Vestul meu

Ingo Schulze, născut în 1962 la Dresda, a studiat filologia clasică la Jena. Până în anul 1990 a activat ca dramaturg în cadrul teatrului Altenburg. A renunţat la teatru în favoarea profesiei de jurnalist  fondând ziarul Altenburger Wochenblatt. Această activitate l-a adus şi la Sankt Petersburg, unde a locuit jumătate de an. Marcat de şederea în Rusia, îşi publică impresiile în culegerea „33 de clipe ale fericirii” (1995). În prezent trăieşte şi scrie la Berlin. Este laureatul mai multor distincţii şi premii literare. „Simple Storys” (1998), romanul său din provincia est-germană, a fost considerat de critică drept mult aşteptatul roman al unificării. Noul volum „Adam şi Evelyn”, o tragicomedie din anul schimbării – 1989, a fost nominalizată în 2008 pentru Premiul german de carte. Pentru culegerea de nuvele „Handy” a obţinut în 2007 Premiul de carte de la Leipzig.

Primesc aproape zilnic invitaţii la manifestări culturale dedicate toamnei anului ’89, căderii Zidului Berlinului şi evenimentelor ce au urmat. La fel li se întâmplă şi multor colegi, bărbaţi şi femei, cu care împărtăşesc patima scrisului. Nu doar aici în interiorul ţării sau în cadrul Institutelor Goethe suntem invitaţi să ne pronunţăm, dar şi festivalurile internaţionale de literatură, universităţile, congresele profesorale şi târgurile de cărţi, de asemenea, iau în dezbatere această tematică atât de ofertantă. Interesul şi curtoazia cu care suntem trataţi ar putea fi un motiv de bucurie. Însă întrebările primite în prealabil îmi dau un sentiment de indispoziţie. De pildă, cea mai frecventă dintre acestea: „Ce emoţii aţi trăit în ziua de 9 noiembrie?” Nu pot să ofer nici o istorioară deosebită şi încerc, în schimb, să vorbesc despre 9 octombrie, ziua decisivă din toamna anului 1989, după care totul a devenit altfel. A doua întrebare: „Ce părere aveţi despre Unificarea Germaniei, este ea împlinită?” Răspund printr-un citat din Wolfgang Schäuble: „Dragii mei, e vorba despre o aderare a RDG la Republica Federativă… Noi nu am avut aceleaşi poziţii la începutul acestui proces politic”.

La a treia întrebare am remarcat că autorii chestionarului o iau într-o direcţie greşită: „Ce trebuie făcut pentru a desăvârşi Unificarea?” Pentru Dumnezeu, ce ar trebui să însemne „desăvârşirea Unificării”? În Germania nu sunt tendinţe separatiste ca în Belgia, Marea Britanie, Italia, Spania sau Canada. Ne referim cumva la cerinţele de tarifare egală şi la modul de decontare din Est şi Vest?

Am impresia că majoritatea celor care întocmesc aceste chestionare sunt complet indiferenţi faţă de subiect, astfel că trebuie să caşte de plictiseală la propriile întrebări. În cel mai bun caz, fac speculaţii în baza unei anecdote agreabile. Jubileul de 20 de ani dedicat Căderii Zidului de la Berlin pare să fie la fel de interesant ca şi o predică duminicală la radio. E formulat mesajul sfânt, reglată intonaţia pastorală cu un aer de uşoară pocăinţă, emoţia se ajustează de la sine şi liturghia îşi ia avânt.

„Da, deci nu v-aţi bucurat de căderea zidului?” Una din primele lozinci din Leipzig era scrisă pe o bucată de carton fixată pe două beţe, numai bună de ascuns sub o scurtă de manifestant. Era transmisă din mână în mână deasupra capetelor demonstranţilor: „Fără vize până la Shanghai!” Se dorea să se călătorească via Hawaii sau se prefera calea continentală – subiectul rămânea deschis. Oricum, zidul a fost dărâmat ca printre altele, a fost o secvenţă simbolică dintr-un şirag mai lung de acţiuni concrete. Era vorba nu numai de Vest, ci de întreaga lume în lozinca de la Leipzig. Se desprindea un sens din acele cuvinte, ceva ce astăzi se aude prea des: solidaritate cu ceilalţi, în special cu chinezii, al căror protest paşnic fusese înăbuşit în sânge cu 4 luni înainte în piaţa Tien An Men. Frica de o „soluţionare” similară şi la noi a ţinut până la mijlocul lunii octombrie.

Desigur eram fericit că Ungaria a deschis graniţele, desigur eram fericit că Zidul berlinez a căzut. Cine n-ar fi fost fericit? Însă să fie vorba doar despre aceste lucruri?

Mă deranjează că cele mai multe întrebări sunt nepolitice. Ele sunt la fel de nepolitice ca şi politicienii noştri, care doresc să fie întâi de toate manageri. Modul de gândire şi acţiune al acestora este fixat pe întrebarea: cum poate fi obţinut mai mult consum şi o creştere cât mai accelerată? De parcă asta ar aduce Mântuirea, iar toate celelalte probleme s-ar subordona acestui scop.

Există analogii între amintirile depolitizate cu privire la anul 1989/90 şi reacţiile la evenimentele pe care le numim „criză”. Pentru a înţelege mai bine problemele noastre de azi, ar trebui ca unele întrebări să fie reiterate.

Care au fost cauzele că în Germania nu a avut loc o unificare, ci o aderare? De ce nu se pune pe picioare estul Germaniei şi în pofida tuturor miliardelor investite zona a atins abia în anul 2007 nivelul economic al anului 1989?

În comparaţie cu partidele de stat poloneze, ungare sau sovietice, PSUG (Partidul Socialist Unit German) nu a fost în stare să iniţieze şi să implementeze reforme. Conducătorii RDG se simţeau imbatabili, se vedeau pe post de „învingători ai istoriei”. Până în ultimul moment RDG a fost o dictatură, totuşi una care s-a desfiinţat fără vărsare de sânge, paşnic, pe e cât posibil. A fost meritul ambelor tabere, al demonstranţilor nonviolenţi,  dar şi al unor conducători responsabili din aparatul de stat şi de partid, care au reuşit să se impună. Opoziţia anticomunistă, formată în acele zile, era ea însăşi surprinsă de succesele sale şi era la fel de nepregătită. Câştigătorii alegerilor din 18 martie 1990, alianţa CDU în frunte cu Lothar de Maizière, care visa cu doar câteva săptămâni înainte la un „socialism cu faţă umană”, erau doar formal discreditaţi. După o uşoară ezitare de început, Kohl a strâns-o totuşi la pieptul său vânjos pe sora din Est. Calculul lui se adeverea. La o participare la alegeri de 93 la sută, 48 procente le-a câştigat Alianţa pentru Germania. Aceasta a însemnat sfârşitul RDG. Însă incert era faptul când şi cum se va consfinţi acest sfârşit…

Diferenţele economice erau copleşitoare. Ca dramaturg câştigam net, lunar, 700 mărci estice. La începutul anului 1990, suma respectivă constituia echivalentul a 150 mărci vestice în cel mai bun caz. De ce trebuia să lucrezi în Est, dacă doar la o sută de kilometri depărtare se putea câştiga de 10 ori mai mult? Când am fondat un ziar cu nişte prieteni, ne plăteam deja un salariu net de 2000 mărci estice şi rata cursului de conversie se schimba treptat în avantajul nostru.

Ar fi fost nevoie de o perioadă de tranziţie. Dar guvernării îi lipsea voinţa politică. Era mai uşor să convingi populaţia, care a trăit într-o economie deficitară, de luxul pe care îl putea avea odată cu reunificarea, şi să îi oferi pentru începutul „marii vacanţe a Reunificării” un raport de schimb de unul la unul a mărcii germane din Vest, iar în cazul economiilor băneşti ce depăşeau suma de 4000 mărci – un raport de unul la doi. O mare parte a populaţiei din RDG era gata să creadă în Moş Crăciun, deşi fiecare ştia că întreprinderea proprie nu putea să achite peste noapte în Deutsche Mark salariile angajaţilor săi şi ar fi falimentat în câteva săptămâni sau luni. Însuşi de Maizière, ultimul prim-ministru din Est numit de CDU, vorbea în programul său de guvernare din 19 aprilie despre necesitatea unor mecanisme de protecţie stabilite cu RFG. Dar acest fapt nu s-a întâmplat.

O perioadă de tranziţie ar fi însemnat o serie de cerinţe şi faţă de nemţii din Est, tracasarea alegătorilor cu exigenţe ce ţin de concurenţă, aceştia ar fi trebuit să-şi facă griji de cum ar putea fi împiedicat dumping-ul salarial în Vest provocat de infuzia nemţilor din landurile estice.

Era mai simplu să laşi problemele de azi pe mâine. Aşa a apărut o nouă piaţă de desfacere în Est, mult subvenţionată de stat, pe care Kohl o putea transmite economiei naţionale, excluzând orice concurenţă.

Deseori, sunt întrebat de europenii din Est, ce am făcut noi, nemţii din Est, cu banii pe care i-am fi primit şi la care ei zadarnic au tot sperat. Fie îţi imaginezi nemţii din Est ca pe nişte trântori care au risipit zi şi noapte averea pe care au agonisit-o fraţii şi surorile lor din Vest, fie altceva merge rău.

În timp ce în vestul Germaniei, între anii 1990 şi 1992, numărul persoanelor angajate în câmpul muncii a crescut cu aproximativ 1,8 milioane, în partea estică şomajul a explodat de la 0 la 1,28 milioane de persoane. În plus, peste un milion de oameni au părăsit Estul între anii 1989 şi 1991 (circa 120 000 au venit în aceeaşi perioadă de timp din Vest în Est). Kohl a avut dreptate: în urma unei dezindustrializări de până la 70 - 80 procente (întreprinderile-mamut de tip sovietic s-au transformat rapid în nişte mormane de fiare vechi) ţinuturile din Est începuseră într-adevăr să înflorească.

Henning Voscherau, primul primar din acele timpuri al oraşului Hamburg, s-a exprimat în anul 1996 în felul următor: „În realitate, cei cinci ani de reconstrucţie a Germaniei de Est au însemnat pentru nemţii din Vest cel mai mare program de îmbogăţire care a existat vreodată.”

Prezentare şi traducere din germană de Corina Gîrlă

1