucrurile din cameră. Totul e viu.
 
Sfârșitul anilor 1970. Sursa: A. G. Schnittke. Conversații, discursuri, articole – M.:RIK, 1994 – 300 pag. (Compilator și intervievator A. V. Ivașkin).
 
Traducere din limba rusă: Veronica Ștefăneț
Redactare: Alex Cosmescu