Despre mitocritică, mitanaliză, arhetipuri şi alţi demoni critici (I)

Acest studiu îşi propune să inventarieze şi să aducă la zi tendinţele dintr-una dintre ramurile criticii literare en vogue la noi şi aiurea: mitocritica. În primul rând, am încercat să elimin o confuzie terminologică, cred că denominaţiile mitocritică şi mitanaliză acoperă, totuşi, aceleaşi fenomene. În al doilea rând, aş dori să restabilesc o prioritate românească în domeniu, ne putem mândri cu faptul că un român, Mircea Eliade, poate fi considerat, alături de psihologul elveţian Carl Gustav Jung, unul dintre părinţii mitocriticii. În al treilea rând, am amintit în acest studiu foarte sumar, el nefiind decât schiţa unei lucrări viitoare de mai mare întindere, eventualele studii de critică literară româneşti care au intrat în contiguitate cu tema noastră, inclusiv cercul neo-onirismului grupului Phantasma din Cluj, coordonat de Corin Braga. Îl ofer cititorilor revistei Contrafort, drept prilej de reflecţie şi de delectare. (I.B.)

1. Corpusul de texte ale mitocriticii, mitanalizei şi arhetipologiei

Critica literară a descoperit, pe la începutul secolului care a trecut, că interpretarea poate da rezultate absolut remarcabile, dacă textului literar i se aplică o grilă mitică. Deşi ar trebui să aplicăm o logică contrafactuală, ne putem imagina că dacă René Wellek ar fi avut ocazia să-şi încheie Istoria criticii universale cu un volum închinat curentelor criticii în secolul XX nu ar fi putut să treacă cu vederea aceste domenii. Dacă am încerca să definim spaţiul acesta al mitocriticii, mitanalizei şi nu în ultimul rând al arhetipologiei literare, ar trebui să luăm în considerare şi zonele conexe, cele ale simbologiei, cu rădăcini în zona gândirii de tip medieval, manifestate în Dicţionarul de simboluri al cuplului Alain Gherbrant şi Jean Chevalier¹, publicat pentru prima oară la editura Laffont în 1969, de care o parte dintre studenţii noştri sunt iremediabil îndrăgostiţi, dar şi ciclul de cărţi al eseistului Gaston Bachelard², în care cercetarea imaginarului pornea de la structura lumii preexistentă în filosofia presocratică, de la cele patru elemente esenţiale, focul, apa, pământul şi aerul. Eseistul şi filosoful francez este citat şi de Gilbert Durand printre precursori. Evident, nu ar trebui lăsate la o parte nici tentativele criticului canadian Northrop Frye³, supranumit părintele criticii arhetipale, de a trasa o Anatomie a criticii literare pornind de la datele ei imuabile, dar şi de a interpreta în sens kabbalistic literatura pornind de la textele sacre, biblice în volumele de maturitate Words with Power şi The Great Code: The Bible and Literature. Încă din primul său volum, The Fearfull Symmetry publicat în 1947, la editura universităţii Princeton Frye se ocupa de structura simbolică a universului poetului preromantic englez William Blake, autorul unui uriaş sistem mitologic personal, comparabil în literatura noastră cu universul de o imensă bogăţie mitică şi simbolică din postumele lui Mihai Eminescu. Opera criticului şi profesorului canadian se întinde astfel între deceniul al cincilea şi al nouălea al secolului deja trecut, evident au urmat şi alte studii, inclusiv o introducere în opera lui T. S. Eliot, de mai mică relevanţă pentru studiul de faţă. Un alt critic american foarte important, un reprezentant de frunte al arhetipologiei, cu care criticii români se întâlnesc măcar prin afinităţi de tip electiv este celebrul teoretician al romantismului, M.H. Abrams⁴. În două dintre cele mai cunoscute studii ale sale, The Mirror and the Lamp. Romantic Theory and the Critical Tradition şi Natural Supernaturalism. Tradition and Revolution in Romantic Literature, criticul american forează chiar în zona arhetipurilor, cu ceva timp înainte de criticul şi comparatistul român Corin Braga⁵, care nu-l citează însă în prefaţa cărţii sale, Zece studii de arhetipologie. Aceasta ar fi ramura americană a studiilor de arhetipologie, aşa cum era firesc va apărea, cred că tot din mantaua teoriei despre imaginar al lui Carl Gustav Jung, şi o filieră franceză. În anii ’50 îşi începe activitatea şi Gilbert Durand⁶, aşa cum va mărturisi, sub semnul grupului de la Eranos, în primul său volum, Structurile antropologice ale imaginarului şi apoi în Figuri mitice şi chipuri ale operei - de la mitocritică la mitanaliză, el va face precizări metodologice extrem de interesante şi oricum peste care un cercetător oarecare al acestui domeniu nu poate trece cu vederea, dacă se ocupă serios de domeniu în ziua de azi. În ciuda aparenţelor termenul de arhetipologie este destul de vechi, a fost aplicat pentru prima dată operei literare de Maud Bodkin în studiul Archetypal Patterns in Poetry, publicat în anul 1934, aproximativ în aceeaşi perioadă în care elveţianul Jung îl utiliza în studiile sale psihologice.

2. Diferenţe specifice

În primul rând, aş dori să fac precizarea că cele trei noţiuni se suprapun, căci studiile arhetipale sunt o denumire preferată de americani, iar europenii folosesc termenii propuşi de Gilbert Durand, mitocritica şi mitanaliza. Nu cred că acesta i-a inventat, poate că i-a preluat de la colegii francezi de generaţie. Dacă nu a existat multă vreme o definiţie per se a mitocriticii, aceasta şi‑a definit câmpul de studiu prin raportarea la domeniile foarte apropiate. În al doilea rând, ar trebui spus că în capitolul introductiv al cărţii sale, Structurile antropologice ale imaginarului, Gilbert Durand⁷ aduce precizarea că demersul său vizează separarea domeniului de teoriile structuraliste ale lui Claude Lévy-Strauss, de curentele clasice ale psihanalizei clasice sau disidente şi de demersul cam egoist al filosofului Jean Paul Sartre din cele două eseuri consacrate imaginarului, L’ Imagination şi L’ Imaginaire. În capitolul introductiv al cărţii Gilbert Durand⁸ face o serie de precizări metodologice foarte utile. Izvorul celor două regimuri, diurn şi nocturn ale imaginii se găsesc într-o serie foarte amplă de studii care includ operele unor teoreticieni sau fenomenologi ai religiilor (între aceştia îi putem cita pe Mircea Eliade, Georges Dumézil⁹, Henry Corbin, Piganiol sau Krappe), filosofi ai imaginarului (Jean Paul Sartre, Henri Bergson), psihologi (Carl Gustav Jung, Adler, Charles Baudoin, Sigmund Freud) sau antropologi (André Leroi-Gourhan).

În prefaţa celui de-al doilea volum, în Figuri mitice şi chipuri ale operei, Gilbert Durand¹⁰ face câteva precizări extrem de relevante tocmai pentru a pune punct unei utilizări eristice, lipsite de substanţă ştiinţifică a acestor termeni. Termenul mitocritică, subsumat modei Noii Critici din anii ’50-’60, ar include poetica lui Bachelard, psihocritica lui Charles Maurron, intuiţiile tenace ale lui Mircea Eliade, romancier şi mitician, lucrările despre „mitul Eroului” ale lui Charles Baudoin şi cele ale lui Campbell, sau cele ale prietenului său, Leon Cellier, căruia îi dedică acel volum. Din punctul de vedere al construcţiei termenului, mitocritica imită, de fapt, psihocritica, iar mitanaliza aduce aminte de psihanaliză, de aici putem trage concluzia că cele două sisteme epistemologice sunt înrudite şi că fără avansul şi plusul de cunoaştere din psihologie, fără figurile seminale ale unor Jung sau Freud mitanaliza şi mitocritica nu ar fi existat. Din această prefaţă putem deduce că mitocritica se ocupă de structurile mitice globale, în timp ce mitanaliza ar avea în grijă mitemele propriu-zise şi, deşi Gilbert Durand se arată destul de rezervat faţă de structuralism, se simte influenţa teoriilor şi a categoriilor lui Lévy-Strauss. Gilbert Durand nu uită să citeze nici eseurile unor Denis de Rougemont, cel care extrapola mitul lui Tristan la dimensiunile culturii europene, şi aş adăuga eu miturile naţionale ale unor eseişti ca Miguel de Unamuno, cel care suprapunea peste profilul cultural spaniol figura de sfânt catolic a lui Don Quijote sau la noi preocupările în domeniu ale lui Lucian Blaga sau Mircea Eliade, care vedeau în miturile Mioriţei şi ale Meşterului Manole două dintre matricile, mumele originare ale culturii române. Corin Braga citează alte două mituri foarte importante pentru cultura europeană, mitul lui Faust şi pe cel al lui Don Juan, pe cel din urmă l-am preluat şi noi în cultura noastră printr-o influenţă literară, este vorba de efectul devastator pe care l-a avut asupra lui Mircea Eliade lectura unei cărţi fundamentale a lui Søren Kierkegaard, Sau, Sau, în care era inserat un jurnal al seducătorului, iar eseurile de tinereţe ale lui Eliade şi chiar romanele abundă în trimiteri la acest mit. Ulterior, Nicolae Breban îl va prelua şi diversifica în romanele sale, în special în Pândă şi seducţie sau Don Juan. Nu insist asupra chestiunii mai ales că a fost tradus în limba română volumul criticului Jean Rousset¹¹, Mitul lui Don Juan, un exemplu de mitanaliză, aş spune eu, la fel de viu şi interesant, sau în studiul clasic al unui elev disident al lui Freud, Otto Rank, cel care era citat de G. Călinescu, şi intitulat Dublul. Don Juan. La aceştia Gilbert Durand îi adaugă pe istoricii stilurilor, pe H. Wölfflin sau Eugenio d’Ors, iar eu i-aş adăuga şi pe sociologii culturii, pe Oswald Spengler, sau pe Leo Frobenius, citaţi şi de Corin Braga, iar de la noi pe Lucian Blaga din Trilogia culturii sau chiar pe E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei româneşti. Astfel, mitocritica aplică textului literar „lectura în stil american, instituită de Claude Lévy-Strauss referitor la miturile amerindiene”, o lectură semantică, care utilizează mitemele, în timp ce mitanaliza ar fi „o extrapolare a mitocriticii la culegerea alcătuită din toate redundanţele, toate lecţiile unui şir mitic”.

În ceea ce priveşte arhetipologia, în sensul definiţiei lui Northrop Frye¹² din Anatomia criticii, o veritabilă Biblie a criticii literare universale, poate unul dintre cele mai valoroase opere din acest domeniu al cunoaşterii umane scrise vreodată, dar şi a capitolului intitulat The Archetypes of Literature din volumul publicat puţin mai târziu, în 1963, Fables of Identity, lucrurile par puţin mai clare. Northrop Frye distinge clar între critica de tip etic, subsumată domeniului mai larg al simbolului şi cea de tip arhetipal, care se ocupă strict cu studierea miturilor. Nu ne-am propus în acest studiu să rezumăm cele două capitole, îndeobşte binecunoscute unei comunităţi academice, ci am dori să atragem atenţia doar asupra unui fenomen punctual, şi anume că, pornind de la poeticile antice, recte de la poetica lui Aristotel, cu celebra distincţie între tragicul înalt şi comicul jos, Northrop Frye reuşeşte cu succes să topească modurile şi speciile literaturii în chiar structura demonstraţiei, cu alte cuvinte dincolo de text, miturile coboară chiar în structurile de adâncime, în formele arhetipale ale modalităţii de construcţie a operei literare, performanţă de nimeni atinsă până la el, şi, după ştiinţa mea, nici de la Frye încoace. Structura tripartită a teoriei sale (el vorbeşte despre o imagerie de tip apocaliptic, una de tip demonic şi a treia de tip analogic) a fost preluată şi modificată uşor de Corin Braga¹³, în studiul din Zece studii de arhetipologie. Reamintesc că Northrop Frye susţine în Anatomia criticii existenţa a patru tipuri de mythoi, care formează baza celor patru genuri majore, şi care au asocieri de natură arhetipală cu cele patru anotimpuri:

Comedia (primăvara), Romanţul (va­ra), Tragedia (toamna), Satira (Iarna). Mărturisesc că am fost surprins în mod extrem de plăcut când am citit cartea pentru prima oară mai ales că viziunea lui Frye, un personaj meteo sensibil, e mai apropiată de modul în care culturile de tip oriental, în special cultura chineză şi cea japoneză, tratează această succesiune a anotimpurilor şi o încarcă cu o dimensiune culturală. De asemenea, ar trebui făcută precizarea că sistemul lui Frye se aplică doar canonului european şi celui american, de fapt, este vorba de spaţiul matrice al greco-latinismului, din care se va dezvolta ulterior cultura europo-centristă. Arhetipologia şi mitocritica se bazează pe relativismul absolut al seriilor simbolice şi mitice, mi se pare evident că universul mitic indian produce interpretări complet diferite şi că simbolistica are şi o puternică încărcătură etnică şi naţională. În capitolul introductiv al cărţii sale, intitulat chiar Arhetipologia ca metodă comparatistă, profesorul clujean Corin Braga, un animator al unui foarte interesant nucleu de cercetare a imaginarului, va clasifica arhetipurile în metafizice, psihologice şi culturale, iar perspectiva uşor prea istoristă este deosebit de auspicioasă pentru oricine doreşte să înţeleagă evoluţia arhetipologiei în secolul XX. La fel de interesante mi se par precizările lui Ioan Petru Culianu¹⁴ privind mitanaliza din prefaţa studiului său despre Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. I. P. Culianu intră chiar într-o polemică explicită cu lingvistul german şi specialistul în studii româneşti, profesor la Universitatea din Viena, M. Metzeltin, cel care nega chiar posibilităţile de existenţă ale mitanalizei, spre amuzamentul lui I. P. Culianu.

Note:

1. Alain Gherbrant, Jean Chevalier, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Artemis, 1994

2. Cărţile lui Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, Bucureşti, Ed. Univers, 1989; Idem,  Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Bucureşti, Ed. Univers, 1995; Idem, Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării, Bucureşti, Ed. Univers, 1997; Idem, Pământul şi reveriile voinţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1998;

3. Cărţile relevante pentru acest studiu ale lui Northrop Frye sunt Fearfull Symmetry. A Study of William Blake, Princeton University Press, tenth printing, 1990, Anatomy of Criticism, Four Essays, with a new foreword by Harold Bloom, Princeton University Press, 2000, Great Code. The Bible and Literature, A Harvest Book, first edition 1983, Words with Power. Being a Second Study of the Bible and Literature, A Harvest Book, 1990. Editura Fundaţiei Culturale Române a prezentat ultimele două cărţi într-o variantă prescurtată, în 1993, la un an după moartea marelui critic, sub titlul Dubla viziune.

4. M.H.Abrams, The Mirror and the Lamp: Romantic Theory and the Critical Tradition (1953) şi Natural Supernaturalism Tradition and Revolution in Romantic Literature (1971).

5. Corin Braga, Zece studii de arhetipologie, Cluj, Ed. Dacia, 1999. 

6. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, traducere din limba franceză de Irina Bădescu, Bucureşti, Nemira, 1997.

7. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, postfaţă de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998

8. idem, pp. 21-59.

9. Dumézil, Georges, Mit şi epopee, vol. I, II, III, traducere de Francisca Băltăceanu, Gabriela Creţia, Dan Sluşanchi, Editura Ştiinţifică, 1993.

10. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, traducere din limba franceză de Irina Bădescu, Bucureşti, Nemira, 1997, pp. 7-11.

11. Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, în româneşte de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1999

12. vezi capitolul Theory of Myths, din Anatomy of Criticism, Four Essays, with a new foreword by Harold Bloom, Princeton University Press, 2000, pp. 131-239. 

13. Corin Braga, Zece studii de arhetipologie, Cluj, Ed. Dacia, 1999, pp. 12-35. În ultimul său studiu, De la arhetip la anarhetip, Polirom, 2006, dl. Braga îşi continuă demersul deja statuat într-un manifest publicat, dacă nu mă înşel, în revista Observator cultural, în 2003.

14. Ioan Petru Culianu, Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în nuvela Cezara, în Studii româneşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, pp. 82-96

1