La 28 iunie 2020 s-au împlinit 80 de ani de la ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța de către sovietici, după sfâșierea Poloniei și anexarea Țărilor Baltice – agresiune care a venit în urma încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov între Germania nazistă și URSS. O aniversare funestă, cu atât mai tristă cu cât starea de ocupație continuă: Uniunea Sovietică nu mai există, Republica Moldova, Ucraina, Țările Baltice și-au declarat independența, dar imperiul s-a reinventat, a supraviețuit în varianta Rusiei lui Putin, care tocmai și-a asigurat o „domnie” pe viață la Moscova, prin votul majoritar dat de ruși în cadrul referendumului constituțional de la sfârșitul lunii iunie 2020. Rusia nu se schimbă, Rusia își continuă politica agresivă, de anexiuni teritoriale, de șantaj și intimidare a fostelor republici sovietice, și desfășoară o amplă campanie de subversiune împotriva Occidentului, folosind tehnologiile erei digitale prin care își diseminează propaganda și avalanșa de Fake News.
Am invitat câțiva istorici, jurnaliști și scriitori români de o parte și de alta a Prutului să punctăm într-o dezbatere câteva repere importante legate de această filă neagră a istoriei naționale – 28 iunie 1940 – și mai ales să-i deslușim semnificațiile în actualitate. Invitații noștri au avut libertatea să aleagă întrebările la care doresc să răspundă.
* * *
1. În 2018 am celebrat Centenarul Marii Uniri, momentul auroral al istoriei naționale. Azi, comemorăm 80 de ani de la agresiunea sovietică împotriva României. Se pare că secvențele luminoase din istoria noastră au durat aproximativ câte un sfert de secol, în schimb, perioadele nefaste s-au întins pe mai multe decenii. Suntem prost plasați pe harta Europei sau există și cauze interne ale acestor „variații de destin”?
2. Cât de relevant este să mai vorbim azi despre Pactul Ribbentrop-Molotov, după ce acesta a fost condamnat în mai multe rânduri și, formal, chiar și de Rusia lui Elțîn? Frontierele în Europa postbelică au fost consacrate prin Conferința de Pace de la Paris din 1946 și prin Tratatele de la Paris din 1947. Iar pactul Hitler-Stalin, semnat la 23 august 1939, – spun unii experți – și-ar fi pierdut valabilitatea încă din momentul în care unul dintre semnatari, Germania, a declanșat războiul împotriva Uniunii Sovietice. Totuși, chiar și „nul și neavenit”, lui Putin pare să-i pese de pactul Ribbentrop-Molotov, de vreme ce încearcă să-l justifice în fel și chip (vezi și articolul său despre cei 75 de ani de la victoria asupra fascismului).
3. Se mai aud și azi reproșuri că România a abandonat Basarabia fără luptă în iunie 1940, ca urmare a dictatului sovietic, și aceiași oameni uită că un an mai târziu ostașul român și-a vărsat sângele pentru Basarabia. Există totuși o reținere, o anumită jenă, explicabilă, atunci când vorbim despre 22 iunie 1941 în raport cu 28 iunie 1940: alianța cu Germania nazistă. Au dreptate acei care afirmă că la 28 iunie 1940 am fost țară-victimă, iar la 22 iunie 1941 am fost țară-agresor? Pot fi judecate separat aceste secvențe ale istoriei? Cum analizăm cele două „roluri”, care ar fi „dreapta măsură”?
4. Rusia bolșevică a orchestrat în perioada interbelică, după unele surse, nu mai puțin de 118 operațiuni de sabotaj, asasinate, ambuscade împotriva României, în Basarabia și în Bucovina. Faimoasă e rebeliunea de la Tatarbunar, din 15 septembrie 1924, când un grup de 200 de agitatori sovietici veniți de peste Nistru au încercat să ridice populația împotriva autorităților legale, au omorât reprezentanți ai puterii locale, au dat foc la primării, au atacat mai multe sate și au proclamat chiar „republica sovietică liberă a Basarabiei”. Tot un fel de guvern al „republicii Basarabia de sud” au încercat să ticluiască serviciile de spionaj rusesc în anii 2014-2015 (parte a proiectului „Malorossia”) pentru a submina Ucraina. E același model al „războiului hibrid” pe care îl poartă rușii în Donbas, după anexarea Crimeii. Nu credeți că am avea nevoie de mai multe studii, inclusiv în limbi de mare circulație, care să pună în evidență continuitatea acestor mijloace ale politicilor rusești de agresiune? Care s-au văzut și în Finlanda (1939), și în Transnistria (1992), ca să mai dăm două exemple.
5. Ce a lipsit în felul în care am apărat identitatea românească a Basarabiei în fața acuzațiilor rusești, de ieri și de azi? De pildă, cum răspundem celor care consideră „fascistă” mișcarea de eliberare națională din Moldova de la est de Prut de după 1989 (cum tot „fascistă” la Moscova este văzută și mișcarea Maidan de la Kiev, care a condus la răsturnarea regimului Ianukovici în 2014)? Cum demontăm această manipulare?
6. Republica Moldova nu mai este azi sub ocupație străină directă (decât în Transnistria). Credeți că pledoaria pentru valorile europene susține în suficientă măsură și cauza românească în Moldova? Cum vedeți raportul dintre „drepturile noastre istorice” și „drepturile omului”… pur și simplu, cu corelativul lor: democrație, stat de drept, libertate de exprimare, accesul la educație și la informare corectă etc.? Există o confluență, o suprapunere între național și universal sau o anumită disjuncție?
7. În RSS Moldovenească s-au fabricat destule cărți și filme care proslăveau „eliberarea și reunirea Basarabiei cu patria sovietică la 28 iunie 1940”. În aceste vulgare produse de propagandă au jucat și actori care au devenit mai târziu, în anii 1987-1991, personalități marcante ale mișcării de eliberare națională pro-română dintre Prut și Nistru. Nu credeți că adevărul despre tragedia de la 28 iunie 1940 încă nu și-a găsit o reflectare pe măsură în artele, în literatura, în producția cinematografică românească?
8. Cum am putea repara nedreptatea de la 28 iunie 1940? Vedeți realizabil proiectul unionist, azi?
Vitalie CIOBANU
 
 
Teodor Baconschi
 
1. Nu cred în teoria „fatalității geopolitice”. Pentru că ea conduce direct la fatalism, la nonacțiune, deci la o mentalitate pasivă, defetistă, încuiată sub lacătul unor forțe incontrolabile. Cred că fiecare colectivitate umană – de la ginți și proto-ducatele medievale până la regimurile politice „moderne” – se confruntă cu limitele geografiei, dar își croiește istoria pe măsura calității elitelor sale. Ideile au consecințe. Caracterul național e forjat prin exemplaritatea celor pe care comunitatea îi consacră în poziția de lideri. „Destinul” istoric e fructul istoricismului modern: istoria are o singură direcție, ineluctabilă (și anume, către modernitate, înțeleasă ca societate deschisă, materialism și individualism). Până și anti-modernii (studiați de un Antoine Compagnon, la nivelul secolului XIX) au fost convinși că apără o cauză pierdută (cetatea închisă, bine apărată). Și au căzut într-un nihilism de semn contrar. Dacă e să ne deplângem „soarta” și să-i căutăm explicații „interne”, putem doar constata că elementul românesc a fost – până de curând – puțin permeabil la mișcarea ideatică occidentală: elitele noastre (care seamănă aici cu intelighenția rusă) s-au opus modernității, au fost reacționare, nu revoluționare: vedeți ideologiile literare (poporanism, sămănătorism) sau politice (legionarismul interbelic era și el o reacție „catehontică” și țărănească împotriva culturii urbane, cosmopolite). Internaționalismul bolșevic a fost trăit ca o intruziune distrugătoare a modernității revoluționare în chimia națiunii române.
 
2. Pactul Ribbentrop-Molotov a fost nelegitim, imoral, cinic, agresiv, abuziv și distrugător. Trebuie condamnat ca o rușine a imperialismului nazi-comunist, dar și ca dovadă că cele două totalitarisme (brun și roșu) erau gemene, anti-liberale, liberticide, păgâne și convergente în paradoxul unei ordini instaurate prin distrugere: o anarhie planificată. De fapt, tot o reacție a celor două anti-modernități structurale din cultura germană și cea rusă de secol XIX. A încerca să „celebrezi” acest pact între două tiranii ideologice demente e un gest disperat de inactual și penibil în termenii „brandingului de țară”. Stalinismul postbelic a îngropat realitatea „frăției” criminale dintre seceră, ciocan & svastică. Noi avem datoria de a recupera istoric și public toată iconografia acelei alianțe care denunță, prin însăși forța sa monstruoasă, atât nazismul, cât și comunismul: lipsesc încă studiile serioase despre propaganda perioadei (incluzând faptul că partidele comuniste din Europa occidentală au „închis ochii” în fața îmbrățișării hidoase dintre Hitler și „munteanul de la Kremlin”, mâncător de oameni, după cum îl numea, într-un poem faimos, Osip Mandelștam).
 
3. Desigur că cele două Consilii de Coroană prezidate de Carol al II-lea, prin care România a cedat ultimatumului sovietic din iunie 40, sunt, formal privite, deplorabile. Iorga s-a opus. Realistul Argetoianu a explicat însă că, după căderea Franței, nu puteam face față agresiunii militare a URSS. Și mai erau și vecinii revizioniști – Ungaria și Bulgaria – care ar fi putut profita de un conflict româno-sovietic pentru a ne ataca „pe la spate”. Carol a abdicat (nu mai poți conduce o națiune după lașitatea de a ceda teritorii fără un foc de armă). Iar Antonescu a înlocuit Franța cu Germania lui Hitler și a antrenat armata noastră dincolo de Nistru: o greșeală scump plătită (căci ne-am întins dincolo de recuperarea legitimă a Basarabiei, ocupate samavolnic de sovietici, devenind agresori calificați față de URSS). A fost o situație „imposibilă”, în care păreau să nu mai existe decizii „bune”. O împrejurare tragică, legată de destrămarea puterilor noastre „garante”, și soldată cu tragediile deportărilor, distrugerea de bunuri și demonizarea propagandistică, de la Moscova, a deceniilor postunioniste, când Basarabia a fost administrată de Regatul României. Basarabia a fost rusificată între 1812 și 1918, apoi între 1940 și 1990. Persistența unei conștiințe românești în aceste condiții e de natura miracolului...
 
4. Trebuie să recunoaștem că aceste pregătiri pentru anarhie au înfricoșat elita basarabeană până la cererea de Unire cu România, pentru a evita bolșevizarea și extinderea peste Prut a războiului civil care incendiase Rusia, după lovitura de stat leninistă. Basarabia țaristă – periferică și săracă, rurală și analfabetă – avea elite care, parțial, se simțeau „confortabil” fie și la marginea unui mare imperiu „oarecum” civilizat. Așa se explică și faptul că o parte din elitele românești din Ardeal au rămas inerțial pro-habsburgice. Căderea imperiilor creștin-reacționare și emergența statelor naționale (grație „punctelor” lui Woodrow Wilson) au schimbat radical datele problemei. Problema Basarabiei – adevărată ghiulea legată de piciorul unui condamnat geopolitic – e ideea lui Stalin de a include Transnistria în componența RSS Moldovenești. Acea republică separatistă – teren al unui conflict înghețat și placă turnantă pentru contrabanda din tot spațiul postsovietic – reprezintă factorul care bruiază totul: tulbură scenariile de reunificare românească, îndepărtează investitorii și „eternizează” umbra URSS în regiune, mai ales că formatul 5 plus 2 – chemat, chipurile, să rezolve chestiunea – nu e decât un congelator al acesteia.
 
5. Care „fascism”? România e deja rodată ca stat-membru al NATO și UE. Zilele acestea, Banca Mondială a pus-o pe lista „high income countries”, cu un venit național brut, per capita, de 12.630 USD (2019). Occidentalizarea României înseamnă că Occidentul însuși are acum graniță pe Prut. Nu există în politica internă și externă a României postcomuniste nici un atom de „fascism”. Tocmai angajamentele noastre democratice, alături de lumea liberă, euro-americană (și ca parte a ei) ne-au făcut să fim decenți, generoși și predictibili în relația cu Republica Moldova.
 
6. Uniunea Europeană ajută Republica Moldova, dacă elita ei politică e pro-europeană în mentalitate, practici și acțiuni reformatoare, care să facă din acest mic stat un partener respectabil și demn de asistență comunitară. Acum, România e, pentru cetățenii Republicii Moldova, atât puntea spre UE, cât și principalul ei sponsor în direcția modernizării și dezvoltării economice. Ideea unei părți a elitei moldovenești că poți juca la două-trei capete, că îi poți păcăli pe toți și „lua” câte ceva de la fiecare s-a dovedit falimentară. Eu încă sper că se ridică o nouă generație de politicieni care va înțelege că viitorul e alături de UE și de România. Și care va lucra onest, pe față, curajos și consecvent în această direcție rațională.
 
7. Chiar dacă propaganda sovietică se reciclează sub forma unei narațiuni eurasianiste, ea e vădit prăfuită, anacronică: piesă de muzeu. Sigur, Occidentul contemporan e dominat de lupta dintre conservatori și progresiști, dar e o dispută culturală democratică. Occidentul rămâne civilizația libertății, chiar dacă apar derapaje de parcurs. Altfel, desigur că vă dau dreptate: mai avem multe documente de publicat și de pus în dezbatere publică pentru a recupera adevărul istoric îngropat sub valurile de fake news și „nostalgie” calpă după „paradisul sovietic”.
 
8. Proiectul unionist are puțină trecere în electoratul din Republica Moldova, care cunoaște România indirect și parțial, sau deloc. România nu e un stat revizionist, nici agresor. Simțim comunitatea de limbă, istorie și cultură cu frații de peste Prut, dar nu forțăm modificarea frontierelor. E un proces de regăsire care va dura. Între timp, conlucrarea celor două state are un potențial sub-utilizat, de care trebuie să ne ocupăm fără fandoseli suveraniste: investiții românești, cultură română, schimburi comerciale, proiecte comune de infrastructură, mobilitate turistică și academică mai consistentă. Traumele comunismului – care a distrus la fel de dramatic Basarabia răpită și România stalinizată – se vor închide treptat. Să articulăm împreună un viitor mai uman (deci mai prosper și mai liber) – iată obiectivul următoarelor generații de pe ambele maluri ale Prutului.
 
 
Dan Dungaciu
 
1. Să fii plasat la margini de lumi nu este neapărat o binecuvântare geopolitică, dar nu aș vorbi aici de „destin”. Până la el, mai sunt și alți responsabili, mai concreți și mai vizibili. Acești responsabili sunt politicienii.
Paradoxul este următorul. În istorie, condițiile favorabile sau nefavorabile nu există de fiecare dată „în sine”, ele se evaluează postfestum, după eveniment, în funcție de prestația sau reacția politicienilor la ele. Așa cum pentru un „om obișnuit” o provocare a vieții poate fi nimicitoare, pentru un caracter puternic poate fi o șansă sau o oportunitate. Napoleon ar fi fost Napoleon, sau un fel de Napoleon, indiferent de circumstanțele nașterii sale, căci înzestrările lui l-ar fi făcut să întoarcă așa-numitele condiții nefavorabile în favoarea lui.
Ce să înțelegem de aici? Că așa-numitele condiții externe sunt favorabile sau nefavorabile în funcție de capacitatea elitelor de a le fructifica sau nu.
Un exemplu: Unirea Basarabiei cu România din 1918. Cum erau acele „condiții”? După toate criteriile de azi, dezastruoase. România era parțial ocupată, capitala mutată la Iași, țara la marginea prăpastiei, și, aproape miraculos, vorba lui Gheorghe Brătianu, apare Marghiloman, care, împreună cu geniul strategic al elitelor basarabene, ajung să aducă Basarabia acasă într-un context devastator. Erau acele condiții, din martie 1918, mai „bune” decât cele din 1990 sau cele de azi? Evident, nu. Erau neimaginabil de proaste. Dar s-au întâmplat lucruri fantastice, raportate la circumstanțe.
Elitele erau altele...
Astăzi, suntem în cea mai bună ecuație de securitate de când ne știm. Europa interbelică s-a prăbușit pentru că nu exista atunci nicio garanție de securitate, America nu era în Europa, NATO nu exista..., astăzi suntem, aici în România, cel mai bine plasați din toată istoria noastră. R. Moldova ar fi putut și ea să fie așa. De ce nu s-a întâmplat asta? E „destinul” de vină sau elitele? Din perspectiva mea, elitele.
Nu destinul a fost „vinovat” că a existat înainte de primul Război Mondial înțelegerea Brătianu-Marghiloman sau că Marghiloman și elitele basarabene au înțeles admirabil contextul și au răspuns glorios. Unirea nu era scrisă în stele... Și nu este nici acum. În 1918, nu destinul, ci angajamentul strategic al românilor de pe ambele maluri ale Prutului au făcut posibilă Unirea. Cum era dacă Sfatul Țării ar fi spus că „geopolitica nu există” sau că identitatea celor dintre Prut și Nistru este o „identitate civică”? Unirea nu s-ar fi făcut, Basarabia nu ar fi revenit ca parte a României, iar astăzi Basarabia ar fi fost... o Transnistrie mai extinsă. Adică, am fi avut între Prut și Nistru o Transnistrie fără legătură cu România, fără urmă de conștiință identitară românească...
Resurecția identitară basarabeană de la finele anilor ’80 a fost posibilă doar ca urmare a Unirii din 1918. Ea a fost fundamentul și resortul...
De aceea, sunt importante elitele în istorie. Până la „Dumnezeu-destinul”, te mănâncă „sfinții-politicieni”. Iată de ce, nu aș accentua așa de mult pe „destin”. Să nu dăm șansa unor politicieni neputincioși să le fie „salvată” mediocritatea de așazisul „destin”...
 
2. E ceva care fascinează apropo de Pactul Ribbentrop-Molotov. De câte ori a fost condamnat Pactul? De multe ori. Şi în multe locuri. De fiecare dată când a existat şansa unui protest antisovietic sau de fiecare dată când populaţiile ocupate de regimul comunist au dorit să-şi marcheze ferm despărţirea de Imperiul Roşu. Pactul Ribbentrop-Molotov a fost și este un reper de neevitat.
De fiecare dată, popoarele au simțit nevoia să conteste momentul negru de la care a pornit totul, adică Pactul Ribbentrop-Molotov… În stânga Prutului, a devenit evident, inclusiv prin Declarația de Independență, că suveranitatea şi independenţa R. Moldova decurge inclusiv din respingerea politico-juridică a Pactului. România reacţionează şi ea, la 24 iunie 1991, când Parlamentul adopta Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, condamnându-l „în numele poporului român”. La 28 iunie, acelaşi an, are loc la Chişinău Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care pune în uz formula sugestivă: „Pactul Molotov-Ribbentrop”. În iulie 2003, acordul din 1939 este repudiat inclusiv în Declaraţia comună a miniştrilor Afacerilor Externe român şi rus, semnată odată cu Tratatul politic de bază bilateral. În mai 2005, într-un interviu acordat unei publicaţii din Rusia, Regele Mihai cerea condamnarea oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi an, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de la anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, președintele României de atunci a condamnat Pactul, iar în 2007 îl condamnă din nou, în faţa Parlamentului de data asta. În mai 2009, într-o declaraţie publică în faţa reprezentanţilor autorităţilor locale de pe ambele maluri ale Prutului, preşedintele român mai invocă o dată Pactul din 1939 ca definitoriu pentru relaţia României cu R. Moldova.
De acolo a plecat totul și asta simțim, instinctiv, cu toții... Și călăi, și victime. Astăzi, inclusiv Președintele Putin se întoarce la el precum criminalul care se întoarce la locul faptei. E foarte semnificativ că o face, că simte că ceva nu e în regulă, că de acolo a plecat totul...
Dincolo de faptul că a revelat, o dată în plus, cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi în tricoul roşu al URSS, este evident că Pactul a dat sugestii limpezi pentru viitoarea arhitectură geopolitică a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-45, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. Iar duhul lui 1939 a învăluit evident şi indecent Tratatul de pace de la Paris din 1947. Alura frontierelor statelor din regiune este direct determinată de înţelegerea Hitler-Stalin.
Cum zice și Declarația de Independență a R. Moldova din 27 august 1991, document mai puternic decât orice lege internă: „Parlamentele multor state… consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul URSS şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia”.
Încă nu s-au lichidat.
 
3. Memoria colectivă a românilor față de Basarabia e fracturată. Basarabia nu e Transilvania, în mentalul public românesc. Dacă era, eram demult uniți... De aceea, românii din dreapta Prutului mai au un motiv să discute anul 1939 și Pactul Ribbentrop-Molotov. Căci e o discuție despre ei, despre o parte decupată a conștiinței lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic – să nu se cedeze Basarabia fără luptă – au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. Adică nu prezentul, ci viitorul. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, al Mareșalului Antonescu, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar acest episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. Basarabia a fost, pentru români, o prezență absentă... Doar rudele mai vârstnice, și acelea cu jumătate de gură, sau unii profesori de istorie adevărați mai vorbeau despre subiect.
Nu, România nu a abandonat Basarabia, a pierdut-o luptând, cu erorile strategice și politice de rigoare, condamnabile, firește, dar problema nu s-a jucat doar pe câmpul de luptă sau la masa negocierilor, ci ulterior, în conștiința românilor. Acolo, după ocupația sovietică pe ambele maluri ale Prutului, sigur, cu intensități diferite, Basarabia nu a avut voie să pătrundă. Regimul comunist de ocupație a avut și o componentă identitară marcantă, evident, mult mai dură în URSS, adică în stânga Prutului, dar nici România nu a fost scutită de asta... În ciuda unor care vorbesc de „naționalism-comunist”, acesta era unul care se opunea, virulent, narațiunii interbelice, de pildă, monarhiei, Basarabiei, creștinismului etc.
După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat… Și prin asta s-a pierdut și un aplomb relativ la chestiunea Basarabiei, chiar dacă vina sau vinile mareșalului nu au avut de-a face explicit cu recuperarea Basarabiei. Nu faptul de a fi recuperat Basarabia a fost vina lui primordială. Și aici lucrurile trebuie puse corect: Nu România aliată cu „Germania nazistă” a recuperat Basarabia, ci România s-a aliat cu „Germania nazistă” pentru a recupera Basarabia... Așa s-a pus problema în realitate. Sunt aici două perspective complet diferite care alimentează două tipuri de istoriografii. Prima, cea sovietică, apasă pe „nazism”, care devine, chipurile, un scop în sine, iar Basarabia devine instrument sau derivație; a doua accentuează pe „Basarabia”, iar alianța cu „Germania nazistă” devine instrumentul...
Dincolo de toată această dispută, „victima” este, cum spuneam, conștiința românească de sine, adică atitudinea față de Basarabia. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, condamnarea repetată a Pactului din 1939 are, pentru români, şi o funcţie curativă.
 
4. Războiul hibrid nu e deloc o noutate, dincolo de spectaculosul episod ucrainean. De pe vremea lui Evgheni Messner, dacă tot vorbim de spațiul rusesc, se tot teoretizează noi tipuri de războaie etc. Sigur, nu ar strica aceste lucruri, respectiv, să existe multe studii care să închidă cercul sau parantezele, dar să știți că Rusia era cunoscută încă din 1990, din instinct, dacă vreți, pentru ceea ce poate face. Nu era nevoie de multe studii pentru asta... Logica menținerii NATO, în ciuda sfârșitului Războiului Rece, deci a demantelării dușmanului natural, a fost bazată pe ideea că Rusia e mereu surprinzătoare, periculoasă, agresivă și nu poate fi crezută pe cuvânt. Statele conștiente au optat urgent, chiar dacă, la vremea respectivă, Rusia nu mai era amenințarea de altădată. Cei care aveau instinct istoric și scaun la cap nu au crezut-o însă niciodată. Și au fugit urgent spre Vest, adică spre NATO și UE, în această ordine.
Și au făcut asta pentru că au știut cine sunt, deci știau, natural, drumul. Este o legătură fundamentală între identitate și politică externă. Dacă nu știi cine ești, nu știi încotro trebuie să te îndrepți. Nu știi cărui loc îi aparții, cărei civilizații. Nu ai, practic, politică externă...
Statele de succes de azi sunt cele care au știut să aleagă. Celebra spusă a lui Titulescu „dați-mi o politică internă bună și vă dau o politică externă bună” nu era adecvată în anii ’90. După căderea URSS, a fost invers! Cine a știut cum să se orienteze extern, cine a știut cine este, deci care sunt amicii și care sunt inamicii, s-a salvat. Cine nu, a rămas în zona gri... Statele care au ales greșit sau nu au ales au rămas de căruță.
E cazul R. Moldova sau al Ucrainei, ambele state cu probleme identitare enorme, care au basculat haotic în zona gri și au rămas, după 30 de ani, tot acolo. Dar „păcatul originar” nu este doar obsesia rușilor sau războiul hibrid sau forța Moscovei. Dacă era așa, balticii nu mai erau nici acum în NATO sau UE. A fost vorba de opțiunile propriilor elite, care au propulsat statele spre Vest sau au îngropat viitorul generațiilor într-un „no man’s land”, într-o zonă de griuri strategice, o zonă a nimănui și a tuturor.
Politicienii care au greșit, au greșit pentru că nu aveau instinct, axă morală sau, mai concret, conștiință identitară clară. Identitatea sau lipsa ei a fost păcatul originar al politicienilor din R. Moldova sau Ucraina...
Generațiile care au urmat plătesc acest păcat originar.
 
5. Greșeala fundamentală este, în opinia mea, cadrul în care discutăm. Noi abordăm chestiunea identitară din R. Moldova în termeni de România versus Rusia, pe când elementul identitar cel mai pregnant este azi „moldovenismul”. Sigur, tot o consecință a Rusiei, a URSS-ului mai precis. Aici e cheia problemei. Homo sovieticus nu există, dar homo moldovanus, în termeni identitari – da. Identitar, Imperiul sovietic a câștigat, el este, de fapt, părintele Republicii Moldova. Rusia a înțeles asta în timp și a pedalat pe „moldovenism”, nu pe rusism, în primul rând. De asta a și renunțat la orice partid etnic, rus, iar liderii pro-ruși sunt, de la Voronin încoace, „patrioți moldoveni”, se fotografiază în costume populare, fac tapaj de „moldovenism”, etnic și lingvistic.
Rusiei îi convine, căci „moldovenismul” sovietic, dar și de altă nuanță, ține republica în siajul ei. Pe de-o parte, prin chestiunea transnistreană – Transnistria este garanția statalității R. Moldova, chiar dacă Chișinăul nu o are, căci fără Transnistria rămâne o bucată de Basarabie –, pe de altă parte, prin îndepărtarea de România și unire. Acestea sunt scopurile strategice ale „moldovenismului”, pe care unii politicieni de la Chișinău nici măcar nu le înțeleg.
Deci, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, problema „fascismului” a fost vândută publicului intern și extern în termeni identitari: România care vrea, prin reunire, să subjuge republica, să o depriveze de atributele sacre ale suveranității etc. „Fascismul” românesc este pus în termeni identitari și agresivi: dacă se pleacă de la ipoteza sovietică că „moldovenii” sunt un popor diferit și „limba moldovenească” e diferită de limba română, este foarte simplu pentru Moscova să instrumenteze agresiuni identitare, istorice și geopolitice din partea Bucureștiului care ar pretinde, chipurile, să schimbe reperele etno-identitare ale locuitorilor R. Moldova, adică să-i facă pe toți români... Despre asta e vorba, în esență. Dacă elitele de la Chișinău și-ar fi asumat ideea identității românești, etnică și lingvistică, propaganda rusească a „fascismului românesc” devenea și devine automat caducă. E o chestiune de narațiuni istorice, narațiuni identitare. În situația în care suntem însă, toți politicienii din R. Moldova, cu rarisime excepții, au pedalat pe ideea „moldovenistă”, iar un Vladimir Plahotniuc, de pildă, a refuzat cu obstinație să voteze includerea limbii române în Constituția republicii chiar în an Centenar... Ca să nu mai spun că Centenarul a trecut la Chișinău, deliberat, complet neobservat la nivelul autorităților.
Până la urmă, suntem, de multe ori, consecința pro­prii­lor noastre opțiuni strategice sau geopolitice...
Când e vorba despre „fascismul american”, adică imperialismul occidental, rușii îl contracarează prin intermediul Transnistriei, din cauza căreia au reușit să impună, indirect, în Constituție, ideea de neutralitate, fără nicio relevanță practică, dar foarte utilă în a exclude, practic, orice dezbatere serioasă despre NATO. Iar în regiunea aceasta, fără NATO drumul spre UE este, în realitate, închis. Deci, „românii sunt fasciști”, pentru că identitar ar oprima republica, iar „NATO e fascist” pentru că ar duce R. Moldova în război... Deși politicienii de la Chișinău nu sunt, în principiu, de acord cu asemenea aserțiuni, niciunul nu le contestă substanța, dând apă, fie și indirect, la moară Rusiei.
Și încă ceva legat de polemica explicită sau implicită cu istoriografia rusească sau moldovenistă. În 2019, am publicat la Cambridge, în Marea Britanie, un volum colectiv dedicat Centenarului Marii Uniri, care se intitulează 100 Years since the Great Union of Romania (prezentarea aici: https://bit.ly/3g5smEI).
În acest volum, apare pentru prima dată răspunsul la o întrebare fascinantă și care a generat nenumărate comentarii răuvoitoare, nedocumentate, ideologizate. Cât a costat unirea Basarabiei cu România, altminteri spus, care a fost efortul financiar al României pentru aducerea Basarabiei acasă și integrarea acestei provincii deloc ușor de integrat?
Rezultatele sunt teribile... În anii parcurși după „prima reunificare”, din 1859, România s-a schimbat radical, devenind un „tigru economic” al epocii respective. România avea deja, în 1918, o Bancă națională, mai multe bănci universale comerciale și o instituție de economii (CEC), iar moneda națională (leul) era acoperită în rezerve monometalifere (aur), ceea ce o făcea una dintre cele mai stabile din Europa. Omogenitatea de dezvoltare pe tot teritoriul era remarcabilă, iar decalajele erau nesemnificative, cu excepția unui vârf al performanței, consemnat în capitala București și în zona petroliferă adiacentă.
Ca performanță globală, România se situa cu indicatorul PIB/locuitor (metodologie PPP- a prețurilor comparabile), mai sus (ușor) decât teritoriul actualei Polonii, mult mai bună decât Bulgaria, viitoarea Iugoslavia, Grecia, comparabilă cu cea din Ungaria, viitoarea Cehoslovacia, Spania sau chiar Italia, păstrând însă decalaje uriașe față de statele vestice puternice (Germania și Franța). Imperiul Țarist se afla, ca medie, mult în urma României.
Unirea de la 1918 avea să schimbe acest tablou. Cercetările echipei conduse de domnul Petrișor Peiu au arătat că, practic, nivelul de dezvoltare dintre România și provinciile Transilvania și Bucovina era același. Problemele mari au fost însă cu provincia fostului Imperiu Țarist, Basarabia, unde, practic, nivelul de performanță economică al Basarabiei înainte de război era la jumătate din cel al Regatului României. De unde și costurile uriașe pentru aducerea Basarabiei la nivelul celorlalte provincii.
Costurile pentru integrarea provinciilor, costurile de război, „procesul optaților” etc. sunt cele care au făcut ca România de după Unire, pe termen scurt, să fie situată mult mai slab decât în anul 1913, înaintea Primului Război Mondial. De remarcat însă că, odată cu 1938, după 20 de ani de la Marea Unire, se schimbă totuși ceva radical și România unificată se pregătea de decolare. Era momentul ca România să fructifice Unirea și să intre în alt ciclu de dezvoltare. Nu a fost să fie însă. A urmat fatidicul Pact Ribbentrop-Molotov și declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, urmat, pentru România, de ocupația comunistă.
Unirea nu a fost fructificată...
Dar ideea de bază este că, contrar istoriografiei sovietice, ruse sau moldoveniste, costurile Bucureștiului cu Basarabia au fost extrem de mari, iar resursele alocate acolo cele mai semnificative. Că nu a fost totul ideal, evident. Că se putea mai bine, desigur! Dar eforturi au fost făcute, indubitabil.
 
6. Întrebarea este fundamentală. Ca să o traduc în termeni strategici și geopolitici, asta înseamnă următoarele: R. Moldova ajunge în România („drepturi istorice”) prin Europa („drepturile omului”), sau ajunge în Europa prin România? Altminteri spus, care e calea mai bună sau care e calea posibilă? Mai există oare, fie și teoretic, două opțiuni pe masă?
În principiu, nu e vorba despre disjuncție, ci de conjuncție, dar, în realitate, lucrurile sunt mai dificile.
Astăzi, R. Moldova este cea mai săracă țară din Europa, cu credibilitate redusă la nivelul instituțiilor europene, cu cetățeni mai săraci de patru ori decât românii. Este prețul plătit de Chișinău pentru neintegrare sau neunire cu România. După 30 de ani de experiențe eșuate, probabil că cineva ar putea să se gândească, serios, și la calea cealaltă, în condițiile în care integrarea europeană, pe cale normală, cred că a ieșit din discuție pentru o generație.
Ar fi un exercițiu de gândire decentă, salubră și aplicată.
Eu așa văd în R. Moldova relația dintre „drepturile istorice” și „drepturile omului”. Pur și simplu, drepturile omului vor fi cel mai bine servite prin intrarea R. Moldova în familia euroatlantică, iar asta nu se poate face, cel puțin pentru o generație, decât prin valorificarea plenară a „drepturilor istorice” ale Basarabiei, deci prin Reunire. Altă cale, astăzi, nu avem. Ce va fi peste încă 30 de ani, deci după ce vom mai sacrifica în Basarabia încă o generație, nu știu. Dar acum e limpede. R. Moldova este pregătită mai degrabă să devină „zonă gri cu acte în regulă”, decât membru UE pe cale firească.
Restul este doar „vânare de vânt”, vorba poetului rus.
 
7. Excelentă observație. Are două explicații, după mine. Prima ține de o chestiune generală, de evoluție a societății românești după 1989. În graba de a ne rupe de regimul comunist, de Ceaușescu și de trecut, am respins toată moștenirea lui, dar am respins-o trecând la extrema cealaltă, mai ales în ceea ce privește chestiunile identitare sau de istorie națională. Opusul dragostei nu este ura, ci indiferența... Din păcate, încă nu am devenit indiferenți, suntem în continuare dependenți de acel trecut comunist. Facem la fel, doar că, pe dos. Practicăm un soi de „național-comunism” egal în modul, dar cu semn schimbat. L-am înlocuit pe Sergiu Nicolaescu cu un „Sergiu Nicolaescu” cu semn schimbat... Ceea ce idolatrizam în trecut, abhorăm azi, ceea ce detestam atunci, azi ridicăm în slăvi. Facem din deconstrucție singura istoriografie acceptabilă, probând, de fapt, prin exces, un provincialism desuet. Nu avem o narațiune istorică asumată, la București nu se vorbește despre „filme istorice”, nici despre propagandă culturală – ceea ce fac toate statele din regiunea asta, în special Rusia –, de aceea Basarabia încă nu și-a găsit nici cronicarul, nici regizorul...
Al doilea element este mai amplu și mai greu de surmontat. E vorba despre deficitul de conștiință față de Basarabia despre care am vorbit. Faptul că Basarabia este astăzi neabordată nici la nivel artistic așa cum s-ar fi cuvenit este și consecința unei carențe a conștiinței românești care afectează nu doar culturalul, ci și politicul, din păcate.
 
8. Când aud această întrebare despre proiectul unio­nist, mă gândesc, automat, la 1912... Centenarul luării Basarabiei din 16 august 1812. Atunci, în raport cu marile manifestații preconizate la Chișinău de către Imperiul Țarist, practic, nu a existat nicio manifestare sau poziție oficială din partea statului român. A fost o tăcere strategică. Chiar și Regele Carol I a plecat într-o excursie pe Dunăre, pentru a nu fi prezent în capitală și să fie cumva obligat să aibă vreo poziție...
De fapt, fundamentul acestei atitudini era credința asumată, deși nerostită, că Basarabia e pierdută pentru totdeauna, că șanse nu există, că orice agitație politică pentru o cauză pierdută nu ar face bine Bucureștiului, mai ales că se sconta că și Imperiul Țarist va trece prin transformări pozitive etc., etc. Eu nu spun că oamenii erau fericiți cu asta, spun că majoritatea politicienilor așa gândea atunci. Doar „societatea civilă”, inspirată și condusă de infatigabilul Iorga, a fost în stradă, a manifestat, a organizat conferințe, proteste etc., a încercat să țină torța identitară sus, într-o perioadă când politicul părea resemnat.
După numai șase ani, s-a întâmplat Unirea!
Prin urmare, în geografia noastră strategică, în vremurile deloc simple care se anunță, a paria pe o formulă „definitivă” a relației dintre București și Chișinău nu e doar riscant, dar e o prostie. Inclusiv ideea că reunirea este un episod încheiat. Nu este... Nu sunt convins că se va face „pe cale naturală”, mai degrabă nu, dar sunt convins că excluderea acestui proiect din interstițiile viitorului e o greșeală.
Există și premise tot mai clare. E clar că ceva nu funcționează în R. Moldova, și nu de azi de ieri, război nu a fost în zonă din 1992, dar R. Moldova, cum am văzut, stă mai prost decât Kosovo sau Ucraina. Care vor fi soluțiile pe care politicienii sau populația le lor alege, rămâne de văzut.
Oricum, moștenirea lui 1918 nu va dispărea așa de ușor. E acolo, în cămara cu memorii a populației, poate uitată acum, prăfuită, dar niciodată eradicată. Memoria geopolitică nu moare niciodată, asta am învățat din toate studiile și cercetările pe care le-am făcut. Și această memorie poate să iasă la suprafață, în condiții pe care acum nu le putem imagina. Să nu fim nici prea idealiști, dar nici prea cinici. E clar că orice fenomen de genul acesta are resorturi, precum în Germania, și identitare, și materiale. Astăzi, după datele de săptămânile trecute ale băncii mondiale, România este re-clasificată în rândul statelor cu venituri ridicate. Tehnic vorbind, aceasta înseamnă includerea României în cea mai bună grupă valorică a statelor din clasificările Băncii Mondiale, cu 12 375 USD/locuitor pentru indicatorul Venit Național Brut/locuitor (locul 65), Republica Moldova se află la categoria economii cu venit mediu-scăzut cu 3 930 USD și ocupă locul 122 mondial. Dacă ne referim însă la valorile PPP (power purchase parity – la paritatea puterii de cumpărare, în cifre comparabile ), vom avea următorul tablou: România 31 860 USD (locul 46 mondial) și Republica Moldova 
13 210 USD (locul 100 mondial), depășită și de Ucraina.
Problema este că dacă ești în UE și în NATO, șansele tale de dezvoltare sunt oricum mai ridicate. Astăzi, cetățenii R. Moldova sunt de patru ori mai săraci decât cei ai României, acesta fiind prețul plătit pentru neunire sau ne-integrare europeană. Iar decalajul crește, nu scade. Sigur, nu economia decide totul, dar inclusiv la nivelul Germaniei a contat, estimările serviciilor secrete de acolo erau că 75% dintre germanii din Est voiau unirea din rațiuni economice.
Dincolo de asta, totul e politică și geopolitică. Suntem într-un spațiu al crizelor perpetue, aici la margine de lume. Testul elitelor va fi capacitatea lor de a răspunde la aceste provocări și a le transforma în oportunități.
Ne întoarcem iar la discuția despre „destin”... Până acolo, mai avem și noi ceva de făcut.
 
 
Oleg Serebrian
 
1. În realitate, trecutul și destinul nostru n-au fost nici mai dure și nici mai blânde decât ale altor popoare din Europa continentală. Pe parcursul ultimilor 120 de ani, hotarele au fluctuat cu mare intensitate de la Mosel până la Don, iar în Balcani ori în sudul bazinului baltic cruzimea și viteza acestor mișcări a fost chiar mai mare decât la noi.
 
2. Desigur, dacă luăm evenimentele în descreștere cronologică, Basarabia a fost atribuită URSS ca urmare a înțelegerilor de la Ialta dintre Stalin, Churchill și Roose­velt. Dintr-o perspectivă strict juridică, România nici nu s-a dezis de Basarabia în iunie 1940. Retragerea armatei și administrației românești din teritoriile preluate de Armata Roșie a fost numită „evacuare”. Nu existase niciun acord sovieto-român care să consfințească noua frontieră. Abia prin Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947, semnat, pe de o parte, de învingătorii în cel de-al Doilea Război Mondial, iar, pe de altă parte, de Italia și așa-numitele „puteri minore” ale Axei (Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria), hotarul estic al României cu URSS a fost consfințit oficial și recunoscut internațional. De altminteri, SUA nu recunoscuse actul unirii Basarabiei cu România din 1918 și prin asta s-a explicat și tratarea diferită a dosarului baltic și a celui basarabean în timpul negocierilor lor cu sovieticii la Teheran și Ialta. Dar, desigur, dincolo de latura strict juridică, există o latură morală și aici, fără îndoială, rolul Pactului Molotov-Ribbentrop în destinul Basarabiei și nordului Bucovinei nu poate și nu trebuie să fie trecut cu vederea.
 
3. Cei care condamnă comportamentul Bucureștiului în iunie 1940 văd doar o pietricică dintr-un mozaic, nu întreg tabloul. Deseori se fac comparații între „abandonul” Basarabiei și modul eroic în care, cu câteva luni mai devreme, finlandezii au cedat Carelia. De fapt, situația României în iunie 1940 era foarte diferită de cea a Finlandei în toamna anului 1939. Ofensiva geopolitică sovietică spre vest din vara anului 1940 se producea pe fundalul aprofundării războiului dintre germani și englezi. Berlinul nu calculase deloc bine amplitudinea complicațiilor care puteau rezulta din agresiunea contra Poloniei. Abia în martie 1940, când serviciile secrete germane și cele suedeze au aflat de planurile englezilor de a ocupa Norvegia și Suedia pentru a bloca maritim Germania, conducerea militară a Reichului a înțeles că nu va reuși să localizeze războiul și că puterile occidentale, în special englezii, nu mai sunt dispuse la compromisuri. În mod surprinzător, victoria nemților asupra Franței a fost catalizatorul marelui salt al sovieticilor din iunie-iulie 1940. Moscova nu trebuia să piardă momentul oportun pentru anexarea țărilor baltice și a Basarabiei, atâta timp cât trupele germane erau concentrate în vest. Îndată după semnarea armistițiului dintre Franța și Germania, ambasadorul german în URSS, contele von Schulenburg, a fost informat despre ultimatumul care urma să fie adresat României. La Berlin, conținutul textului a trezit nedumerire, întrucât sovieticii cereau nu doar Basarabia, dar și Bucovina, despre care nu se vorbea în protocolul adițional secret sovieto-german din 1939. Hitler a fost foarte iritat de această veste. La 25 iunie, Ministerul imperial german de externe trimite prin ambasada de la Moscova următorul răspuns părții sovietice: „Revendicările guvernului sovietic în ceea ce privește Bucovina constituie ceva nou. Bucovina a fost o provincie a coroanei austriece și este dens populată de germani.” Mulți militari germani de rang înalt, inclusiv feldmareșalul Keitel, au văzut în solicitarea Moscovei o încercare de a testa reacția Berlinului sau o tentativă de provocare a unui război cu România, armata căreia era incapabilă să țină piept unei eventuale ofensive sovietice. Dacă România opunea rezistență, riscul ca sovieticii să pună în câteva zile stăpânire pe Ploiești, sau ca aviația lor să producă pagube mari celui mai important bazin petrolier european, era covârșitor. Într-un astfel de scenariu, Germania, supusă blocadei maritime engleze, rămânea total lipsită de carburanți, la îndemâna Moscovei. Cu câteva zile mai devreme, la Dunkerque, Wehrmacht-ul a experimentat pe propria piele repercusiunile unei întârzieri în asigurarea cu petrol a unităților de tancuri. Totodată, o posibilă intervenție a Wehrmacht-ului în favoarea României a fost respinsă de Keitel și Jodl, care i-au zis lui Hitler că în cazul unei confruntări sovieto-germane drumul Armatei Roșii spre Berlin era deschis: în acel moment, trei sferturi din efectivele militare germane erau dislocate la două mii de kilometri depărtare de frontiera cu URSS. Sfatul pe care i l-a dat Berlinul regelui Carol al II-lea a fost să evite confruntarea militară, asigurându-l că partea germană va insista pe lângă Kremlin ca pretențiile sovietice să se limiteze la nordul Bucovinei. Începând cu acest incident, relațiile germano-sovietice n-au mai fost deloc tandre. E suficient să aruncăm o privire în presa vremii ca să constatăm asta. Ciocnirea militară dintre URSS și Germania nazistă devenea o inevitabilitate conștientizată de toți. Conducerea Wehrmacht-ului avea tot mai puțină încredere în faptul că Sovietele vor respecta „liniile de partajare” convenite de Ribbentrop cu Molotov și că Moscova nu se va folosi de o conjunctură prielnică pentru a le anula. Nu doar Hitler îl privea cu circumspecție pe Stalin. Sentimentul era reciproc. Cei doi gangsteri își adulmecau bine potențialul, știau de ce poate fi în stare fiecare dintre ei.
 
4. În „epoca maselor”, cercetările academice nu sunt de mare folos în modelarea opiniei publice. În ultimii treizeci de ani, la noi s-au publicat lucrări foarte bine documentate despre foame, despre deportări, despre colectivizarea forțată, dar cei care le citesc sunt tot istoricii. O monografie științifică nu e deloc un instrument cu care cucerești un public extins. Cercetările academice erau, indiscutabil, unealtă potrivită în „epoca elitelor”, când poziția mulțimii nu conta sau părerea ei se plia necondiționat pe cea a vârfurilor. Deja în perioada interbelică, regimurile totalitare, primele care și-au pus ca scop „prelucrarea intelectuală” a maselor, au înțeles că un roman, ori un film poate modela opinia publică mult mai profund și mai repede decât orice lucrare academică. Artele plastice, muzica, literatura, dar mai cu seamă cinematografia, sunt cele care schimbă cu adevărat percepția maselor. Dacă la Festivalul de Film de la Berlin s-ar veni cu un film bine realizat despre 28 iunie 1940, ori despre foamea din 1946, ori despre deportări, impactul ar fi mai extins și mai profund decât dacă am aduce la Târgul de carte de la Leipzig o monografie despre aceste evenimente, fie ea și foarte bună, tradusă impecabil. Din păcate, suferințele noastre n-au fost ecranizate (și nici măcar prea multe monografii pe aceste teme n-au fost traduse în limbi de circulație).
 
5. Este o sarcină complicată. Realitățile politice din Republica Moldova ne-au demonstrat că nu e suficient să ai bani și acces nelimitat la mass-media pentru a schimba percepția opiniei publice – mai trebuie să existe și un teren psihologic propice pentru asta, un anumit „bagaj de cunoștințe”, o anumită stare de spirit la publicul-țintă. Pentru a putea contracara eficient o manipulare, trebuie să ataci nu atât argumentele, cât factorii care generează predispoziția unui public de a înghiți acea manipulare. Mulți cred că având un argument bun, solid, „științific fundamentat” poți convinge auditoriul sau poți ieși învingător într-o dispută publică. Nu e deloc așa. Dacă într-o dezbatere televizată cel mai reputat virusolog va demonstra cu argumente științifice originea naturală a COVID-19, iar după aceea un oarecare „expert conspirolog” va râde malițios și va spune – „Ce prostii! Stați să vă spun eu cum stau lucrurile. Am discutat cu cineva extrem de bine informat, cu acces la secrete de stat, care mi-a spus că virusul e fabricat în laboratoare (după caz) chineze, israeliene, americane etc.” – cum credeți, cine va avea câștig de cauză în această dispută? Pe cine-l vor crede „cei mulți”? Pe al doilea, fără îndoială, or pentru a accepta argumentele primului trebuie să le înțelegi. Cel de-al doilea a vorbit pe „înțelesul” majorității, poziția lui exprimă un „adevăr” care consună cu acele „cunoștințe” pe care această majoritate le are în „arsenalul intelectual”. Schimbarea percepției unui popor asupra istoriei nu ține doar de pedagogie, dar și de biologie. E o problemă de generații.
 
6. Ideea etnonațională este supusă unui masiv „tir de artilerie” dinspre pozițiile grupărilor liberale și de stânga din Occident, care, așa cum ne-am convins deseori în ultimii ani, domină lumea universitară de acolo. Orice menționare a dreptului istoric, ori trimitere la frontierele etnice, nu trezește deloc simpatie, ba dimpotrivă. Asta e una din problemele noastre: în mentalul colectiv de la noi, mai persistă imaginea unui Occident de ieri, sau chiar de alaltăieri. Cortina de Fier a conservat în memoria multor est-europeni chipul unui Vest interbelic, dominat de valori conservatoare.
 
7. E ceea ce spuneam mai devreme: sovieticii au știut să folosească foarte bine literatura și arta în modelarea conștiinței publice. Noi o facem prea puțin, ca să nu zic deloc. Putem afirma că subiecte precum 28 iunie 1940 sunt uitate ori ocolite în literatură și cinematografie. În România chiar mai mult decât în Republica Moldova. Mă întreb de ce? Pentru că nu e un subiect comercial, ușor vandabil, aclamat din start? Sau nu e unul „politic corect”? Cred că toate aceste motive sunt valabile. O mai fi și altele.
 
8. Pentru un pas de acest fel, e nevoie și de voința majorității cetățenilor, dar și de o conjunctură internațională prielnică. Acum niște ani, regretatul profesor Alexandru Moșanu, ex-președintele Parlamentului Republicii Moldova și unul din liderii mișcării de emancipare națională din Basarabia, îmi spunea că după o vizită de lucru la Washington, în 1991, a înțeles că SUA descuraja la acea vreme ideea unirii. Vorbise mai apoi despre asta și într-un interviu pe care l-a oferit în presă. Desigur, cu timpul, percepțiile se pot schimba și la noi, și aiurea, dar dacă ne uităm la lucruri de la înălțimea zilei de azi, cea mai realistă perspectivă a demontării frontierei de pe Prut este calea europeană.
 
 
Dorin Dobrincu
 
1. Există în spațiul nostru tendința de a ne considera nedreptățiții și asupriții istoriei. Nu scapă acestei tendințe nici modernitatea. O abordare contextualizată, o privire critică inclusiv asupra propriului stat, cu instituțiile sale, și asupra propriei societăți, cu oamenii ei, ne-ar ajuta să avem o perspectivă mai echilibrată asupra trecutului. Eventual, să învățăm ceva de aici, poate și să asumăm ce avem de asumat.
Mi se pare că este recomandabil din punct de vedere metodologic, iar, în plus, sănătos în privința istoriei publice, să vedem nu doar influența factorului geopolitic, ci și slăbiciunile și responsabilitățile interne. Din aceste motive, m-aș feri să idealizez perioada interbelică. Dacă privim trecutul doar în cheie națională, în special în privința extinderii teritoriale, atunci da, putem considera cele două decenii dintre conflagrațiile mondiale drept un reper pentru România. De asemenea, dacă avem în vedere ceea ce a urmat – cel de-al Doilea Război Mondial și perioada comunistă –, interbelicul românesc pare astăzi luminos. Totodată, România interbelică a avut limitele ei, problemele ei interne, restrângeri de libertăți pentru anumite grupuri etnice sau religioase, a fost măcinată de corupție și marcată de ascensiunea extremelor. Înainte de a pierde teritorii în favoarea unora dintre vecini, „România Mare” și-a pierdut – ca urmare a jocurilor politice interne – sistemul democratic. Din 1938, țara a devenit o dictatură (regală), iar implicațiile au fost profunde. Este un detaliu esențial pentru a înțelege inclusiv cum și de ce s-a produs catastrofa din 1940.
 
2. Pactul Ribbentrop-Molotov a fost esențial și pentru Germania, și pentru Uniunea Sovietică. Și a produs consecințe durabile, dincolo de încăierarea dintre cei doi mari actori totalitari, în anii 1941-1945. Schimbările teritoriale din 1939-1940, în favoarea URSS, au fost practic reconfirmate după al Doilea Război Mondial. O revenire la granițele de dinainte de 1939-1940 este iluzorie. Poți sta într-un cabinet tapetat cu hărți istorice și să redesenezi granițele, dar acestea nu se vor schimba pur și simplu.
Putin și elita politică de la Moscova văd în Rusia de astăzi continuatoarea Uniunii Sovietice. Așa și este din punct de vedere juridic, al statutului de mare putere, al locului permanent în Consiliul de Securitate al ONU și al arsenalului nuclear. Însă Kremlinul nu a asumat că URSS ar fi avut o responsabilitate în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, în destrămarea unor state și încorporarea integrală a altora, în deportări și asasinate în extinsa regiune a Europei central-estice. Pactul Ribbentrop-Molotov este în continuare considerat de către ruși necesar în acel context istoric, pentru a-i permite URSS să câștige timp și o zonă de protecție contra Germaniei, aliatul de moment. De fapt, pactul i-a dat posibilitatea lui Stalin să revină în marele joc politic din Europa, să distrugă niște adversari statali și ideologici și să anexeze noi teritorii. O asemenea concluzie (și asumare) nu cred însă că vom auzi vreodată dinspre Kremlin.
 
3. Chestionarea critică a trecutului recent nu este o întreprindere facilă nici pentru profesioniști, cu atât mai puțin pentru public. Memoria publică a momentului iunie 1940 este construită cvasiexclusiv în jurul ideii că România a fost o victimă și că nu exista decât o singură soluție: cedarea teritoriilor reclamate de URSS, adică Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. Trecem prea repede cu vedere că decizia de cedare s-a luat la București, că a făcut-o conducerea statului român din acel moment.
Actorii politici din epocă și istoriografia română (după 1989) au insistat cvasiexclusiv asupra contextului internaţional defavorabil. Acesta a fost foarte important, dar concentrarea doar asupra lui ne împiedică să avem o privire asupra întregului tablou și o înțelegere adecvată a ceea ce s-a întâmplat. Mi se pare foarte importantă și discuția asupra responsabilităților interne pentru cedare. O dezbatere în acest sens ar merita a fi purtată în spațiul public. Din analiza contextului și a faptelor, este evident că responsabilitatea pentru cedarea teritoriilor estice ale României, în iunie 1940, cade, în primul rând, în sarcina regelui Carol al II-lea și a apropiaților săi, civili și militari. Guvernul era practic o anexă a regelui. Consiliul de Coroană, des invocat în acele împrejurări, nu era cel care lua deciziile, însă are o responsabilitate morală (în majoritatea sa). Armata Română nu poate fi nici ea scoasă din ecuație, dacă avem în vedere că datele furnizate de Marele Stat-Major și de serviciile de informații cu privire la trupele inamice erau aproximative, iar în consultările finale militarii au susținut imposibilitatea rezistenței.
Basarabenii, bucovinenii din partea nordică și herțenii au toată îndreptățirea, dacă vor, chiar să reproșeze statului român că a abandonat teritoriile lor fără luptă. Era vorba de un contract social, asumat în contextul anului 1918 și după, pe care guvernanții români nu l-au onorat în iunie 1940. Ca să nu mai spun că herțenii – locuitorii din partea nord-vestică a județului Dorohoi – nu fuseseră niciodată cetățeni ruși sau austrieci, ci doar cetățeni români, mai înainte (supuși) moldoveni.
Alianța României cu Germania trebuie înțeleasă în context. Prăbușirea Franței în iunie 1940 și situația la limită a Marii Britanii, asediată practic dinspre continent, a lăsat Bucureștiului puține posibilități de alianță. După iunie 1940, starea de tensiune în România și URSS s-a menținut, incidentele armate nelipsind pe noua graniță din Bucovina, ținutul Herța, pe Prut și pe brațul Chilia al Dunării. A fost o situație vecină cu starea de război.
Totodată, politica internă a influențat politica externă. Cum aminteam anterior, România încetase să mai fie o democrație din 1938, iar măsurile de restrângere a libertăților cetățenești din timpul lui Carol al II-lea au continuat și s-au amplificat sub Ion Antonescu. Categorii întregi au fost lipsite de drepturi, de proprietăți, chiar de viață. A fost în special cazul unor grupuri etnice – evreii și romii –, dar și al unor grupuri religioase protestante, mai ales evanghelice.
Problema pentru România, pentru memoria istorică românească în perspectivă europeană nu cred că este dată de faptul că țara a intrat în 1941 în război contra URSS. Poate nici de faptul că a fost aliată cu Germania. A contat, în primul rând, ce s-a întâmplat în teritoriile recuperate, adică Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, iar în plus în Transnistria, iar în mai mică măsură în spațiile în care au ajuns trupele române. În mod deosebit, politicile genocidare contra populației evreiești nu pot fi separate de războiul dus de Armata Română în Est sau de administrația românească instalată în teritoriile amintite. De altfel, evreii dintre Prut și Nistru au devenit „țapul ispășitor” colectiv pentru pierderile teritoriale din 1940 și pentru cele întâmplate în timpul retragerii.
În opinia mea, victimele regimurilor totalitate și/sau dictatoriale merită aceeași perspectivă empatică. Nu e decent să negăm suferința „celorlalți”, contrapunând-o suferinței „alor noștri”. Și istoriografia, și societatea românească au multe de făcut în această direcție. E important să înțelegem ce s-a întâmplat în Basarabia și nordul Bucovinei cu populația civilă (moldo-români, ruși, ucraineni, evrei, găgăuzi, bulgari etc.) în timpul ocupației sovietice din 1940-1941 – mă refer la arestări, execuții și deportări –, după cum e la fel de important să înțelegem drama evreilor și romilor în anii 1941-1944. Ca subiecte istorice, le putem investiga separat, dar marele tablou ne obligă, faptic și explicativ, să nu lăsăm nimic important pe dinafară, să nu fim selectivi pe criterii de apartenență etnoculturală.
 
4. S-a scris destul de mult după 1989 despre relațiile româno-sovietice în perioada interbelică, inclusiv despre mișcările subversive susținute de Kremlin. Unii autori – de diferite nuanțe – încearcă să reconstituie și să explice, alții fac ceva ce seamănă mai degrabă a propagandă. Nu cred că e de dorit ca investigația istorică să fie anexată perspectivelor politice sau naționale. Pentru că atunci vorbim despre cu totul altceva. Desigur, nu trebuie să renunțăm la identitățile noastre, însă merită să facem un efort de obiectivare.
În Basarabia interbelică a existat o atmosferă permanentă de nesiguranță. Cauzele erau date de statutul incert al regiunii, care intrase în componența României în 1918. Mai multe mari puteri au recunoscut ulterior acest fapt (Marea Britanie, Franța și Italia), altele eu evitat din diverse motive (Statele Unite ale Americii și Japonia). Însă Uniunea Sovietică a refuzat în permanență să facă vreun gest care să ateste renunțarea ei la pretențiile asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Nici măcar reluarea relațiilor diplomatice dintre România și URSS, în 1934, nu a schimbat datele problemei.
Sovieticii au utilizat mijloace diverse pentru a submina autoritatea statului român în regiune, de la atacuri ale unor grupuri înarmate, inclusiv de mari dimensiuni, în special la începutul anilor 1920, până la propagandă de diferite tipuri. Totodată, pentru a vedea tabloul întreg, nu trebuie să ocolim nici responsabilitățile Bucureștiului. O anume incapacitate a administrației românești de a-și atrage populația regiunii fără rest a fost vizibilă de-a lungul întregii perioade interbelice. Și nu e vorba doar despre grupurile etnice minoritare, ci și despre o parte însemnată a moldo-românilor. Starea de urgență cvasipermanentă, administrația coruptă, inferiorizarea, acuzele de bolșevism la adresa basarabenilor în armată sunt realități care răzbat din numeroase surse ale epocii. Nu e indicat nici să vedem numai așa ceva, cum a făcut propaganda sovietică înainte de 1989 sau urmașii ideatici de astăzi, nici să negăm aceste chestiuni, cum au făcut și fac ultranaționaliștii.
 
5. Identitatea românească la est de Prut nu a putut fi apărată în perioada sovietică decât de indivizi izolați și de grupuri restrânse. Abia la sfârșitul anilor 1980 situația s-a schimbat la nivel general, în contextul perestroikăi. Însă identitatea autoasumată a multor locuitori ai Republicii Moldova mi se pare în continuare mai degrabă fluidă.
Din punctul meu de vedere, mișcarea afirmativă, inclusiv națională, este legitimă, cu atât mai mult în teritoriile coloniale sau postcoloniale, unde populația locală a trecut printr-un proces de inferiorizare culturală și/sau politică. Insidioasă mi se pare acuzația de „fascism”, venită dinspre Kremlin și vizând toate grupurile politice și ideologice, din fostul spațiu sovietic est-european, care resping ideologia promovată de Putin și imitatorii săi. Combaterea propagandei putiniste este dificilă, dar nu imposibilă. Soluția mi se pare o bună educație, bazată pe spirit critic, pe valori democratice, inclusiv o cunoaștere rezonabilă a trecutului recent.
 
6. Imaginarul comunităților politice se constituie în timp, este influențat de mode culturale, scheme interpretative și de contextul geopolitic, rezultatele fiind deseori sincretice. Asemeni altora, nici partea noastră de lume nu a fost, nu este și nu va fi statică. Accentul pus pe libertăți, pe drepturile omului în ultimele decenii reprezintă un mare câștig pentru societățile care au fost supuse unor procese diverse de inginerie socială în ultimele două secole, și de către statele etnonaționale, și de către cele comuniste.
Valorile universale și-au demonstrat importanța și în fond ele au modelat în cea mai mare măsură lumea noastră. Nu au făcut-o în vid, ci integrând sau recuperând ceea ce exista deja. Identitățile care vin din trecut pot fi acomodate cu valorile universale, unele dintre ele încă neconsolidate în zona noastră.
Nu avem de ales între perspectivele ultranaționaliste și cele neoimperiale, cu populismul lor marketizat, seducător pentru mulți, ci între acestea și democrația liberală. Dezirabilă mi se pare o societate incluzivă, nu una care să adâncească faliile etnoculturale.
 
7. Istoria a devenit instrument propagandistic peste tot în spațiul controlat de sovietici fie direct, fie de clonele lor. Așa s-a întâmplat și în RSS Moldovenească, și în România. Bunăoară, o mare parte a populației României a fost „educată” în privința trecutului cu manualul unic și cu filmele lui Sergiu Nicolaescu, ca să mă refer la cel mai prolific realizator de filme cu temă „istoric-patriotică”. Filmele sale corespundeau din punct de vedere narativ perspectivei național-comuniste. De asta a și fost susținut de partidul-stat, primind resurse uriașe pentru producțiile sale. De altfel, Nicolaescu a continuat să facă filme în același registru mistificator și după 1989. Cea mai cunoscută producție în postcomunism – cât de cât apropiată temporal de subiectul nostru – este „Începutul adevărului”: Oglinda, o încercare de reconstituire (din 1994) a regimului Antonescu în perioada sa finală, în particular a schimbării de la 23 august 1944 și a consecințelor sale.
Unii dintre actorii care au jucat în filmele din perioada comunistă au avut o traiectorie rezonabilă după 1989, alții însă au rămas captivi educației din tinerețe și s-au arătat/se arată foarte mândri de vechile producții în care au jucat în ultimul deceniu și jumătate reluate frecvent de televiziunile românești. Și din acest punct de vedere, situația este similară cu cea din alte țări foste comuniste.
Din câte vedem, predomină la nivel general mai degrabă mistificările, aprecierile manipulatoare, perspectivele național-comuniste, sovietice sau neoimperiale. Propaganda național-comunistă românească nu poate și nu trebuie să înlocuiască pur și simplu propaganda sovietică. Ambele sunt manipulatoare. Nu poți avea produse culturale de masă, cu privire la trecut, mai ales la cel recent, și de calitate acceptabilă, fără o bună cunoaștere istorică. De aceea, consider că dezbaterea publică este importantă, cu participarea oamenilor care au ceva de spus în domeniile lor de competență.
 
8. Istoria nu poate fi schimbată. Trecutul merită însă a fi cunoscut printr-o apropiere critică de fapte, prin înțelegere a ceea ce a fost și prin propunerea unor interpretări credibile, bazate pe surse diverse, prin evitarea explicațiilor monocauzale. Instrumentarea istoriei este periculoasă, chiar dacă uneori ni se pare că ar putea repara nedreptățile din trecut.
Istoricii se pricep la obiectul lor de studiu, nu însă și la viitor. De fapt, nimeni nu poate spune în mod rațional și demonstrabil cum va fi viitorul. Am putea eventual avea anumite intuiții, dar există riscul intrării strict pe teritoriul speculațiilor.
Sunt destul de sceptic că granițele se vor schimba în zona noastră în viitorul apropiat. Din punctul meu de vedere, cel mai important este parcursul democratic al României și al Republicii Moldova, precum și dezvoltarea celor două state, în mod particular a regiunilor de graniță. Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană pare iluzorie în momentul de față, dar ar putea fi o soluție pe termen lung, care ar aduce alături, în acest club de valori, două state care au atât de multe în comun.
 
 
Alexandru-Florin Platon
 
1. Istoria unei națiuni este o țesătură complexă de factori structurali și conjuncturali, a căror pondere variază în funcție de circumstanțe. Calitatea oamenilor (îndeosebi a celor politici, care nu poate fi foarte diferită de aceea a comunității, în ansamblu) joacă, de asemenea, un rol important în felul în care se aranjează, la un moment dat, lucrurile (altfel spus, în „secvențele luminoase” și „perioadele nefaste” din istoria unei națiuni). Aceasta este o „variabilă” al cărei efect asupra evenimentelor este, de multe ori, decisivă (cum s-a întîmplat în 1918 – e drept, într-o conjunctură extrem de favorabilă – și cum nu s-a întîmplat în 1989/1990, cînd – stărui să cred acest lucru – s-a pierdut un moment istoric, ce ar fi schimbat soarta atît a României, cît și a Republicii Moldova). Ca să răspund totuși la întrebare, oamenii politici sînt cei care, la un moment dat, dacă împrejurările sînt prielnice, pot modifica efectele care decurg din plasarea într-o anumită zonă geopolitică (vezi 1918). Cînd aceste împrejurări nu o permit (cum s-a întîmplat în 1940), dominanta geostrategică are ultimul cuvînt.
 
2.-3. Oricînd este relevant să vorbim despre Pactul Ribbentrop-Molotov. Este unul din evenimentele majore și pentru istoria noastră contemporană – o lecție care nu trebuie niciodată uitată, pentru că ne arată ce se poate întîmpla cu „cei mici”, atunci cînd „cei mari” ajung să se înțeleagă, pe socoteala lor. Faptul că Vladimir Putin încearcă să-l justifice (în contextul reabilitării moștenirii staliniste și a rescrierii – adică falsificării – istoriei contemporane, de care tot el este răspunzător) trebuie să ne facă și mai mult să păstrăm vie memoria catastrofei istorice provocată de acest pact. În vara anului 1940, România s-a aflat într-o situație similară celei din 1916-1917, adică „pe marginea prăpastiei”. Cei ce mai reproșează astăzi regelui Carol al II-lea și guvernelor de atunci că au abandonat fără luptă Basarabia uită în ce situație se afla țara noastră. Lipsită de sprijinul Franței (care capitulase în aceeași lună) și al Angliei (prea izolată în Europa pentru ca garanțiile ei să mai aibă valoare), amenințată la granița de vest de o invazie iminentă a Ungariei horthyste, presată la sud de Bulgaria și, pe de altă parte, de Germania și Italia (aliate cu U.R.S.S), România nu mai avea altă soluție rezonabilă decît cedarea în fața ultimatumurilor sovietice. E adevărat că în Consiliul de Coroană în care s-a decis acest lucru, N. Iorga a votat împotrivă, iar gestul său este de înțeles; de înțeles, dar nerealist în condițiile de atunci. Unii invocă astăzi exemplul contrar al Poloniei, a cărei hotărîre, în 1939, de a lupta împotriva Germaniei naziste este interpretat ca expresia unui ethos colectiv înălțător, pe care ar fi fost bine să-l avem și noi. Se uită că în vara anului 1940 situația era cu totul alta, iar Polonia (a cărei decizie de a se opune agresiunii germane era întărită de garanțiile franco-engleze, viabile atunci) nu mai exista pe harta Europei. Același lucru ne-ar fi așteptat și pe noi în cazul în care am fi ales calea rezistenței. Participarea României la războiul din Răsărit, împotriva U.R.S.S., începînd cu 22 iunie 1941, nu este decît urmarea (inevitabilă) a situației din anul precedent. Alianța cu puterile Axei era tot ceea ce se putea face atunci pentru a evita un dezastru și mai mare. Evenimentele din vara anului 1941 nu pot fi judecate decît în corelație cu cele din vara anului precedent.
 
4. Pe tot parcursul perioadei interbelice, regimul sovietic a dus o campanie permanentă de destabilizare a situației din Basarabia, atît prin propagandă, cît și prin orchestrarea de sabotaje, incursiuni peste Nistru, asasinate etc. Acest lucru explică unele aspecte specifice împrumutate aici de modul în care România a guvernat această parte a teritoriului național, lucru uitat sau trecut sub tăcere de cei care incriminează felul în care au acționat atunci organele administrației locale la Chișinău și în toate așezările din această parte a Moldovei. Vedem că, după opt decenii, mijloacele de destabilizare utilizate de regimul sovietic în perioada interbelică sînt folosite cu același succes în Transnistria, Ucraina, Georgia și în alte părți unde Federația Rusă consideră că are interese strategice. Continuitatea este evidentă, iar acest lucru trebuie să facă lumea democratică din Europa să urmărească mereu, cu mare atenție, toate acțiunile regimului de la Moscova. Avem nevoie în această privință nu atît de studii care să evidențieze continuitatea manifestă dintre politica de subversiune a fostei U.R.S.S. și aceea a Rusiei lui Putin, cît de o permanentă vigilență și de un sistem de securitate (care, din fericire, există), capabil să descurajeze (la limită, să blocheze) acțiunile destabilizatoare ale Kremlinului, care nu va renunța niciodată la politica sa de expansiune în vederea refacerii, în această parte a continentului, a sferei de influență din perioada sovietică.
 
5-6-7-8. Apărarea identității românești în Basarabia a depins întotdeauna nu numai de ceea ce au putut face românii de aici, ci și de implicarea românilor de pe celălalt mal al Prutului, inclusiv de politica guvernelor care s-au succedat la conducerea României. Din acest ultim punct de vedere, acțiunea Bucureștiului a fost ciclotimică: intervalelor de relativă pasivitate (ca în anii ’90) le-au urmat perioade mai... frenetice, în care prezența României în Basarabia a fost mai activă. Ar fi fost de dorit o strategie mai clară, care să orienteze această prezență și un sprijin mai substanțial acordat celor care luptă în Republica Moldova pentru identitatea românească. Rusia și amicii ei din România și de la Chișinău vor avea mereu interesul să submineze, propagandistic și politic, această identitate, prezentîndu-i manifestările ca „fasciste” sau străduindu-se să construiască și să promoveze „moldovenismul” lingvistic și istoric. Acest lucru trebuie combătut prin reafirmarea constantă a adevărului istoric despre România și Basarabia și, nu mai puțin, printr-un sprijin instituțional constant și coerent, pe care România este datoare să-l acorde la toate nivelele. De cîțiva ani, în această privință s-au făcut mai multe lucruri bune (dubla cetățenie, de exemplu, a fost, din acest punct de vedere, o măsură salutară), dar efortul trebuie continuat. Prezența României printre statele membre ale Uniunii Europene – un eveniment a cărui însemnătate istorică este, pentru mine, egală cu aceea a anului 1918 și cu prăbușirea comunismului, în 1989-1991 – se răsfrînge, inevitabil, și asupra Republicii Moldova și a tuturor locuitorilor ei, români și de alte naționalități. Această influență pozitivă nu constă numai în deschiderea unei căi de acces spre inima continentului (unde cetățenii Republicii pot călători și munci), ci și în contactul cu o serie de valori (stat de drept, libertatea cuvîntului, democrație etc.) care, volens nolens, influențează societatea și viața politică din stînga Prutului. Forța de atracție a României este, astfel, considerabil sporită, ceea ce nu poate decît contribui la strîngerea legăturilor cu Republica Moldova și la integrarea ei treptată (deocamdată, culturală și mentală) în spațiul democratic european. Aceasta este, cred, cea mai nimerită modalitate de a continua proiectul unionist în beneficiul tuturor locuitorilor din Republică, nu numai al celor de etnie română, inclusiv cu ajutorul celor care – cum spuneți – au întors după 1987-1991 haina, metamorfozîndu-se din partizani ai teoriilor anexioniste sovietice în promotori ai ideilor naționale (așa s-a întîmplat și în România).
Continuarea acestui proiect presupune însă, mereu și mereu, rostirea adevărului despre ce s-a întîmplat în iunie 1940. Nu o pretinsă „eliberare” a fost atunci, ci un rapt teritorial pe care nu trebuie să obosim a-l caracteriza ca atare.
 
 
Octavian Țîcu
 
1. Putem coborî discuția către 1812 pentru mai multă relevanță. Între 1812 și 1944/1945, regimul politic și teritorial al Basarabiei s-a schimbat de șapte (!!!) ori: 1812 – anexarea părții de est a Principatului Moldovei (redenumită Basarabia) la Imperiul Rus; 1856 - 1878 – revenirea sudului Basarabiei la România; 1878 - 1918 – reanexarea sudului Basarabiei la Imperiul Rus; 1918 – Unirea Basarabiei cu România; 1940 - 1941 – ocupația sovietică a Basarabiei și transformarea ei în RSS Moldovenească; 1941 - 1944 – revenirea administrației românești în Basarabia; 1944 - 1991 – reinstaurarea regimului sovietic în Basarabia. În mare parte, aceste schimbări s-au datorat coliziunii între naționalismul românesc și imperialismul rus/sovietic, care de-a lungul acestei perioade de circa două secole au avut o agendă politică antagonistă. Naționalismul românesc dorea readucerea tuturor provinciilor în cadrul statului unitar românesc, un ideal „secular”, dacă nu „milenar”, al ființei naționale, iar imperialismul rus/sovietic, deși cu acoperire ideologică diferită, a urmărit extinderea sa progresivă spre Europa de Sud-Est, Balcani și căile de acces spre mările calde. În această rivalitate, au intervenit și alte puteri europene, care periodic au susținut ambițiile naționale ale României în recuperarea Basarabiei, fapt realizat cu succes, de obicei atunci când Rusia/Uniunea Sovietică era înfrântă militar sau se afla în derivă. Acest fapt s-a datorat atât dorinței de a stăvili și îngrădi ambițiile imperiale ale Rusiei, cât și din motivația unei justiții istorice, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, la Conferința de pace de la Paris în anul 1919 - 1920. Această pendulare n-a lăsat indiferentă „agenda locală”, ambele mișcări consolidând de-a lungul timpului elemente loiale, cu motivație diferită evident, care vor lupta în interiorul Basarabiei pentru prevalarea unui sau altui curent, lucru care se întâmplă și la ora actuală.
 
2. Dacă pornim de la ideea că Declarația de Independență este actul constitutiv al R. Moldova, atunci condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop face pare din ADN-ul statului moldovenesc, deoarece acest lucru este stipulat explicit în documentul adoptat la 27 august 1991. La nivel internațional, referința la Pactul sovieto-german face parte din repertoriul antirusesc, de independență, al statelor baltice, dar este cu rezerve abordat în cazul Ucrainei, care a fost unul din principalii beneficiari, în sens teritorial, al acestei înțelegeri. România a invocat de mai multe ori, în special în perioada guvernării lui Voronin, imposibilitatea semnării unui acord privind frontierele cu R. Moldova tocmai pe temeiul nedorinței de a fi complice la Pactul Hitler-Stalin. Oscilațiile Rusiei de la recunoașterea pactului până la necesitatea unei justificări și negații totale face parte dintr-o tradiție mai complexă a Kremlinului, care își asumă cu dificultate atrocitățile comise în trecut contra popoarelor agresate (cazul Katyn, deportările, Golodomorul etc.). Din punctul meu de vedere, Tratatele de Pace semnate în anul 1947 și-au pierdut din valabilitatea lor politică și juridică odată cu schimbarea configurației internaționale după prăbușirea URSS și sfârșitul Războiului Rece.
 
3. Pe 26-28 iunie 1940, România a primit două note ultimative din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul. Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie 1939 are loc invazia sovietică a Poloniei, apoi invazia sovietică asupra Finlandei, căderea Europei Occidentale și a Franței, apoi anexarea Țărilor Baltice. România n-a cedat doar Basarabia. La presiunile maghiare și bulgare, susținute de Germania, statul român va pierde Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Drama Basarabiei ar urma să fie înțeleasă într-un context mai extins, scoasă din zona victimizării și excepționalismului mioritic. România s-a angrenat plenar la 22 iunie 1941 în operațiunea de eliberare a Basarabiei și de exterminare a bolșevismului care, judecând după acțiunile conducerii de atunci a statului, erau văzute ca un rău comun pentru readucerea provinciei înapoi. Pentru realizarea acestui scop, s-a făcut cel mai mare sacrificiu de război din istoria românilor, armata română, ca implicare și pierderi omenești, fiind a treia forță militară de pe Frontul de Est, cel mai mare teatru de război al celei de-a doua conflagrații mondiale.
 
4. Istoria are capacitatea uimitoare de a se repeta, mai ales atunci când oamenii nu învață din lecțiile pe care istoria le oferă. Situația în care s-a pomenit Europa și lumea după anexarea Crimeii și războiul din estul Ucrainei în 2014 nu este extraordinară și nemaiîntâlnită în istorie. Din contra, așa cum sugerează Arnold J. Toynbee în Studiu asupra Istoriei, ciclicitatea evenimentelor este halucinantă și ușor de intuit, la fel ca și ascensiunea, măreția și decăderea unor civilizații.
Multe paralele și asemănări între tragedia ucraineană de acum și cele două tragedii românești din 1940 și 1992 când, pe rând, URSS, apoi Federația Rusă, folosind ca pretext degradarea contextului intern și internațional, vor proceda la anexări teritoriale din contul României și al Republicii Moldova.
Despre 28 iunie 1940 am vorbit. Războiul de la Nistru (cunoscut de asemenea ca Războiul/Conflictul Transnistrean sau Războiul de Independență) din anul 1992 este un alt episod al îndelungatei conflictologii ruso/sovieto-române, care durează din 1791, când armata rusă a ajuns la Nistru şi a pus fundamentele fortăreței Tiraspolului, devenită un punct de reper important în strategiile imperiale ruse spre Balcani. Cu alte cuvinte, evenimentele de la Nistru din 1992 sunt o continuare a fragmentării spațiului românesc întreprinse în 1812 și 1940, dar și a altor manifestări de ostilitate manifestate față de români în anii 1919 (Hotin și Tighina) și 1924 (Tatarbunar). Grăitoare din acest punct de vedere sunt declarațiile lui Ghenadie Seleznev, președintele Dumei de Stat a Rusiei, care, în timpul vizitei oficiale la Chișinău din 1992, spunea: „Noi, rușii, a trebuit să susținem Transnistria în conflict. Dacă nu i-am fi susținut pe transnistreni în conflict, Moldova ar fi fost acum parte integrantă a României.”
Drept rezultat direct al războiului, în regiunea transnistreană a fost instalat un regim separatist, care se consideră integral parte a lumii politice şi culturale ruse („Transnistria este pământ rus” – „Pridnestrovie – russkaya zemlea” – este sloganul acestei orientări), deşi o treime din populaţie se consideră moldoveni, iar altă treime ucraineni. Apariţia la 2 septembrie 1990, în contextul destrămării URSS, a „Republicii Moldoveneşti Nistrene” („Moldavskaja Pridnestrovskaja Respublika”- „PMR”), realizată la acel moment cu suportul centrului sovietic, iar ulterior cu cel al Federaţiei Ruse, a condus la declanşarea unui conflict armat, soldat cu scindarea Republicii Moldova în două entităţi. Ambele părţi consideră acest război ca unul de independenţă şi integritate teritorială: Chişinăul faţă de Federaţia Rusă, iar Tiraspolul faţă de Republica Moldova.
Războiul din Ucraina a început la 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat, când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți a peninsulei Crimeea, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. 
Conflictul armat a urmat în estul Ucrainei, operațiunile militare având loc pe teritoriile regiunilor Donbas (regiune în estul Ucrainei, incluzând regiunile Donețk și Luhansk) ale Ucrainei, care au început în aprilie 2014. Ca rezultat al războiului, va fi anunțată „Republica Populară Donețk” (în rusă, Донецкая народная республика), un stat auto-proclamat, format la 7 aprilie 2014 în urma protestelor proruse din sud-estul Ucrainei. Crearea Republicii Populare Donețk a fost anunțată de susținătorii federalizării Ucrainei. Actuala guvernare a Ucrainei caracterizează structura dată ca fiind o organizație teroristă separatistă.
La 13 aprilie 2014, de facto RPD a stabilit controlul în aproape toată Regiunea Donețk. Conform împărțirii administrative a Ucrainei, Regiunea Donețk este parte componentă a țării. Potrivit Kievului, separatiștii proruși din estul Ucrainei sunt militanți înarmați care ar avea legătură cu armata rusă, de asemenea tehnica lor de luptă este rusă. La 11 mai 2014, s-a realizat un referendum controversat, în urma căruia „Republica Populară Donețk” și-a declarat unilateral independența. Pavel Gubarev, așa-zisul guvernator al regiunii, a declarat că urmează unirea cu „Republica Populară Lugansk” pentru crearea Novorosiei și aderarea acestui nou stat la Uniunea Vamală. Referendumul nu a fost recunoscut de Kiev și unele țări din Occident, dar Rusia a declarat că respectă dorința „poporului”.
Recursul la istorie ne este de ajutor în înțelegerea acestor tragedii, dar și în observarea cel puțin a două asemănări. Prima este fragmentarea teritorială sub presiunea armelor sau șantajului cu atac armat, iar cea de-a doua e construcția unor pseudostate și identități, ancorate într-o formă de regionalism. Pentru că așa cum sovieticii în 1940 au rupt Basarabia și au construit RSS Moldovenească, cu tot tacâmul de ingrediente sociale și culturale, cum ar fi „elitele”, „limba moldovenească” și „popor moldovenesc”, la fel cum după 1990 s-a procedat la construirea „poporului transnistrean” și a „Republicii Moldovenești Nistrene”, actualmente în estul Ucrainei s-a format „Republica Populară Donețk” și se construiește identitatea „donbasiană”.
Desigur, contextul extern este altul, în ambele cazuri românești am fost lăsați de izbeliște, față în față cu o enormitate euroasiatică, pe când actualmente efortul militar ucrainean este întreținut și susținut de întreaga lume occidentală. Pentru că miza acestei bătălii este crucială pentru viitorul construcției de securitate europeană.
 
5. Rar auzim acuze legate de caracterul „fascist” al mișcării de eliberare națională. Independența a fost un proces relativ consensual. Mai degrabă observăm unele construcții de propagandă și manipulare mascate sub forma unor asocieri cu mareșalul Antonescu, referințe la atrocitățile întreprinse împotriva evreilor, identificarea cu Germania nazistă în cel de-al Doilea Război Mondial etc. Toate în dorința de a prezenta anumiți intelectuali, formatori de opinie sau partide pro-românești care pledează cauza unității celor două state românești, drept „radicali”, „naționaliști”, „fasciști”, pasibili de a fi marginalizați și prezentați drept elemente destabilizatoare în societate. Aceste acuze vin și din interiorul R. Moldova, din partea diferitelor organizații care se erijează ca „apărători ai drepturilor omului”, asociații „moldoveniste și patriotice”, ligi și grupări ale „tineretului rus”, care prin intermediul lumii virtuale și a mass-mediei controlată de Moscova au posibilitatea unor linșaje mediatice contra adversarilor Rusiei. Nu există soluții simple pentru contracararea acestor strategii, dar cel mai probabil acest lucru poate fi realizat într-un context politic dominat de forțele pro-românești și pro-europene, care prin măsuri energice ar putea convinge cetățenii R. Moldova de avantajele unei integrări în Uniunea Europeană prin România.
 
6. Cu regret, R. Moldova este sub ocupație directă și indirectă a Federației Ruse. Direct prin controlul militar asupra Transnistriei, iar indirect prin controlul asupra instituțiilor statului, prin intermediul unor actori politici loiali (PCRM, PSRM, Partidul Nostru etc.) și a agenților infiltrați în alte partide politice, prin dominația asupra pârghiilor economice și energetice, prin complicitatea bisericii, în special a Mitropoliei Moldovei, subordonate Moscovei, prin acțiunile Ambasadei Ruse, care, prin opiniile exprimate, adeseori jignește „independența și suveranitatea” R. Moldova, pentru a-i arăta că o poate face nestingherit. Din acest punct de vedere, discuțiile asupra drepturilor omului, bunăstare și prosperitate vor fi întotdeauna colaterale, atât timp cât nu va fi rezolvată problema principală a R. Moldova – cărui spațiu de civilizație îi aparține? Celui euroasiatic, dominat de Federația Rusă, pentru care noțiunile de democrație, drepturile omului și libertate sunt doar acoperire și decor constituțional, sau civilizației românești și euroatlantice, care a făcut din aceste noțiuni cheie de boltă a construcției politice, economice și sociale.
 
7. România anului 1918 a fost mult diferită de România anului 1989. După anul 1989, România a avut o agendă politică încărcată cu mai multe priorități, problema Basarabiei fiind doar una dintre ele, nici măcar cea mai importantă. A prevalat tranziția de la comunism spre democrație, integrarea în NATO și Uniunea Europeană, „dosarul R. Moldova” fiind undeva al patrulea ca importanță. Spre deosebire de anul 1918, când Unirea Basarabiei a fost axul formativ al viitorului stat unitar românesc, după Basarabia fiind integrate Bucovina și Transilvania. Prin urmare, printr-o abordare mai extinsă, voi răspunde că acțiunile statului român în recuperarea Basarabiei, importante și vizibile în mai multe domenii, n-au avut vigoarea și determinarea anului 1918 sau nici măcar potența naționalismului german, care a integrat cele două Germanii în anul 1990. Din această cauză, s-a pierdut timp, s-au pierdut energii și s-au creat condiții favorabile pentru apariția unei generații „independente”, atașată față de această „comunitate imaginată” și crescută de o „elită politică” care-și extrage beneficiile din cauza acestei ezitări a României de a-și asuma misiunea istorică predestinată. Mai târziu, acțiunile României față de R. Moldova vor fi ascunse în spatele discursului de integrare europeană, care a complicat și mai mult situația.
 
8. Cei treizeci de ani de „independență” a R. Moldova au demonstrat că această independență servește doar clasei politice de la Chișinău, unui anumit grup restrâns de oameni cu interese personale și de afaceri și intereselor Federației Ruse, care, speculând această situație, folosește R. Moldova împotriva României, Uniunii Europene și a Statelor Unite. Cetățenii R. Moldova, indiferent de originea etnică și limba vorbită, actorii politici internaționali, dar mai ales România, ar trebui să înțeleagă că fără transferul suveranității românești asupra acestui teritoriu, garantat de dreptul istoric și etnic, această stare de incertitudine va dura la infinit. Până la depopularea suficientă a Basarabiei, ca ea să poată fi cu ușurință controlată de Federația Rusă și agenții săi de influență din acest teritoriu.
 
 
 
Marian Voicu
 
1. Se pare că noi, românii, suntem condamnați la optimism. Ne administrăm destinul cu larghețea celui care se știe nemuritor; suntem îngăduitori cu timpul și indiferenți cu istoria. Îngăduința asta ține de resorturi care ne scapă, poate că norocul nostru este limba română. Ea ne supraviețuiește, în graiuri și dialecte, indiferent de limba pe care o vorbesc cei ce ne păzesc frontierele.
E un miracol că azi încă se mai vorbește istroromâna, aromâna, meglenoromâna. Că se vorbește românește în dreapta Tisei, în Timoc sau dincolo de Bug. Româna a avut mai mult noroc decât bretona sau irlandeza. Am fost condamnați să trăim despărțiți, dar limba a supraviețuit și ne-am regăsit întregi datorită ei.
Cred că trebuie să privim cu înțelegere profundă suferința părinților și a bunicilor noștri și să îi dăm un sens. La capătul celor 8 decenii, suntem noi, cei de astăzi, care trebuie să dăm un înțeles dramei prin care au trecut ai noștri.
 
2. Într-adevăr, tratatele care au urmat, atât cele de la Paris, cât și cele semnate de România cu Ucraina și Republica Moldova, au consacrat o stare de fapt. Dar pactul este condamnabil, indiferent dacă mai produce sau nu efecte juridice astăzi. Sigur că o condamnare a Pactului nu duce la anularea efectelor sale, este însă o problemă de morală. Este singurul lucru care contează la scara istoriei, dincolo de toate ororile consumate. Ori, atunci când Serghei Ivanov, unul din silovikii care l-a însoțit pe Putin pas cu pas în ascensiunea către vârful puterii, astăzi membru al Consiliului de Securitate al Rusiei, spune, la 80 de ani de la semnarea sa, că Pactul Molotov-Ribbentrop a fost una din realizările diplomației sovietice de care rușii ar trebui să fie mândri, trebuie să înțelegem că Rusia este, în continuare, o putere amorală.
Atunci când Vladimir Putin acuză Polonia că ar fi vinovată de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, când relativizează vina Moscovei pentru masacrul de la Katyn, când vorbește despre „eliberarea” Basarabiei în 1944, el nu face altceva decât să se întoarcă la sursa legitimității neoimperialismului sovietic și postsovietic – la Marele Război Patriotic pentru Apărarea Patriei, reluând mantrele mincinoase ale lui Stalin. O face pentru a legitima agresiunea Rusiei împotriva Georgiei în 2008 și Ucrainei în 2014. O face pentru a arăta că și atunci, și acum, Moscova a procedat înțelept. Atunci pentru că o înțelegere cu Hitler însemna timp pentru Stalin, acum pentru că, acționând preventiv, Putin a dat peste nas „fasciștilor” ucraineni.
Putin trăiește în umbra războiului pentru că asta e natura oricărui regim autoritarist. Democratura instaurată de silovikii lui Putin se legitimează prin sânge, agresiunile trecute legitimându-le pe cele de azi.
 
3. Cred că abandonarea românilor basarabeni a fost o lașitate asumată politic și impusă armatei române. Un an mai târziu, războiul pentru Basarabia a fost legitim. Alianța cu Germania nazistă și războiul purtat dincolo de Nistru sunt, și astăzi, puțin discutate în spațiul public românesc, din motive care țin, mai degrabă, de natura conservatoare a istoriografiei românești. Adevărul istoric trebuie cunoscut și spus, indiferent că ne place sau nu. Nu îi putem ascunde sub preșul istoriei pe românii care au murit pe Frontul de Răsărit sau în lagărele sovietice, după cum nu putem ascunde nici atrocitățile regimului Antonescu.
 
4. Într-adevăr, strategia creării de „comunități imaginate” continuă și astăzi, de data aceasta, prin fake news. 2014 a fost un an plin de „mișcări de autodeterminare”. Narațiunea „autodeterminării basarabene”, a celei catalane etc., au fost propagate și amplificate  pentru a legitima agresiunea împotriva Ucrainei și anexarea Crimeii. Evident, autodeterminarea catalanilor și a locuitorilor Crimeii este legitimă pentru Kremlin, nu însă și cea a cecenilor.
Și teoria statelor multinaționale continuă, în forme noi. În 1924, la Congresul al III-lea al P.C.dR de la Viena, rezoluţia finală prevedea că România trebuie să fie considerată stat multinaţional, iar comuniștii trebuie să lupte până la rezolvarea problemei naţionale, adică până la „dezlipirea completă de statul român a națiunilor asuprite”. Astăzi, Moscova pune placa federalismului în Republica Moldova ca alternativă la o „dezlipire” a găgăuzilor și a transnistrenilor, iar în Ucraina ca alternativă la secesiunea rușilor din est.
Fie că e vorba de doctrine țariste, bolșevice sau moderne, așa cum e, de exemplu, doctrina Karaganov, conform căreia Rusia trebuie să-şi facă cunoscut interesul pentru drepturile etnicilor ruşi din afara Rusiei, scopul e același – de a legitima agresiunea și menținerea în sfera de influență a fostelor republici sovietice.
 
5. Idiolectul dezinformării este extrem de puternic. Sunt cuvinte-ancoră, ranforsate în decenii de propagandă, narațiuni fake și teorii ale conspirației cultivate consecvent de un stat care a făcut din înșelăciune o artă – maskirovka.
În 1839, marchizul de Custine cita un diplomat rus care îi spunea că „totul este înșelăciune în Rusia” și că despotismul rus neagă faptele, luptând împotriva evidențelor. Remarca este de o actualitate izbitoare. Să negi evidența, iată ce a făcut dintotdeauna Kremlinul. Maskirovka se activează sub ochii noștri: dacă românii au fost dintotdeauna fasciști pentru propaganda sovietică, iată că ucrainenii s-au transformat, în 2014, din frații buni ai rușilor în karateli, banderovisti, fasciști.
Cum răspunde un om rațional sau un stat democratic la campanii de dezinformare de acest gen? Nu prin propagandă, desigur. Cultivarea discernământului rămâne singura soluție într-o democrație veritabilă. Pentru asta însă e nevoie de un mediu audiovizual aseptic și de prosperitate. Cu cât sărăcia este mai mare, cu atât propaganda și dezinformarea vor fi mai devastatoare.
 
6. Cred că cele două cauze nu se exclud, dimpotrivă, se completează în mod fericit. Pentru mulți moldoveni, România înseamnă deja acasă; pentru alții înseamnă poarta spre Uniunea Europeană. În fond, e simplu – atunci când numărul moldovenilor care se simt români va fi suficient de mare, destinul Republicii Moldova se va schimba.
Unii așteaptă bani și sprijin de la Uniunea Europeană, alții de la Federația Rusă. Kremlinul dă un leu pe care propaganda îl înmulțește cu 1 milion, în timp ce sprijinul românesc și european, mult mai consistent, este minimalizat. Pentru Rusia, Moldova este o Elveție pe dos – o mașină uriașă de spălat bani. Este statul căruia îi impui să plătească electricitatea consumată în Transnistria, căreia i-ai recunoscut independența. Este statul în care cumperi politicienii cu sacoșa cu cash și în care marii patrioți se dovedesc a fi, în cele din urmă, agenții Kremlinului.
„Cu cât societatea se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât îi urăşte mai mult pe cei care îl rostesc”, spunea Orwell. Minciuna clădită zeci de ani de sovietici pare a fi mai rezistentă decât am crezut cu toții.
 
7. Într-adevăr, acest moment, ca și altele din trecutul recent, sunt ocolite în arte, literatură sau cinematografie în România. În schimb, propaganda sovietică face încă valuri – monumentele sunt în picioare, filmele cultivă nu doar nostalgia după era sovietică, ci și judecățile istorice, iar eroii din literatura sovietică par a fi încă vii.
Dar cred că societatea românească a trăit atât de mult timp în minciună încât artiștii, scriitorii, cineaștii se tem că oamenii le vor citi greșit operele drept propagandă. Bunăoară, a face azi un film despre 28 iunie 1940 înseamnă nu doar bugete mult mai mari decât cele cu care lucrează de obicei regizorii români, ci și tentația de „a scrie istorie”, așa cum o făcea Sergiu Nicolaescu. Încă nu ne-am rezolvat problemele cu trecutul. Până când nu ne vom vindeca de minciuna care ne-a orbit atâta timp, nu ne vom putea vedea limpede pe noi înșine. E adevărat, scriitorii sau cineaștii sunt cei dintâi care anunță o nouă epocă. Sper să vină cât mai curând.
 
8. Eu unul sunt unionist, unul rezonabil. Cum spuneam, sunt îngăduitor cu timpul și funciar optimist. Prosperitatea va aduce, încet-încet, Europa în Republica Moldova. Sunt sigur că asta și-ar fi dorit bunicii noștri – să trăim împreună în adevăr și prosperitate.
 
 
Vladimir Beșleagă
 
1. Despre plasarea românilor pe harta Europei, dar și în Istorie, cunoaștem destule, cum ar fi: „o mie de ani în afara Istoriei” (Vasile Pârvan); „așezați în calea tuturor răutăților”(Ureche); „o țară înconjurată de români” (Iorga); „o țară la răspântie” (Alexandru Zub)... Mai puțin cunoaștem (sau uităm) despre psihologia, de unde și destinul ethosului-etnosului româno-basarabean, care de treizeci de ani tot trudește să-și edifice o „țară” a lui și... Aici vreau să aduc câteva detalii semnificative în acest sens, care, cred eu, vin să verse o anume lumină în chestiunea luată în dezbatere. Scurt. Știți zicerea veche: „De la Nistru pân’ la Prut, mai departe nu mă duc!”? De unde vine? De hăt din istorie! Nu doar de la 1812 sau 1940, ci de la 1241, când, cu invazia tătaro-mongolilor, populația de dincoace de Carpați s-a refugiat peste munți, iar cea de pe aceste locuri a rămas să conviețuiască cu cotropitorii, rezistând tuturor urgiilor... Așa se face că, la 1671, basarabenii, care încă nu erau botezați așa de ruși, adică moldovenii dintre Prut și Nistru, au fost aceia care au mers la Iași să-i alunge pe greci din domnie. De atunci zicala „Vodă - da și Hâncu - ba!”. Dar tot de aici și manifestările regionaliste din perioada anilor când acest teritoriu vechi românesc s-a aflat în componența României Mari... Desigur, nu excludem din ecuație și factorul demografic, dar și intensa colonizare cu alogeni pe timpul țarismului și al bolșevicilor...
 
2. Imperiile niciodată nu au respectat legile atât față de propriii cetățeni, cât și cele internaționale. Or, acel așa-zis pact de neagresiune era mai întâi unul de împărțire a teritoriilor străine, pentru că Stalin însuși se pregătea să atace Germania, fapt demonstrat de transfugul Suvorov în cartea lui Spărgătorul de gheață, dar și de cazematele construite pe malul stâng al Nistrului la sfârșitul anilor ’30, chipurile, pentru apărarea frontierei, dar curând demolate ca inutile...
 
3. La această întrebare, care conține într-un fel și răspunsul, vin să adaug doar o scurtă referire la problema în dezbatere. Din excelenta carte a lui Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, am reținut o spusă a mareșalului Antonescu vizavi de alianța lui cu Hitler: m-am asociat cu cel mai mare dușman al meu ca să salvez Statul Român. 
 
4. La originea lui, bolșevismul a fost un fenomen banditesc-diversionist, care a acaparat puterea și și-a menținut-o prin crime și teroare. Or, acest sindrom putea să prindă doar într-o țară ca Rusia, înapoiată și contaminată de spiritul imperialist-cotropitor, care se perpetuează și în acest mileniu al marilor democrații... Forța lor malefică o resimțim și astăzi pe pielea noastră prin marea rușine care ne-a acaparat: biserica supusă Moscovei, președintele trepăduș la țarul Rusiei, spicher și guvern socialist...
 
5. Cei care recurg la asemenea injurii sunt ei înșiși ca atare, dat fiind totala coincidență a nazismului cu comunismul și imperialismul. Apropo, să le amintim denigratorilor Sfintei Mișcări de Renaștere Națională că și aici forțele imperiale s-au infiltrat prin unii agenți ai săi, astfel că lupta maselor a fost canalizată mai mult spre Limbă și Alfabet decât spre demolarea/ extirparea mentalității comunistoide și rusofile...
 
6. Universalul există doar prin particular, adică prin național. Iar drumul spre civilizație și democrație, cu toate atributele și avantajele lor, este unul lung și anevoios... Îi spunea Iorga lui Mateevici: voi, basarabenii, sub ruși ați rămas ca broaștele într-un sloi de gheață... Nu știu cât de mult ne-om fi dezghețat de atunci încoace, dar știu că acel s-ar părea nefast complex ne ajută să rezistăm în fața tăvălugului uniformizării care se numește globalizare.
 
7. Vechiul regim a băgat bani grei ca artiștii să-l imortalizeze. Și totuși a decedat cu mult avânt. Ai noștri oameni de creație se mișcă mai greu, deși avem lucrări care merită atenția noastră. Or, avem un monument dubios al afganezilor, și nu avem un Memorial al Eroilor Războiului pentru Independență din 1992 la Nistru. În literatură, avem începuturi meritorii prin cărțile lui Gheorghe Budeanu și Ion Iachim, plus publicistica...
 
8. Marile evenimente în istoria popoarelor se produc în urma unor cataclisme sociale, cum ar fi războaiele și destrămarea imperiilor. Unirile românilor așa s-au făcut. Ce ne hărăzește viitorul doar unul Dumnezeu are știre. Unirea este Marea noastră Durere și Visul nostru Sfânt. Ba chiar, Unica Salvare. Dar vorba lui Miron Costin: „Moldova fiind o țară mică nice un lucru de samă nu au făcut fără de amestecul vecinilor”. Adică al marilor puteri. Până atunci, să lucrăm pentru un președinte ca Maia Sandu și să fortificăm Mișcarea Unionistă. Unirea mai presus de orice! Ideile conduc lumea!
 
 
Dorin Dușciac
 
1. Nu sunt adeptul unei atitudini fataliste în raport cu istoria. De-a lungul secolelor și mileniilor, frontierele tuturor țărilor s-au schimbat – fie în sensul întregirii unui popor, fie în cel al divizării sale în mai multe state. Dacă ar fi să aplicăm în mod omogen ipoteza unei situări geografice nepotrivite, am ajunge probabil la concluzia că toate națiunile din această lume se află „în calea tuturor relelor”. Am impresia că noi, românii, suntem tentați să căutăm explicații ale dezbinării noastre doar printre factorii externi: vinovați sunt și munții, și marea, și alte popoare care ne-au cotropit. Locuiesc de peste 20 de ani peste hotare, în Franța, și am mulți prieteni și cunoscuți francezi, dar și din alte țări. Nu am auzit ca cineva dintre ei să explice vreun moment sau episod nefast din istoria lor națională prin considerente de ordin geografic.
În acest sens, este edificator un exemplu. Polonia a fost împărțită și practic a dispărut de pe harta Europei de trei ori în ultimii 250 de ani, însă niciun polonez nu va da vina vreodată pe amplasarea geografică a țării lor. De fiecare dată, polonezii au știut să-și reîntregească țara. Astăzi, nu vorbește nimeni despre „polonezii din jurul Poloniei”, așa cum vorbim noi mereu despre faptul că România este înconjurată de români. Cred că explicația acestei diferențe rezidă, în primul rând, în factorii de ordin intern, acolo trebuie căutate motivele neunirii noastre.
 
2. Pactul Ribbentrop - Molotov trebuie condamnat nu doar în mod formal, declarativ. Românii basarabeni, cei din nordul Bucovinei și din sudul Basarabiei mai trăiesc și astăzi consecințele punerii în aplicare a prevederilor acestui document. Este, de altfel, singura regiune din Europa unde frontierele sunt trasate așa cum au dorit Stalin și Hitler. Practic, noi trăim și astăzi un destin care a fost înscris în protocolul adițional secret al pactului. Din această cauză, o simplă condamnare publică a documentului este absolut necesară, dar nicidecum suficientă. Lupta împotriva istoriei nu are niciun sens, fiindcă trecutul are această trăsătură supărătoare – el nu poate fi schimbat. În schimb, putem acționa în sensul corectării unor nedreptăți din prezent. Din această perspectivă, publicarea de către V. Putin a acelui articol referitor la Pactul Ribbentrop - Molotov a fost un moment extraordinar. Nu prin conținutul în sine al articolului – pe care nimeni nu l-a luat în serios –, ci prin faptul că subiectul a fost readus în vizorul întregii lumi. A fost un moment foarte prielnic pentru ca România și Republica Moldova să reacționeze, pentru ca ambele state să-și reitereze revolta cu privire la consecințele Pactului, și să-și reafirme dorința unui viitor comun. Nu a fost să fie, și e păcat. Vom aștepta următoarea ocazie de acest fel. Rusia de azi nu va întârzia prea mult să ne-o ofere.
 
3. Mai mult decât niște teritorii, România a pierdut la 28 iunie 1940 oameni. Numărul celor care în decursul unui an de ocupație sovietică au fost arestați și executați, deportați în Siberia, supuși unor chinuri groaznice în pușcăriile NKVD-ului – este de ordinul zecilor de mii. Aceste vieți sacrificate și destine zdrobite nu au putut fi recuperate, nici la 22 iunie 1941, nici mai târziu. Noi am plătit în mod repetat prețul pentru acea „agresiune” din 1941 – și prin foametea organizată din 1946-1947, și prin valurile de deportări din 1949 și din 1952, și prin jumătatea de veac de „rai” sovietic pe care l-am îndurat până la sfârșitul anilor 1980. Sute de mii de vieți omenești au fost distruse, ca până la urmă tot noi să fim arătați cu degetul și să fim calificați ca „agresori”?! Așa ceva o poate crede doar Putin!
 
4. Lista exemplelor poate continua: Georgia, de exemplu, este atacată din două părți – Abhazia și Osetia de Sud – de acest virus al războiului hibrid, iar agresiunea militară rusească din 2008 s-a înscris în aceeași logică a extinderii „lumii ruse”.
Războiul hibrid pe care Rusia îl duce deja de peste un secol împotriva întregii lumi este alimentat de un profund sentiment de frustrare. Nu poți fi un imperiu în adevăratul sens al cuvântului atunci când nivelul de dezvoltare – tehnologică, economică, societală, culturală etc. – al centrului imperial este mai slab decât cel al periferiilor. Imperiile au dominat periferiile și au fost de-a lungul istoriei „proiecte de succes” doar atunci când centrul imperial a fost mai dezvoltat decât periferiile și la un nivel comparabil cu alte centre imperiale din aceeași perioadă istorică. Or, cu pretenții de „a treia Romă” într-o lume a obiectelor conectate, care trimite coloniști pe Marte și începe să producă în serie automobile autonome, nu ai nicio șansă să fii luat în serios.
 
5. Într-o societate în care libertatea de exprimare este subminată, jurnaliștii de opoziție sunt asasinați la fel cum sunt și liderii partidelor de opoziție – nu prea este loc pentru nuanțe. Ori ești alb, ori ești negru. Prin urmare, tot ce se îndepărtează de linia oficială – devine „fascist”. Este una dintre caracteristicile unui regim autoritar care se îndreaptă cu pași repezi spre totalitarism. Deficitul de legitimitate trebuie suplinit cu orice preț, iar frica trebuie inoculată oamenilor prin vehicularea unor simboluri puternice – este instrumentul cel mai „eficient” în acest sens.
La noi, în Basarabia, lupta împotriva himerelor totalitare a fost mereu complicată, inclusiv din lipsa fondurilor care să susțină efortul de rezistență. Presa de limbă rusă a beneficiat și mai beneficiază în continuare de niște resurse incomparabil mai mari față de presa de limbă română. Statul Republica Moldova nu este azi suficient de puternic pentru a-și instaura niște mecanisme eficiente de protecție împotriva propagandei rusești. În aceste condiții, salvarea poate veni doar din exterior: din România, din Occident. Resursele alocate în prezent pentru presa de limbă română permit doar subzistența unor publicații de la Chișinău, noi avem însă nevoie de un plan de ofensivă culturală. În care presa va ocupa, bineînțeles, poziții pe linia întâi.
 
6. Eu nu văd nicio contradicție între valorile europene și cele naționale. O parte nu se poate răzvrăti împotriva întregului, or noi suntem parte a civilizației europene și occidentale. La fel este și cu drepturile noastre istorice, în raport cu drepturile omului: nu sunt de acord cu cei care se aruncă în una din aceste două extreme și o denunță pe cealaltă. Toate țările occidentale care au reușit să devină țări avansate, să atingă un nivel înalt de dezvoltare, au identificat la un moment dat un echilibru între istorie și modernitate. Între memoria istorică și necesitatea de progres. Între păstrarea tradițiilor și evoluția spre o societate mai justă, mai echilibrată, mai generoasă.
 
7. Omul prin natura sa este o ființă care se adaptează. Uneori, își schimbă viziunile și comportamentul prea repede, în funcție de imperativele politice de moment. De aici și lipsa de aderență a publicului față de personalitățile culturale, care în cariera lor au afirmat și au apărat tout et son contraire. Credeți că intelectualii care apărau „patria sovietică” – fără a crede în ea cu adevărat! – și o făceau doar pentru a obține niște favoruri și privilegii, vor fi în măsură să apere patria românească? Eu, unul, nu cred! Avem nevoie de o schimbare de generații. Lucru care, din fericire, se întâmplă deja.
 
8. Proiectul unionist este singurul în măsură să pună capăt acelei perioade tragice care a început în istoria noastră la 28 iunie 1940. Nu putem continua să trăim în secolul XXI cu o frontieră trasată de către cei doi mari tirani ai secolului trecut, Stalin și Hitler.
În 1918, Unirea a fost un act care a fost urmat de un proces de integrare a provinciilor reunificate în cadrul statului unitar român. Istoria nu se repetă, dar acționează cu aceleași ingrediente: astăzi vedem Unirea mai degrabă ca un proces, care va fi încununat de un act. Eu sunt optimist, fiindcă am învățat și din experiența mea de fizician cercetător și inginer: tot ce se construiește încet durează mai mult.
 
 
Nicolae Negru
 
5. Calificativul „fascist” pe care l-a aplicat Moscova față de mișcările naționale din „republicile-surori” poate fi considerat un indiciu de vulnerabilitate, de derută puternică din partea ei. În cazul nostru, ea nu se aștepta ca, după aproape jumătate de secol de „moldovenizare”, de rusificare și deznaționalizare, de cultivare a românofobiei, românismul să supraviețuiască și să-și ceară drepturile. Rușii ajunseseră să creadă în propriile minciuni.
Faptul în sine al revendicării identității românești i-a șocat pe concetățenii spălați pe creier, victime ale proiectului propagandistic de creare a unei „limbi moldovenești independente de cea română” și a unei „națiuni sovietice moldovenești”. Reacția lor, explicabilă până la un punct, era imposibil de evitat. Oficializarea limbii române li se părea un sacrilegiu rusofonilor și celor care s-au dezis de limba maternă în folosul limbii ruse, le submina privilegiul de „frate mai mare”, pe care îl credeau imuabil.
Identitatea românească a Basarabiei este un dat pe care îl afirmăm și îl apărăm prin noi înșine, conștientizându-l, cultivându-l, manifestându-ne liber, debarasându-ne de reflexele sovietice, de complexul de inferioritate în primul rând. Observ în rețelele sociale cum devine o modă printre basarabenii noștri să scrie cât mai schimonosit, imitând exprimarea colocvială, necultivată, înțesând textul cu cât mai multe rusisme, – e teama camuflată de a scrie greșit și a deveni ținta unor critici snoabe. Decât să faci efortul de a-ți perfecționa cunoștințele gramaticale, ortografia, ortoepia, îmbraci haina omului „din popor” și faci paradă de limbajul macaronic, – se pare că așa judecă unii dintre noi.
Românismul nostru e încă destul de crispat, mimetic, mai e până se va comporta normal, natural…
 
6. Uniunea Europeană este o construcție inedită în care se încearcă de ceva timp împletirea naționalului cu universalul, în beneficiul tuturor europenilor. Criza financiară, valurile uriașe de migranți, pandemia au scos la iveală unele lacune de proiect, mai trebuie găsit un raport optim între național și universal, dar cu toate astea, UE poate juca un rol istoric în destinul nostru, dacă vom ști să profităm de oportunitățile pe care ni le oferă pentru reapropierea și reunirea românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Cauza integrării europene se suprapune în mare măsură cu cauza românească. Dacă Republica Moldova ar avea șanse de aderare la UE, frontiera de pe Prut și-ar pierde relevanța funcțională, ar deveni simbolică, ne-am întâlni pe aceeași piață a muncii, a serviciilor, a capitalurilor, nu ar exista bariere de circulație, ar dispărea problemele de creare a spațiului educațional, cultural și informațional comun, ar fi ca și cum am locui în două apartamente vecine ale aceluiași bloc, în care se închid doar ușile de la intrare, având în comun infrastructura și administrarea blocului. De aceea, Rusia se împotrivește cu înverșunare integrării europene a Republicii Moldova și i-a aplicat sancțiuni economice, pentru a preîntâmpina semnarea acordului de asociere RM - UE.
Ea pune în funcție diverse pârghii, exercită presiuni asupra unor state europene pentru a descuraja extinderea Uniunii Europene spre est. Nu fără influența rusă, perspectiva aderării la UE a statelor Parteneriatului Estic, inclusiv Republica Moldova, nici măcar nu se discută.
În sistemul actual de relații internaționale, recursul la „dreptul istoric” înseamnă revizionism, revanșism. A fost invocat doar de Putin pentru a ocupa Crimeea. Intenția de a transforma fosta catedrală Sfânta Sofia din Istanbul în moschee a produs stupoare în „lumea creștină”, dar fără chemări la noi cruciade, istoria nu mai poate fi un factor geopolitic, decât dacă te gândești la război. E preferabil să vorbim despre drepturile omului, care nu pot fi o piedică în calea reunirii Republicii Moldova cu România, dacă aceasta se face pe cale democratică. Limba oficială fiind aceeași, efortul de integrare al minorităților etnice rămâne cam același. Ca stat european, România le asigură toate drepturile prevăzute de carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
 
7. În afară de puținătatea lucrărilor artistice despre tragicele evenimente din 28 iunie 1940, ar trebui să ne preocupe faptul documentării exhaustive, cât mai amănunțite a ororilor, crimelor, fărădelegilor comise de armata ocupantă, NKVD, KGB, administrația sovietică. Nu există deocamdată acces deplin la arhive, mai cu seamă la cele din Rusia, iar martori oculari care ar putea relata despre perioada interbelică și de după ocupație rămân tot mai puțini. Istoricii, scriitorii, jurnaliștii ar trebui să se grăbească să-i intervieveze… Bucură faptul că au apărut în ultima vreme lucrări istorice, dramatice, cinematografice care impresionează printr-o bună documentare, cu detalii zguduitoare, care ating coardele mai sensibile ale sufletului nostru. Câteva exemple: filmul „Eu, Filimon Boghiu”, de Efim Josanu, spectacolul „Dosarele Siberiei”, de Petru Hadârcă și Mariana Onceanu, filmul „Siberia din oase”, de Leontina Vatamanu, filmul „Pași pe graniță”, de Alecu Deleu…
 
8. „Ce a fost va mai fi, si ce s-a făcut se va mai face…” Rațiunea existenței Republicii Moldova ca stat separat de România, patriotismul local, moldovenismul sunt bazate pe specificul cultural acumulat de basarabeni pe parcursul timpului cât au fost despărțiți printr-o cortină de fier de frații lor de peste Prut, pe o diferență care le-a fost cultivată forțat, prin politici imperiale rusificatoare, coercitive, inclusiv prin „infuzie” masivă de populație adusă planificat din republicile slave ale Uniunii Sovietice.
În esența lor însă, majoritatea basarabenilor rămân aceiași, așezați pe vatra lingvistică și folclorică românească, și unionismul este un fenomen natural, profund, instinctiv, ca dorul de casă al unui fiu rătăcitor, spre deosebire de statalismul republicomoldovenesc care este un proces „aluvial”, lipsit de rădăcini și conștiință istorică. Nu se poate construi ceva durabil pe aluviuni, oricât de tare s-ar strădui moldoveniștii împinși de Rusia. Reunificarea ar fi și un act de justiție istorică, iar aceasta e de salutat, dacă e rezultatul unui consens cetățenesc. Și descurajarea expansiunilor teritoriale nu e un scop de neglijat.
Natural nu înseamnă simplu, să nu ne facem iluzii, în calea reunificării românești stau nu numai piedici externe serioase, ci și interne. E necesară o abordate separată a acestora. Dacă vom reuși să învingem și să eliminăm românofobia, altoită de propaganda sovietică pe specificul local, dar și pe ignoranță, se poate aștepta și la o schimbare de optică în rândurile populației, și majoritare, și minoritare. Românofobia e deosebit de puternică printre minorități, suprapunându-se pe neîncrederea și ostilitatea care li s-a cultivat față de Apus. Românilor li s-a creat imaginea unor monștri fasciști, șovini, naționaliști, care nu tolerează limba rusă.
În același timp, paradoxal, basarabenilor li s-a inoculat ideea unei superiorități materiale față de români, care, li s-a spus, sunt săraci, trăiesc în condiții mizere (nici până azi unii basarabeni nu vor să creadă că în România se trăiește mai bine, că pensiile și salariile sunt mai mari peste Prut), superioritate pigmentată și cu un pic de rasism – „românii sunt țigani” – care, din păcate, este trecut cu vederea. Despre rasismul basarabenilor, împletit cu românofobia, nu se prea vorbește, dar acesta nu e de neglijat, fiind destul de răspândit, mai ales printre oamenii cu educație precară. Procesul reunificării poate aduce beneficii mari, culturale, economice, sociale, per se, înainte de a se produce actul propriu-zis.
Unii unioniști fac greșeala de a apela la „dreptul istoric”, de a folosi termeni învechiți, anacronici (cum ar fi „România mare în vechile hotare”), care trezesc suspiciuni și resentimente la fel de „istorice”. Să le lăsăm istoricilor și diplomaților discuțiile teoretice despre pactul Molotov-Ribbentrop și înlăturarea consecințelor sale, să ne concentrăm pe problemele reale, pe latura practică a reunificării, pornind de la realitățile de azi. Cetățenii trebuie convinși că reunirea cu România este o necesitate nu numai culturală, economică, socială, ci și de securitate, mai cu seamă după atacarea Georgiei, anexarea Crimeii de către Rusia, după războiul ruso-ucrainean din Donbas. Nu există altă cale de a tempera poftele teritoriale ale Rusiei, de a pune capăt încercărilor Moscovei de a transforma Republica Moldova într-un cap de pod în regiune, împotriva Ucrainei în primul rând. Așa cum ne-am salvat de teroarea hoardelor bolșevice în 1918, unindu-ne cu România, ne putem salva astăzi de agresiunea „hibridă” a Rusiei rănite profund în orgoliul ei imperial numai reunindu-ne cu România, sub umbrela NATO.
 
 
Mircea V. Ciobanu
 
1. Dacă visul Imperiului Rus era (pe acest „vector” al visului său) să stăpânească Bosforul ţinând sub supraveghere totală întreaga zonă a Mării Negre, atunci, da, suntem prost plasaţi pe hartă. Numai că – de vreme ce aţi pomenit de Ţările Baltice – au mai existat „zone” de interes activ pentru Rusia, dar alta a fost riposta Finlandei, a Estoniei, a Letoniei sau a Lituaniei, fie şi atacate sau chiar ocupate, un timp. Înseamnă că există alternative şi... „cauze interne”. Destinul, până la urmă, ni-l facem (şi) singuri. Al nostru e clădit din indiferenţă, comoditate şi lene. De ce ne-am plânge atunci?
 
2. De vreme ce ne mai bâlbâim în tot ce ţine de istoria naţională, suntem ca şi inexistenţi (spre deosebire de vecinii din Nord, pe care i-am enumerat mai sus şi care au avut o memorie istorică limpede). De altfel, preşedintele rus, în articolul pe care l-aţi invocat, cam „uită” de noi, poate şi din motivul că, priviţi ca un caz separat, noi nu încăpem în logica lui demonstrativă. Iar pactul dintre comunişti şi nazişti, odată declarat nul şi neavenit, ar fi normal să ne întoarcem la situaţia istorică şi geopolitică de până la 26 august 1940, când a fost înaintat ultimatumul sovietic... Numai că istoria nu poate fi reluată, dintr-un anume punct. Ea poate doar să ne sugereze nişte paşi de viitor.
 
3. Putem să speculăm multă vreme pe seama celui care are mai multă dreptate, dar cu siguranţă că la 22 iunie 1941 soldatul român era conştient că eliberează un teritoriu care îi aparţine, ocupat, un an mai devreme, de o forţă străină. Ce i-am putea reproşa? Francezul, care în 1944 îşi elibera teritoriul ocupat (în acelaşi 1940) era un agresor? Nu e acelaşi lucru în cazul soldatului rus care „îşi muta hotarele” mai la vest, din obişnuinţă imperială. Repetând apoi operaţia şi în 1944-45, când „elibera” întreaga Europă (cea care a scăpat de „eliberator” abia în 1989).
 
4. Da, sunt necesare studii şi, mai ales, e bine ca ele să fie cunoscute, să fie traduse, cum spuneţi voi, în limbile de circulaţie. Important e ca aceste argumente să fie cunoscute nu doar în Occident, ci şi în Rusia. A fost o revelaţie pentru mine ca să citesc în surse ruseşti o abordare obiectivă a acelor evenimente (spun asta şi pentru că aceste puncte de vedere trebuie să le cunoască şi concetăţenii noştri, vorbitori de limba rusă). Tot aici eu aş mai adăuga ceva. Ne-am obişnuit să spunem că mijloacele de propagandă ruseşti sunt eficiente şi nu se compară cu tentativele noastre timide de a le contrapune ceva. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm. Lupta Țărilor Baltice, a Georgiei şi a Ucrainei pe acest câmp informaţional sunt modele de urmat. De la combaterea sistematică sau ocazională a falsurilor, la critica activă, inclusiv cu armele satirei, a propagandei agresive străine.
 
5. O dezbatere la acest subiect ar fi fost utilă, dacă ea ar fi existat. Cu confruntarea argumentelor, nu cu un concurs al vocalităţii. Intelectualitatea, care a aflat adevărul, a considerat că lucrurile sunt limpezi şi toate vor reveni, cumva de la sine, pe făgaşul normal. Or marea majoritate a populației, până la 1991 – victimă a propagandei sovietice – nu a prea ascultat un alt punct de vedere, bine argumentat şi accesibil expus. Mi se par utile nişte elementare lecţii populare de istorie, care să lumineze lumea îndoctrinată de propaganda sovietică. O istorie fără falsuri, dar şi fără idealizări şi demonizări. Dar poate că cel mai important lucru e să oferim oamenilor o alternativă românească/europeană, reală şi atractivă. Compromiterea, succesivă, a tuturor politicienilor şi a politicului de la Chişinău serveşte eficient propagandei străine, care speculează trecutul utopic. Dacă această propagandă ieftină, a unui comunism ca şi cum ratat... din cauza Occidentului, prinde şi în ţări cu o cultură politică avansată, precum SUA sau Franţa, de ce ne-am mira că ea le suceşte minţile bieţilor noştri concetăţeni?
 
6. Trebuie să ne fie clar, altfel ne răcim gura degeaba: noi ne dorim, în baza dreptului internaţional, a trecutului istoric, a identităţii de neam şi a culturii comune (dar şi a fireştii dorinţe de a fi cu lumea, nu în izolare anacronică), o re-unire firească şi confortabilă. Dar e nevoie să precizăm că nu vorbim de o reunire a unioniştilor, ci a întregii populaţii, care ar trebui să beneficieze în mod egal de acest act. Şi dacă noi am putea să suportăm anumite incomodităţi, concetăţenii noştri capricioşi şi cu o conştiinţă de neam mai puţin pronunţată ar trebui să se simtă confortabil, ca să nu ne pomenim cu noi „tatarbunaruri”, susţinute activ din afară, dar şi mizând eventual pe nemulţumirea localnicilor. Încă ceva: noi nu tindem să ne unim cu Moldova voievodală, nici cu România de la 1859 sau cu cea de la 1918. Noi vrem să trăim în statul românesc actual, modern, membru al UE, dezvoltat economic, politic şi social, o ţară democratică în care dreptul la opinie este garantat (şi care nu e nici pe departe omogenă politic, după cum îi stă bine unei ţări democratice). Strict identitar, noi, basarabenii, nu mai suntem „fraţii mai mici” ai românilor de peste Prut, ci suntem aceiaşi (sic!). În acest context, nici atunci când vorbim despre România și UE nu trebuie să facem distincţia. Simplu: România, adică UE. Sau: UE, adică (şi) România. Există o tendinţă (să-i zicem: „dughinistă”), când mai discret, când mai direct expusă, de a construi o „Românie Mare” împreună cu Basarabia, dar în afara Uniunii Europene. Dar... ce fel de Românie fără Europa? Şi ce fel de Europa fără România?
 
7. Mie, unuia, îmi plac filmele şi cărţile bine făcute, indiferent de subiect. Dar având în vedere impactul pe care îl are cinematografia (şi un anume gen de literatură) la publicul larg, probabil că e nevoie de acest fel de „informare prin artă”. Totuşi, eu, capriciosul critic, aş avea o doleanţă: să nu repetăm limbajul literaturii şi cinematografiei proletcultiste, să nu-l avem pe consumator de prost, asta ar compromite ideea. Omul de azi a mai citit cărţi, a mai privit filme, nu trebuie banalizat mesajul.
 
8. Da. Dar, ca să nu confundăm acest proiect naţional cu lupta politică, unde scopurile sunt altele (mai telurice şi mai imediate), am putea să formulăm câteva principii pe care ar urma să le promovăm insistent toţi, indiferent de viziunile ideologice şi politice: să anunţăm intenţia unionistă şi să solicităm permanent, oriunde ne-am afla, oricare ne-ar fi preocupările profesionale (şi chiar politice!), susţinerea opiniei publice internaţionale, a instanţelor diplomatice, politice, culturale în chestiunea cauzei naţionale.
 
 
Adrian Ciubotaru
 
1. Nimeni nu poate oferi un răspuns clar și mulțumitor la această întrebare de ordin mai curând filozofic decât istoric sau cultural. Majoritatea istoricilor români, mai ales din generațiile anterioare, au susținut primul punct de vedere. Pentru ei era limpede: poziția geografică ne-a dezavantajat și suntem, fără nicio îndoială, victimele locului în care ne-a fost dat să ne naștem și să supraviețuim, ca popor. Dar tot ei recunoșteau că, în anumite perioade și împrejurări, această poziție aparent nefastă ne-a ferit de alte necazuri și chiar ne-a ajutat să ne construim și să ne conservăm identitatea. În ultima vreme, e mai la modă căutarea de „cauze interne” ce par să explice mai bine contradicțiile și inerțiile noastre. Într-adevăr, ce legătură mai poate avea locul pe care îl ocupăm pe harta Europei cu modul, strâmb, în care am ales să ne dezvoltăm după 1989 (în România) și după 1991 (în Republica Moldova)? Ce ne împiedică pe noi, românii din România, să construim autostrăzi (cu fonduri europene) și să atragem investiții, să mărim nivelul de trai și să dăm o față civilizată, agreabilă satelor și orașelor noastre? Și ce ne împiedică pe noi, românii din Basarabia, să ne desprindem de modelul de „dezvoltare” rusesc, de mentalitatea semirăzboinică, de complacerea în autosuficiența și aroganța tătaro-mongolă, care definesc în continuare reușita socială în spațiul postsovietic?
După părerea mea, e absolut improductiv, azi, să dai vina pe soartă sau pe poziția geografică. La fel de pernicioasă e și stăruința pe hibele nației, pe care le-am constatat și am analizat de sute de ori. O groază de oameni, de la cei mai străluciți eseiști, scriitori, savanți și până la cei mai sordizi moderatori TV, și-au făcut cariere, condamnând sau, dimpotrivă, justificând viciile prezumtiv colective ale românilor. Aproape orice dezbatere despre problemele majore care ne frământă invocă cel puțin una din cele două „fatalități”. Nu mai e cazul să substituim acțiunile cu interminabila discuție despre cauzele care ne împiedică să le realizăm. Fatalismul geografic, ca și cel psihologic, conduc nu atât spre acceptarea, cât spre refularea identității, spre un fel de blazare care ne paralizează voința, oferindu-ne o scuză superioară pentru delăsare, indiferență și conformism.
 
2. Firește, diplomația românească ar trebui să țină mereu flacăra aprinsă sub acest subiect pe care mulți, inclusiv unii politicieni oportuniști și chiar istorici și politologi occidentali, motivați ideologic, vor să-l ocolească, să-l marginalizeze, ba chiar să-l facă uitat. Tratatul de pace de la Paris din 1947 a consfințit o bună parte din frontierele trasate de odioasa înțelegere germano-sovietică, dar faptul acesta nu anulează nici pierderile teritoriale ale României, nici suferința românilor care au nimerit în malaxorul bolșevic. Tocmai de aceea, instituțiile abilitate cu promovarea culturii și istoriei românilor în lume ar trebui să susțină publicarea și promovarea unor studii serioase pe subiectul dat, în toate limbile de circulație, să organizeze conferințe internaționale, să le vorbească tuturor despre acest episod dramatic nu numai din istoria poporului nostru, ci și din istoria întregii Europe. Chiar și în „postmoderna” sau „postistorica” noastră epocă, aceste lucruri încă mai contează pentru cineva. Căci nu e vorba doar de o chestiune de drept internațional, ci de un rapt teritorial și de suferința reală, nu virtuală, a milioane de oameni.
 
3. După părerea mea, aceste „secvențe”, cum le spuneți, ar trebui judecate separat. Mareșalul Antonescu a eliberat ținuturile ocupate abuziv de sovietici în 1940 și tot el a comis crime împotriva umanității, deportând și exterminând minorități pe teritoriul Basarabiei și al Transnistriei. Actul eliberării nu-și pierde însă din valoare din această cauză. Genocidul a fost tributul plătit naziștilor pentru sprijinul acordat, dar poate că și reflexul acerbului antisemitism de care dăduse dovadă în epocă elita politică și militară românească. Lucrurile nu trebuie amestecate în acest caz, așa cum nu putem pune în aceeași oală, de exemplu, sclavagismul american și sacrificiul militarilor confederați care au luptat pentru independența statelor din Sud.
 
4-5. De acord, avem nevoie de cât mai multe studii și lucrări de acest gen, tot așa cum, vezi mai sus, avem nevoie de cât mai multe cărți serioase și bine documentate/argumentate despre ceea ce s-a întâmplat în 1939, 1940, 1941, 1944, 1946, 1947 etc. Pe de altă parte, când mă uit la ce a reținut Occidentul din lecția totalitarismului, mă întreb dacă nu e cumva mai rezonabil să încercăm, întâi de toate, să demontăm strategiile subversive rusești la noi acasă, unde percepția vecinului de la Răsărit este tot mai mult modelată de niște filtre impuse din afară, și nu de experiența reală pe care am trăit-o acum câteva decenii. În Republica Moldova, e nevoie, în mod cert, de o decontaminare a conștiințelor nu numai de propaganda sovietică, ci și de influența nocivă pe care o exercită mass-media și internetul de limba rusă în ultimii 15-20 de ani. Basarabia era mult mai românească la ieșirea din imperiu decât după trei decenii de independență. Un rol însemnat l-a jucat, în RM, noul tip de propagandă antiromânească și antioccidentală pe care l-a promovat Rusia, unul modern, furnizat, într-o primă fază, mai curând prin entertainment, în ambalajul atractiv al culturii pop, în formă de show (se știe: subcultura și contracultura influențează mai bine decât cultura), iar ulterior, odată cu proliferarea rețelelor sociale, prin dezinformarea subtilă și prin manipularea discretă a opiniilor și chiar a modului în care este percepută realitatea. Singura cale de luptă cu această influență este, după mine, blocarea tuturor canalelor și resurselor propagandistice rusești, chiar dacă aceasta va stârni proteste inclusiv din partea celor cu libertatea presei și a expresiei. Realizez că e o propunere deocamdată utopică, întrucât, în Basarabia, puțini sunt gata cu adevărat să taie buricul care îi leagă de circul de la Ostankino. O altă soluție ar fi să așteptăm (cât timp?) prăbușirea regimului de la Kremlin și, odată cu el, a tuturor structurilor ce se ocupă cu dezinformarea și manipularea.
 
6. Bineînțeles, mi-ar plăcea să trăim acum într-o societate care a depășit clivajele etnice și culturale, animozitățile istorice și de altă natură, și care se îngrijește doar de respectarea drepturilor omului, prin definiție, universale. Basarabenii nu și-au definitivat însă construcția națională, nu și-au redescoperit până la capăt apartenența la românitate, așa cum RM nu și-a conștientizat nici suveranitatea și nici calitatea de subiect al dreptului internațional. Tranziția mentală de la secolul fanariot sau prefanariot, în moravurile căruia nu am încetat să ne bălăcim de la 1812 încoace, la postmodernitate nu a fost nici pe departe un salt calitativ, ci o pierdere și mai accentuată a puținelor repere firești, fundamentale, pe care le mai aveam. Noi încă nu am înțeles că suntem români, dar ni se cere deja să trecem peste asta, întrucât trăim în veacul al XXI-lea. Mai mult, cred că am pășit cu stângul în secolul al XXI-lea tocmai pentru că am sărit, fără voia noastră, peste secolul națiunilor și modernitate.
 
7. În epoca imaginii, în cea a Internetului, este evident că niște filme artistice sau documentare, făcute de profesioniști și dublate în limbile de circulație, ar fi cântărit mai mult decât cărțile istoricilor sau memoriile unor martori oculari, oricât de respectabili. Cât privește literatura… Pentru a face cunoscute dramele și tragediile prin care am trecut, ca indivizi și ca popor, ne-ar trebui niște cărți de calibru: de pildă, o Conversație la „Catedrala”, niște Versete satanice, un Doctor Jivago… Dar cine să le scrie?
 
8. Proiectul unionist este realizabil oricând, dar numai de sus în jos, în niciun caz invers. Românii de pe ambele maluri ale Prutului nu sunt nemții anului 1989-1990. Și nici măcar ardelenii anului 1918. Considerente pragmatice și o elită responsabilă, la Chișinău ca și la București, pot înfăptui „imposibilul”. Dacă lăsăm totul la latitudinea poporului, consultăm opinia maselor și ținem cont de democrație, nu se va întâmpla niciodată nimic. De ce? Pentru că poporul nostru nu-și vrea binele. Fapt dovedit de îndelungata lui istorie.
 
Pagini îngrijite de Silvia Berlinschi și Nina Scutaru