Lecturi infidele de Vasile Gârneţ

Despre Basarabia pitorească

Revisa Semn (nr.3/2006) de la Bălţi dezbate o temă: Basarabia pitorească. Tonul este dat de Nicolae Leahu, redactorul-şef al publicaţiei, care imaginează, cu umor, sclipiri stilistice arborescente, dar şi cu o revoltă abia reţinută, o călătorie panoramică peste „Molotova”, ţară locuită de, aţi ghicit, „molotoveni”.  Scrisul lui Eugen Lungu din „Jurassic Park-ul ca model al pitorescului” are tonalităţi mai grave, descriind două cataclisme care au pogorât peste „pitorescul” basarabean în ultimul deceniu: cel al naturii şi al comunismului reîncărcat. Despre „revolta climei”- „verile ne desfiinţează cu dogori ecuatoriale, iar iarna ne arde cu subtemperaturi de Novaia Zemlea” – nu e prea mult de spus. Dumnezeu, sper, ne va ocroti, pentru că suntem, nu-i aşa,  între primii creştini pe continent, în orice caz am devenit creştini – cum scria şi „Literatura şi arta” – înaintea ruşilor, iar dacă mai invocăm şi rolul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în apărarea creştinismului, salvarea noastră e aproape garantată. Mai greu e cu regimul comunist reinstaurat la Chişinău. Scrie Eugen Lungu: „După căderea imperiului comuniştii trebuiau să dispară ca dinozaurii. În „ţvetuşceaia Moldavia” ei nu numai că au supravieţuit ca specie, dar au şi devenit fauna dominantă. Acum „ţvetuşceaia” e un fel de Jurassic Park, unde fosilele hălăduiesc în voie. Cei incomozi „pică” pe rând pe măseaua dominantă. Nostalgicii au reînviat subit, încercând să refacă pitorescul Park-ului după bine ştiutul model de acum două-trei decenii. Judeţele au redevenit raioane, ca mâine primarii vor fi iarăşi preşedinţi de soviete, iar poimâine vom avea din nou un duios secretar general. După ce eventualul candidat a fost deunăzi, în genunchi, la Canossa, ritmul prefacerilor a luat-o brusc din loc. Întârzie doar să apară un nou Bucov care să recicleze vechile şi noile „frumuseţi” într-un poem cu titlu actualizat: Park-ul meu. În care, evident, bustul lui Liviu Rebreanu nu se mai înscrie. Acum stăm să ghicim: care experiment „reuşeşte” în planurile cu noi – cel al naturii sau cel comunist? Ambele riscă să lase un pământ gol şi ras ca o hartă de stat-major. Să sperăm că cel puţin natura, care are oroare de vid, va fi raţională cu sine însăşi. Deocamdată dilema pitorescului ne aparţine”. Despre „pitorescul” basarabean mai scriu: Călina Trifan („Apele din care bea curcubeul” – un inspirat poem în proză despre om ca parte a frumuseţii locului); Ghenadie Nicu („Despre ţignalul istoriei” – subtil ecorşeu al „animalului” care ne locuieşte plenar – nesimţirea noastră); Mircea V. Ciobanu („Adevărul literar şi artistic al lui Serafim Saka” – un altfel de personaj în peisajul basarabean, evident pitoresc); Anatol Moraru („Intră Stalin ca un tată…” – un savuros comentariu la „Scrisoarea norodului moldovenesc Marelui Stalin”, din 1946, misivă care a pus, se pare, începutul tradiţiei scrisorilor de iubire pentru conducător). Nicolae Popa şi Vasile Vasilache publică fragmente de proză.

Profesorul Mihai Şleahtiţchi prezintă într-un interesant eseu mitul intelectualului iresponsabil. Calificativul peiorativ este lansat şi susţinut cu insistenţă de către exponenţii regimurilor posttotalitare din Europa de Est la adresa oamenilor de ştiinţă şi cultură, care refuză înregimentarea şi se încumetă, în buna-lor-credinţă democratică să critice deschis malver­saţiunile la care se dedau guvernanţii. Autorul se referă în primul rând la metodele de diabolizare a intelectualilor sub regimul Voronin, care tinde să arunce vina pentru pro­pria incapacitate de a scoate Basarabia din criza politico-economică şi socială pe scriitorii care propagă „stări de spirit defetiste” şi teorii „dăunătoare” statalităţii. Incursiunea sa ţinteşte, de asemenea, fenomene echivalente din Rusia, Slovacia, Croaţia, acolo unde, mereu, intelectualii independenţi s-au pus de-a curmezişul unor pretinse „idei naţionale”, care nu aveau nimic în comun cu civilizaţia europeană. Riguros cum îl ştim, Mihai Şleahtiţchi ar putea dezvolta o întreagă anamneză a patologiilor ce caracterizează relaţiile de putere în ţările bolnave de reziduurile gândirii totalitare. O asemenea contribuţie, fără îndoială, ar fi apreciată nu numai în Moldova.

Excelent, ca de obicei, Semnul didactic realizat de Raisa Leahu, având drept obiect al analizei „Colindul popular”, „Mitul şi literatura cultă”, precum şi recomandarea „Cum să citim o secvenţă epică”.

Civilizaţia polemicii la români

Revista Vatra (nr.8/2006) are drept cover story “Civilizaţia polemicii la români”, o anchetă coordonată de Iulian Boldea şi care „pune în discuţie tradiţia spiritului polemic şi a polemicii în cultura românească, articulaţiile discursului polemic şi problema existenţei sau inexistenţei, astăzi, a unei civilizaţii a polemicii”. Răspund 16 scriitori (nici un basarabean, din păcate), iar tabloul conturat este unul multicolor, încărcat de nuanţe. Gheorghe Grigurcu (el însuşi un redutabil polemist în prezentul nostru cultural, alături de Alexandru George, Mircea Mihăieş…) afirmă că „polemica se cuvine a fi o înfruntare de idei şi atitudini neapărat într-un stil al civilităţii. Un duel şi nu o ciomăgeală. Din care pricină productele pamfletare, atât de inflorescente pe meridianul nostru, mă tem că nu aparţin polemicii, răspunzând unei mentalităţi inferior-agresive, suburbane…”. Liviu Antonesei crede că putem vorbi mai degrabă de o istorie a pamfletului, decât de o istorie a polemicii. Polemişti autentici am avut foarte puţini – Ion Ghica, Maiores­cu, Gherea, Ralea... Lista pamfletarilor e mult mai lungă: „... ar începe cu cronicarii moldoveni şi munteni, ar continua cu Heliade, ar trece prin Haşdeu şi Eminescu, după care ar urma legiunile de inter­belici cu Arghezi în frunte, urmat de cei din „tânăra generaţie” de la Eliade şi Cioran la Polihroniade şi Sebastian, cu toţii ieşiţi de sub pulpana pamfletarului Nae Ionescu.” Aşadar, suntem mai mult pamfletari decât polemişti, afirmă Liviu Antonesei. Mai mult chiar, am deturnat şi pamfletul. Mai notează eseistul ieşean în finalul răspunsului său la anchetă:  „…după vreo sută cinzeci de ani de cultură  modernă, n-am învăţat încă un lucru ştiut în culturile mai aşezate decât a noastră – că şi pamfletul are nişte re­guli, este prin urmare supus „civilizării”. Are cineva impresia că redutabilii noştri pamfletari, de la Mircea Dinescu la Ion Cristoiu şi Cristian Tudor Popescu, respectă vreo regulă în afara celei a exterminării adversarului? Eu nu. Şi măcar cel dintâi are umor! Cum se vede, am încercat să rămân în divizia A, n-am coborât în judeţeana tuturor dragomirilor, vadimilor, becalilor şi celorlalţi (e)vanghelie…”. Şi din contribuţiile celorlalţi participanţi la anchetă – valoroase, cu formulări memorabile – ar fi meritat să reproducem pasaje ample, dar ne oprim aici din lipsă de spaţiu.

Consistentul dosar privind polemica la români, pe care l-a făcut revista Vatra, merită citit cu atenţie şi păstrat. El înfăţişează un diagnostic deloc încurajator şi flatant pentru cultura noastră, un diagnostic care ar trebui să ne pună pe gânduri şi, mai ales, să ne mai potolească apetitul pentru pamflet măcar pentru un timp. E oare vreo speranţă? Nu mai spun cât de suferindă, schimonosită este ideea de polemică în spaţiul cultural basarabean. Dar despre aceasta, cu un alt prilej.

Paul Cernat vs. Andrei Terian sau „optzeciştii” vs. „milenariştii”

Cea mai recentă polemică din spaţiul literar românesc antrenează doi critici tineri: Paul Cernat (34 de ani) şi Andrei Terian (27 de ani). Am menţionat vârsta „combatanţilor”, pentru că în vâltoarea polemicii Andrei Terian scrie despre preopinentul său că e un „tânăr cronicar”, iar Paul Cernat îl califică, respectând datele din paşaport, drept „foarte tânărul cronicar”. Acestea fiind scrise, să vedem care e motivul polemicii. Andrei Terian a publicat în revista Cultura (nr. 41, 28 septembrie 2006) un articol interogaţie „Cui i-e frica de poezia milenarista?”, în care combate afirmaţiile făcute de Paul Cernat într-o cronică, “(E)scatologii milenariste”, publicată în Observator cultural, unde îşi mărturisea dezamăgirea faţă de calitatea poeziei, faţă de „mediocritatea stridentă a realizării artistice” a doi autori reprezentativi pentru generaţia douămiistă, Elena Vlădăreanu şi Dan Sociu. Provocat de mai tânărul său coleg, Paul Cernat îi răspunde la rândul său, (Observator cultural , nr. 84 / 5-11 octombrie 2006) printr-un nou text „Cu Andrei Terian despre Mircea Cărtărescu şi inflaţia de “mizerabilism douămiist”. Polemica e în plină desfăşurare şi s-ar putea să intre în „ring” şi poeţii despre care se discută. Până acum, cei doi critici tineri au dat nişte definiţii despre poezia ultimului val de creatori, „milenariştii”, care chiar merită reţinute.

Ziarul de Iaşi – în „tablete” aniversare

Primim la redacţie, prin amabilitatea colegului nostru, scriitorul Ghenadie Nicu, un volum mai special, de format mare, apărut la Editura Polirom. Se numeşte „Ziarul de Iaşi” (1991 – 2006): 100 de întâmplări neştiute, povestite de oamenii care au scris istoria ziarului. E vorba de o colecţie de impresii şi amintiri semnate de 100 de colaboratori ai publicaţiei, convocaţi pentru a omagia continuitatea unei opere ziaristice de răsunet. Textele sunt însoţite de „100 de pagini unu”, facsimilate, selectate de Toni Hriţac, actualul redactor-şef, care a dorit să marcheze astfel cei 15 ani de existenţă ai Ziarului de Iaşi, redând totodată agitaţia societăţii româneşti postdecembriste.

Publicaţia, cu titlul iniţial Monitorul, a fost fondată pe 27 mai 1991 de către un grup de redactori ai revistei Opinia studenţească. Proiectul s-a dezvoltat rapid, ajungând la reţea de 19 ziare locale în Moldova şi Transilvania. În urma unor tensiuni între fondatorii publicaţiei, la 8 aprilie 2001 echipa redacţională începe editarea Ziarului de Iaşi, care preia rapid postura de lider al presei din zonă, recuperând întregul tiraj al Monitorului şi încrederea cumpărătorilor de publicitate.

Povestea Monitorului, devenit ulterior Ziarul de Iaşi, se leagă indestructibil de numele lui Alexandru Lăzescu – un apreciat analist politic şi jurnalist, preşedintele publicaţiei. Cităm din cuvântul său introductiv: „Spiritul Monitorului... l-aş descrie drept o combinaţie de inovaţii antreprenoriale, în marketing, publicitate, producţie sau distribuţie, şi capacitatea de a cultiva cu tenacitate o independenţă care a supravieţuit remarcabil atât presiunilor politice şi constrângerilor financiare, cât şi tentaţiilor unor oferte apetisante în schimbul unor compromisuri editoriale. Viorel Hrebenciuc ajunsese, la un moment dat, să ne considere una din cauzele semi-eşecului PDSR la alegerile din 1996 din Moldova, o apreciere neliniştitoare la acea vreme.”

Spicuim fragmente din tabletele cu amin­tiri ale unor colaboratori ai Monitorului şi Ziarului de Iaşi. Profesorul Alexandru Călinescu evocă debutul său editorial în paginile gazetei, la 4 februarie 1999, cu rubrica „Prim plan”: „Textul se numea Dimineţi cu Mircea şi în el era vorba despre emisiunea „Poiana lui Iocan” pe care o avea Mircea Badea la Antena 1 şi care era o revistă a presei. Fusesem frapat, literalmente, de scălâmbăielile numitului Mircea, care se dovedea în plus, în comentariile sale, de o rea-credinţă şi de o subiectivitate strigătoare la cer... Două zile mai târziu, un alt ziar ieşean publica un editorial vehement în care eram aspru judecat pentru îndrăzneala de a-i fi găsit cusururi marelui om de televiziune Mircea Badea. Eram tratat în toate felurile, cele mai dure şi dispreţuitoare invective fiind acelea de „eseist” şi „profesor”. La un moment dat, preopinentul meu scria cu patos: „Poate că, la el în sufragerie, Mircea Badea este îndrăgostit de existenţialism şi scrie în taină un tratat...” Singura mea consolare este că, până în momentul de faţă, Mircea Badea pare să nu fi scris nici un tratat de filosofie existenţialistă.”

Mariana Codruţ, o altă colaboratoare de prestigiu a Ziarului de Iaşi, reproduce scene cu tatăl său, cel mai fidel abonat din sat al publicaţiei. Marea sa revelaţie a fost să găsească printre autorii pe care îi citea pe propria fiică: „N-am fost de faţă, însă îmi imaginez cum a citit numele şi tableta iar şi iar, mirându-se cu voce tare, „măi! măi! măi!”, râzând şi arătându-i triumfător mamei: „Uite, dom’le, copilul meu!”... I-a înnebunit pe cei din jur şi pe vecinii care treceau cu treburi grabnice pe la casa lui, bieţii de ei, amintindu-le neobosit ce am spus eu despre cutare sau cutare problemă. S-a dus întins cu ziarul de vineri şi la preotul satului, ba chiar şi la doamna preoteasă: „vai!”, am făcut eu, îngrozită, când am aflat, „numai o singură dată”, m-a liniştit el, fără succes însă, pentru că aveam bănuiala că o făcea mai în fiecare vineri cu soare. Când ajungeam acasă, îmi arăta teancul cu tabletele mele, puse conştiincios deoparte. Dacă dădeam din cap că, bine, hai s-o lăsăm, bătea cu degetul în pagină, suspicios şi îngândurat: „Copilu’ meu! Copilu’ meu! Cel mai bun ziar! Te joci, dom’le?”.

Nichita Danilov povesteşte cu haz o discuţie cu Tony, redactorul şef al Ziarului..., care reuşeşte să descurajeze abil pornirea poetului şi prozatorului ieşean de a-i cere o remunerare sporită pentru textele sale, la nivelul a 1500 de euro pe care îi câştigă Mircea Cărtărescu pentru patru articole pe lună la Jurnalul naţional. Scriitorii mai bine plătiţi, gen Cehov sau Balzac, plasează redactorul şef argumentul sensibil, au pierdut pariul cu posteritatea, în schimb Dostoievski, mereu asaltat de creditori şi înrăit jucător la ruletă, a dobândit celebritate maximă... În ce ne priveşte, nu ştim, drept să spunem, dacă am fi cedat la fel de uşor în faţa iscusitei retorici a lui Tony...

Ghenadie Nicu – singurul colaborator din Basarabia, prezent în mod constant în pagina de Opinii a cotidianului ieşean, semnează şi el o tabletă în acest volum mai special. L-am lăsat la urmă, între exemplele pe care le-am selectat, pentru a se reţine mai bine remarcabilul său efort: „... datorez Ziarului de Iaşi nu doar posibilitatea de a spune nestingherit – în deplin confort al opiniei şi stilului – ceea ce cred sau se cuvine spus. (Posibilitate inestimabilă într-un mediu mutilat dogmatic şi cultural, cu societate civilă obedientă, presă timorată sau franc meschină şi teroare de stat în sos democratic: se întrevede aluzia!) Profitul e mai cu seamă de ordin psiho-cultural, căci scrisul metronomic, dacă îngăduiţi, nu doar constituie, ci şi re-constituie, nu e doar un act de construcţie, de meticuloasă adiţiune, ci şi de recuperare în acelaşi timp: a eului profund din magma potenţialităţii. Test sigur de turnesol pentru identitate: cu cât scrii, cu atâta eşti!...”

Experienţa scrisului la un cotidian românesc, pe care o evocă infatigabilul nostru prieten, Ghenadie Nicu, evoluând în faţa unui public mai cultivat şi la standarde mai ridicate decât în Basarabia, ar trebui să o facă toţi scriitorii sau jurnaliştii cu pretenţii de dincoace de Prut (şi prea puţini îndrăznesc!). O probă ca aceasta ar dezumfla multe orgolii nejustificate, călindu-i în schimb pe cei mai buni, pe cei născuţi pentru scris şi performanţă ziaristică.

Urăm echipei de la Ziarul de Iaşi multe succese profesionale şi de-aici încolo, dar şi câştigarea, poate, a singurului pariu cu care şi-au (ne-au) rămas datori: prezenţa pe piaţa mediatică din Republica Moldova!

1