Germania. O poveste de toamnă (ciorna unui interviu ratat)

O  întîmplare norocoasă a făcut ca în această toamnă să ajung de două ori în Germania, prima dată cu prilejul lansării unei antologii, a doua oară pentru a participa la o lectură de poezie.

Apariţia antologiei a marcat încheierea unei secţiuni, cea de a doua, a proiectului „Balkanische Alphabete” (Alfabete balcanice), iniţiat de Künstlerhaus Edenkoben, avînd ca finalitate publicarea, la Editura Wunderhorn din Heidelberg, a trei antologii bilingve de poezie, ilustrînd cele trei alfabete din Balcani – chirilic, latin şi grecesc. Anul trecut a apărut prima antologie, dedicată Bulgariei, iar anul viitor proiectul se va încheia cu apariţia celei de a treia, dedicată Greciei.

Secţiunea românească a proiectului, realizată în parteneriat cu Centrul Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român, reprezentat de Corina Bernic, s-a desfăşurat în două etape. În luna mai, anul trecut, am participat, împreună cu ceilalţi doi poeţi români din antologie, V. Leac şi Iulian Tănase, la o întîlnire cu poeţii-traducători din Germania, Sabine Küchler, Hans Thill şi Ernest Wichner (mediată de autorii traducerii interliniare, Corina Bernic şi Gabriel H. Decuble). Întîlnirea a fost găzduită de Portul Cultural Cetate, pe malul Dunării, cu toţii fiind oaspeţii poetului Mircea Dinescu.

Traducătorii germani şi-au continuat munca şi, în septembrie, anul acesta, a apărut volumul „Balkanische Alphabete: Rumanien”, coordonat de Ernest Wichner. Cu această ocazie, am fost invitaţi la prezentarea antologiei în Germania. Am participat, împreună cu traducătorii, la două lecturi publice, găzduite de Literaturhaus Berlin şi Arp Museum Bahnhof Rolandseck. După încheierea programului „oficial”, în ultimele două zile am fost oaspeţi la sediul fundaţiei din Edenkoben şi am făcut o vizită la Heidelberg, unde se află sediul editurii.

Nu am vocaţie de călător, nici să descriu peisajele străbătute... Cînd am în faţă un drum lung, prefer să mă las în voia întîmplării, accept pur şi simplu ceea ce se perindă pe dinaintea ochilor (nici uimit, nici indiferent) şi pîndesc orice prilej cînd se poate fuma. În Germania am avut noroc de o vreme bună, de toamnă frumoasă, am traversat locuri pitoreşti şi am avut o companie foarte agreabilă.

Încă de la plecarea din Bucureşti, pînă la München, cerul a fost perfect senin, încît puteam vedea pămîntul ca o hartă corect desenată, pe deasupra căreia înaintam lent. În Berlin am rămas o singură noapte (într-un hotel unde, ni s-a spus, fuseseră cîndva birouri ale propagandei naziste). După lectura de la Literaturhaus, am petrecut o seară liniştită, într-un local cu specific berlinez, ca nişte burghezi înstăriţi din Vest, conversînd paşnic la o halbă de weissbier...

A doua zi am început „traversarea” Germaniei, cu trenul, de la Berlin spre Köln şi apoi, pe valea Rinului, pînă în apropiere de Bonn, la Rolandseck. Ca fumător, recunosc că această aventură mă cam înfricoşa. De voie, de nevoie, a trebuit să contemplu priveliştea, trăgînd cu coada ochiului la ceas, aşteptînd să mă văd coborît pe peron, în pătratul galben cu inscripţia izbăvitoare „Smoking Area”. Pînă la urmă, peisajul din preajma căii ferate a izbutit să mă fure (Rinul cu vasele urcînd sau coborînd, micile oraşe de pe mal, colinele abrupte cu podgorii, culmile cu vechile castele...) şi am suportat mai uşor decît mă aşteptam „recluziunea” din compartiment.

Cînd am ajuns la Rolandseck, începuse o ploaie măruntă, de toamnă. Fosta gară de lux din secolul al XIX-lea, unde cei bogaţi se opreau cîteva zile să petreacă în sălile de aşteptare şi să se bucure de liniştea peisajului renan, căzută în paragină după ultimul război, a scăpat de la demolare şi, cu sprijinul unor artişti din toată Europa, a devenit o „gară culturală”. În apropiere (legat printr-un tunel şi un lift) s-a deschis recent un important muzeu de artă modernă, purtînd numele lui Hans Arp. Am avut puţin timp, înainte de lectură, să străbatem grăbiţi sălile muzeului, la ora închiderii. În schimb, am zăbovit pînă tîrziu pe terasa gării, cu detaşare aproape aristocratică, din alt secol, privind de sus Rinul, prin pînza ploii, în lumina lunii inevitabil pline...

În ziua următoare, am continuat călătoria cu trenul, străbătînd un peisaj deja familiar (Rinul, podgoriile, castelele, plus stînca zînei Loreley), pînă la Mannheim. Îndreptîn­du-ne spre Edenkoben, am pătruns în ţinutul vinului, pe o şosea mărginită de întinse podgorii. În locul peisajului romantic al cursului Rinului se înfăţişa acum un altul, amintind de cărţile cu basme, cel al Germaniei rurale.

La Edenkoben am avut sentimentul (straniu) că am ajuns „acasă”. Gata cu drumurile lungi, gata cu emoţiile de la lecturi! Asta şi graţie domnului Ingo Wilhelm, gazda noastră ospitalieră şi directorul fundaţiei care a iniţiat proiectul, cel care ne-a însoţit de la Berlin şi ne-a adus teferi la... destinaţie. Künstlerhaus Edenkoben – o fostă moară, reamenajată impecabil pentru a primi artiştii şi scriitorii stipendiaţi, cu o grădină... edenică, o mică fîşie între două podgorii vaste, de fapt. Spre seară, am făcut o plimbare prin vii, pe „aleea poeţilor”, şi apoi am urcat printr-o pădure de castani, pînă la „Friedensdenkmal” (Memorialul Păcii), de unde se deschidea o privelişte largă, pînă la Rin. În sfîrşit, ne-am întors în grădina noastră şi, la lumina lumînărilor, ne-am ocupat pe îndelete de sticlele de riesling.

În ultima zi am mers la Heidelberg, oraşul primei universităţi din Germania (fondată în 1386) şi al Bibliotecii Palatine (fondată în secolul al XV-lea), de care se leagă începutul războiului de 30 de ani, dar şi începuturile romantismului german. Mai întîi, am intrat la castel, construit la sfîrşitul secolului al XIII-lea, din piatră roşie, specifică regiunii, păstrînd urmele trecutelor asedii (din timpul războiului de 30 de ani şi al celor care au urmat), cu turnul său în ruină, cu imensele sale butoaie de vin... Am coborît pînă la podul vechi peste rîul Neckar şi acolo am aflat că Premiul Nobel pentru literatură tocmai fusese obţinut de Herta Müller, pe care o ascultasem citind la Sibiu, la Festivalul „Oskar Pastior”, cu nici o săptămînă în urmă. După un moment de derută, mi s-a părut firesc să se întîmple astfel, tot aşa de firesc cum era să mă plimb eu prin Heidelberg...

După o scurtă oprire la sediul editurii Wunderhorn (care îşi ia numele după o celebră antologie de poezie folclorică, „Des Knaben Wunderhorn”, publicată la Heidelberg, între 1805 şi 1808, de Achim von Arnim şi Clemens Brentano), unde am fost oaspeţii poetului-director Hans Thill, ne-am întors la Edenkoben, la o degustare de vinuri, în prezenţa primarului şi a Prinţesei vinului din Edenkoben, Christine a II-a. Încheind o altă zi plină, dar şi cumva tristă, cea de dinaintea plecării, am mai întîrziat în grădină, la o sticlă de schnaps.

Frankfurt... Bucureşti... şi călătoria s-a încheiat, devenise deja poveste, cînd ne-am întîlnit cu Corina Bernic şi Horaţiu Decuble, care, din păcate, n-au avut timp să se preumble împreună cu noi prin Germania. O poveste care parcă îşi pierdea puţin cîte puţin din verosimilitate...

***

A doua călătorie a avut ca ţintă unică Berlinul. Am participat, pe 30 octombrie, la evenimentul intitulat „Live Poesie. Lunga noapte a liricii româneşti tinere”, organizat de Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” Berlin, care aniversează anul acesta 10 ani de la înfiinţare (coordonatoarea proiectului: Andreea Dincă), în colaborare cu Literaturwerkstatt Berlin şi cu revista „Noua literatură” (reprezentată de Ana Chiriţoiu). În aceeaşi săptămînă, la Berlin se sărbătoreau 10 ani de existenţă a site-ului „lirikline.org”, prilej cu care zilnic erau programate manifestări poetice.

De astă dată, grupul poeţilor invitaţi a fost mai numeros: Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Gabi Eftimie, Sorin Gherguţ, V. Leac (din nou), Ştefan Manasia, Vlad Moldovan şi Ioana Nicolae. Ne-am întîlnit cu o seară înainte, în preajma sălii unde urma să aibă loc lectura, iar cei mai inspiraţi dintre noi au scris „poeme la cerere”, pe care le-au dăruit trecătorilor interesaţi, traduse în germană de doamnele de la ICR care ne-au însoţit.

Programul acestei „nopţi lungi” a fost gîndit în detaliu de Răzvan Ţupa, care a fost şi moderatorul întîlnirii. Seara a început, la ora 10, cu proiecţia filmului „poezie. puterea”, realizat anul acesta, la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Alba Iulia, de Andrei Ruse şi Răzvan Ţupa. Au urmat lecturile poeţilor, însoţite de versiunea în limba germană, între reprize muzicale cu piese compuse şi performate de DJ Silent Strike. În final, au fost proiectate videopoeme semnate de Andrei Ruse. Surprinzător pentru mulţi dintre noi, o bună parte din numerosul public de la început a rezistat pînă la sfîrşit, deşi era trecut de două noaptea.

Cu prilejul lecturii, a fost tipărită o broşură bilingvă cu textele poeţilor invitaţi, oferită gratuit participanţilor la eveniment. Traducerile au fost realizate de studenţi ai Institutului de Romanistică de la Universitatea „Humboldt” din Berlin, în cadrul unui atelier coordonat de lectorul ieşean Valeriu P. Stancu.

Cam atît despre lectură... Plus ţigări, cafea şi vin fiert.

Mai rămînea să descoperim „Zeul oraşului” (cum se intitulează un volum al poetului berlinez Georg Heym), să ascultăm „Simfonia unui mare oraş” (titlul documentarului despre Berlin realizat de Walter Ruttmann în 1927). Greu de reuşit, în două-trei zile. Am avut norocul să locuim în zona centrală a oraşului, nu departe de Alexanderplatz, în fostul Berlin de Est, iar vremea a fost îngăduitoare, deşi mai rece, fără ploaie însă.

Am umblat mult pe străzi, în grupuri mai mari sau mai mici, după cum ne-am răzleţit. În ziua lecturii, conduşi de Răzvan (omul cu harta şi cu spirit de orientare), împreună cu Gabi, Rita, Vlad şi Vasile, am pornit spre Literaturhaus, în Vest, făcînd ocoluri largi. Alexanderplatz, Domul, Insula Muzeelor, Universitatea „Humboldt”, Unter den Linden, Poarta Brandenburg, Memorialul Holocaustului, Muzeul Filmului, Parcul Tiergarten, Coloana Victoriei, Grădina Zoologică, Biserica Memorială Kaiser Wilhelm (cu vechea clopotniţă, aşa cum a rămas după bombardamente)… Din păcate, am ratat (re)întîlnirea cu Ernest Wichner, directorul Literaturhaus. (În acest timp, Ştefan a avut o întîlnire emoţionantă cu regina Nefertiti.)

În ziua următoare, am ratat „grupul” care a plecat spre ICR şi am umblat, cu Ştefan, prin zona estică. Spre seară, conduşi de Vlad, am ajuns la Kunsthaus Tacheles, o clădire aflată sub „ocupaţia” artiştilor underground, apoi, după un traseu labirintic, am nimerit la Clubul Tape, unde avea loc ultima lectură publică din săptămîna jubiliară a „lirik­line.org”. N-am putut rămîne la petrecerea care a urmat, fiindcă aveam să plecăm a doua zi cu noaptea în cap, spre Amsterdam şi apoi Bucureşti.

Nu ştiu dacă am înţeles (corect) mare lucru din spiritul metropolei. Un oraş mare, care pare calm, lipsit de agitaţie, de isterie. Seara, lungile şiruri de biciclişti, pedalînd în ordine, de la muncă spre casă. (Pistele pentru biciclete, existente pretutindeni în oraş, sînt principalul pericol pentru pietonul neatent, care se poate pomeni oricînd luat în coarne de o bicicletă.) Oamenii serioşi, mergînd pe stradă cu o sticlă de bere desfăcută, din care trag cîte o duşcă. Paşnicii şi misterioşii berlinezi...

1